Se poate tine "post partial?"

Daca ar fi sa o iei de la capat cu omul acesta, in aceleasi conditii, ai mai lua-o?

[fallen]

Mersi ca vreti sa va rugati pt mine.
Din pacate s-ar putea sa mai fie un rau de taiat de la radacina in viata mea ...Nu stiu dac-o s-o fac pana l aurma dar macar n-o sa mai am remuscari pentru atitudinea nagativa pe care o am vizavi de aceste persoane, dupa ce am auzit si Evanghelia de azi :
("De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau.
Iar de nu te va asculta, ia cu tine inca unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca tot cuvantul.
Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca un pagan si vames. ")
Sa ne ierte Dumnezeu pe toti!

[fallen]

Apropos, credeti ca e posibil (sau cunoasteti pe cineva care a facut-o si a supravietuit) sa-ti lasi in acelasi timp si serviciul si barbatul si sa supravietuiesti?
Nu e echivalent cu sinuciderea?
(nu ma bagati neaparat in seama, sunt furioasa acum, o sa-mi treaca. Mi s-a mai intamplat sa ma enervez si sa ma gandesc sa-mi las serviciul si m-am razgandit de dragul unor clienti...sau nu)
Si inca ceva, am mai intrebat si nu m-a lamurit nimeni : de ce vamesii erau considerati pacatosi?

[AlinB]

În prealabil postat de fallen

Apropos, credeti ca e posibil (sau cunoasteti pe cineva care a facut-o si a supravietuit) sa-ti lasi in acelasi timp si serviciul si barbatul si sa supravietuiesti?
Nu e echivalent cu sinuciderea?
(nu ma bagati neaparat in seama, sunt furioasa acum, o sa-mi treaca. Mi s-a mai intamplat sa ma enervez si sa ma gandesc sa-mi las serviciul si m-am razgandit de dragul unor clienti...sau nu)

Depinzi material de el sau (si) de el? ("partener" / servici)

Ia-o incet si cu calm, fa-ti o lista de prioritati. Cu termene.

Si inca ceva, am mai intrebat si nu m-a lamurit nimeni : de ce vamesii erau considerati pacatosi?

Un motiv era faptul ca erau considerati mana dreapta a fortei de ocupatiei (romanii).

Al doilea motiv, pentru ca in mod general si regulat abuzau de pozitia lor. Strangeau mai mult decat erau datori sa stranga ca sa faca avere.
Ca si acum, cei cu functii f. importante ajung acolo datorita faptului ca platesc niste bani pe care stiu mai tarziu ca urmeaza sa-i recupereze abuzand de postura lor de functionar public.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de fallen

Si inca ceva, am mai intrebat si nu m-a lamurit nimeni : de ce vamesii erau considerati pacatosi?

Vameşii, în sensul biblic, nu erau lucrători vamali, ci agenţi ai fiscului. De regulă erau evrei care lucrau pentru romani. De multe ori aceşti agenţi ai Gărzii Financiare erau corupţi şi strângeau averi ilicite (dar, după 2000 de ani, cam cât de mult s-a schimbat situaţia ?).
Pe de altă parte, Cristos cheamă pe oameni din toate mediile sociale. Unul dintre apostoli era vameş (mi se pare că Matei). Alt sfânt era fariseu (Nicodim) etc.

[fallen]

Din pacate cu regret va anunt ca am fost nevoita sa 'capitulez", sa abandonez cauza, in urma unui conflict cu familia (toata familia), in care mi s-a cerut sa nu mai merg la biserica
si sa nu mai tin post. Nu stiu cu ce am gresit fata de ei, eu am incercat doar sa ii conving ca e important ca macar eu sa merg, din toata familia, sa ma rog pentru toti dar dansii considera ca sunt alte lucruri mai importante de facut si ca atitudinea mea a fost una "ostila".
Sper ca Domnul Isus sa ma ierte ca nu am fost vrednica sa-l urmez, asa cum a spus Evanghelia de duminica. Poate totusi o sa mai am alte ocazii. Uite, Sf. Petru, de exemplu, daca nu s-ar fi "lepadat " de Cristos in noaptea aceea, pana la cantatul cocosilor, ar fi fost ucis chiar atunci si nu ar mai fi putut sa faca ce a facut. As mai vrea daca se poate sa ma mai intalnesc o data cu preotul duhovnic, sa ii explic situatia si sa vad daca ma iarta si el. Nu stiu cand si daca lucrul acesta va fi posibil prea curand. Cred ca si asta este o "incercare" de la Dumnezeu. Poate ca El nu vrea sa ii primeasca inapoi pe cei "cazuti" asa usor ci doar daca dau dovada de multa perseverenta.
Doamne Isuse Cristoase, ai mila de mine pacatosul ( si de toata familia mea)!

[fallen]

Si inca ceva, va rog.
Nu va grabiti sa ii judecati pe ai mei, ca s-ar putea pana la urma tot eu sa fiu cea vinovata. Pentru ca, amintindu-mi de copilaria mea, mereu am avut tendinte "obsesive " legate de anumjite actiuni sau persoane, pe care ai mei au incercat, cum s-au priceput, sa le opreasca. (ei nefiind desigur specialisti in psihologie infantila). Adica, eu cand imi doream ceva (de exemplu : sa merg la strand sau stiu eu undeva, la munte etc) deveneam foarte inversunata si aveam impresia ca s-ar putea ca ceva sau cineva sa imi stea in cale si ma panicam (mi-era frica sa nu se rasgandeasca ai mei, sa nu se strice vremea, sa nu ma imbolnavesc, etc) si atunci deveneam "defensiva" fara motiv, ceea ce de cele mai multe ori pe parinti ii irita si incepeau sa ma ameninte ca nu mai megem nicaieri, ceea ce imi amplifica si mai mult panica.
Apoi, cand m-am facut mare, am avut oarecum aceeasi atitudine si fata de baieti (ma temeam ca ai mei n-or sa fie de acord cu relatia, etc) fapt care crea o oarecare tensiune pe ambele planuri (si in familie, si in "relatie"). La un moment dat am crezut ca am depasit momentul, dar iata ca, fiind implicata in acesta relatie de peste 4 ani (pe care parintii au acceptat-o fara probleme), mi-au revenit "problemele" din copilarie. Adica m-am inversunat atat de tare sa merg la biserica (mi-am pus atatea sperante ca imi voi regasi increderea in Dumnezeu si in mine insami) incat am inceput sa ma tem sa nu devin "dependenta" si la un moment dat sa nu mai pot merge din motive obiective sau subiective si sa se intample ceva nasol. Iar una dintre piedicile care pareau sa imi stea in cale parea sa fie chiar el, iar tendinta mea naturala a fost sa incerc sa-l "combat". Nu stiu ce am facut sau ce-am zis, si cum a perceput-o el, ca pana la urma l-am enervat atat de rau ca practic l-am "intors" impotriva bisericii (la inceput si el a fost de acord sa merg, crezand ca imi va face bine, dar ulterior a constatat o schimbare in rau a starii mele de spirit). Poate nu e neaparat vorba de rea-vointa nici la mine, nici la ai mei nici la el, ci doar de nepricere in abordarea problemelor celuilalt.
Dupa ce "conflictul" pare sa se fi incheiat (sa fi luat o pauza), imi dau seama ca increderea mea in Dumnezeu nu ar trebui sa se "intareasca" sau sa "slabeasca " direct proportional cu frecventa participarii la slujbe, ci ar trebui sa ramana constanta, indiferent ce s-ar intampla, sa se "inradacineze" in sufletul meu. Poate ca asta a vrut sa-mi arate Dumnezeu.
Faca-se voia Lui !

[AlinB]

În prealabil postat de fallen

Si inca ceva, va rog.
Nu va grabiti sa ii judecati pe ai mei, ca s-ar putea pana la urma tot eu sa fiu cea vinovata. Pentru ca, amintindu-mi de copilaria mea, mereu am avut tendinte "obsesive " legate de anumjite actiuni sau persoane, pe care ai mei au incercat, cum s-au priceput, sa le opreasca. (ei nefiind desigur specialisti in psihologie infantila). Adica, eu cand imi doream ceva (de exemplu : sa merg la strand sau stiu eu undeva, la munte etc) deveneam foarte inversunata si aveam impresia ca s-ar putea ca ceva sau cineva sa imi stea in cale si ma panicam (mi-era frica sa nu se rasgandeasca ai mei, sa nu se strice vremea, sa nu ma imbolnavesc, etc) si atunci deveneam "defensiva" fara motiv, ceea ce de cele mai multe ori pe parinti ii irita si incepeau sa ma ameninte ca nu mai megem nicaieri, ceea ce imi amplifica si mai mult panica.
Apoi, cand m-am facut mare, am avut oarecum aceeasi atitudine si fata de baieti (ma temeam ca ai mei n-or sa fie de acord cu relatia, etc) fapt care crea o oarecare tensiune pe ambele planuri (si in familie, si in "relatie"). La un moment dat am crezut ca am depasit momentul, dar iata ca, fiind implicata in acesta relatie de peste 4 ani (pe care parintii au acceptat-o fara probleme), mi-au revenit "problemele" din copilarie. Adica m-am inversunat atat de tare sa merg la biserica (mi-am pus atatea sperante ca imi voi regasi increderea in Dumnezeu si in mine insami) incat am inceput sa ma tem sa nu devin "dependenta" si la un moment dat sa nu mai pot merge din motive obiective sau subiective si sa se intample ceva nasol. Iar una dintre piedicile care pareau sa imi stea in cale parea sa fie chiar el, iar tendinta mea naturala a fost sa incerc sa-l "combat". Nu stiu ce am facut sau ce-am zis, si cum a perceput-o el, ca pana la urma l-am enervat atat de rau ca practic l-am "intors" impotriva bisericii (la inceput si el a fost de acord sa merg, crezand ca imi va face bine, dar ulterior a constatat o schimbare in rau a starii mele de spirit). Poate nu e neaparat vorba de rea-vointa nici la mine, nici la ai mei nici la el, ci doar de nepricere in abordarea problemelor celuilalt.
Dupa ce "conflictul" pare sa se fi incheiat (sa fi luat o pauza), imi dau seama ca increderea mea in Dumnezeu nu ar trebui sa se "intareasca" sau sa "slabeasca " direct proportional cu frecventa participarii la slujbe, ci ar trebui sa ramana constanta, indiferent ce s-ar intampla, sa se "inradacineze" in sufletul meu. Poate ca asta a vrut sa-mi arate Dumnezeu.
Faca-se voia Lui !

Pai nu inteleg cum a inteles el sa rezolve problema pe care o aveti, stiind ca standu-va impotriva nu face decat sa va mareasca anxietatea, va sta impotriva?

Stiind ca problema dvs. vine dintr-o incertitudine, in loc sa va creeze certitudini (ca nu o sa va stea impotriva cu Biserica), v-a dat dovezi pentru a va indreptati incertitudinile si de aici starea de angoasa? (va sta sistematic in cale vizavi de relatia cu Biserica)

Credinta autentica in Dumnezeu nu se poate intretine si pastra fara participarea la viata bisericii: slujbe, post, Sf. Taine.

Aveti e drept de lucru la personalitatea dvs. mai ales ca aveti o varsta si discernamant, incepeti sa intelegeti anumite lucruri, etc.

Dar nu vad ca cei din jur sa va ajute intr-un fel ci dimpotriva, fac exact ce faceau parintii cand erati mica, daca vedeau ca va crizati, va dadeau si mai multe motive pentru angoasa si crize ( "nu mai mergem nicaieri!").

Rezolvati problema concubinajului si alte lucruri se vor rezolva de la sine.

Ceea ce faceti acum este fundamental gresit, indiferent de frecventa actului sexual, nu doar fata de Dumnezeu si legile Lui ci chiar fata de persoana dvs. si consecintele nefaste ale acestui gen de relatie le veti suporta in primul rand dvs.
Nu va mai cautati scuze de nici un fel, dracul e mare teolog, dar dati mai multa credibilitate lui Dumnezeu, ceea El ne cere este mai mult decat clar si nu exista scuze iar daca gresim, platim si inca mai mult decat socotim.

Daca veti continua acest compromis, nu veti ajunge nicaieri, problemele se vor inmulti si sa fereasca Dumnezeu unde se poate ajunge..

[korinna]

În prealabil postat de fallen

Si inca ceva, va rog.
Nu va grabiti sa ii judecati pe ai mei, ca s-ar putea pana la urma tot eu sa fiu cea vinovata. Pentru ca, amintindu-mi de copilaria mea, mereu am avut tendinte "obsesive " legate de anumjite actiuni sau persoane, pe care ai mei au incercat, cum s-au priceput, sa le opreasca. (ei nefiind desigur specialisti in psihologie infantila). Adica, eu cand imi doream ceva (de exemplu : sa merg la strand sau stiu eu undeva, la munte etc) deveneam foarte inversunata si aveam impresia ca s-ar putea ca ceva sau cineva sa imi stea in cale si ma panicam (mi-era frica sa nu se rasgandeasca ai mei, sa nu se strice vremea, sa nu ma imbolnavesc, etc) si atunci deveneam "defensiva" fara motiv, ceea ce de cele mai multe ori pe parinti ii irita si incepeau sa ma ameninte ca nu mai megem nicaieri, ceea ce imi amplifica si mai mult panica.
Apoi, cand m-am facut mare, am avut oarecum aceeasi atitudine si fata de baieti (ma temeam ca ai mei n-or sa fie de acord cu relatia, etc) fapt care crea o oarecare tensiune pe ambele planuri (si in familie, si in "relatie"). La un moment dat am crezut ca am depasit momentul, dar iata ca, fiind implicata in acesta relatie de peste 4 ani (pe care parintii au acceptat-o fara probleme), mi-au revenit "problemele" din copilarie. Adica m-am inversunat atat de tare sa merg la biserica (mi-am pus atatea sperante ca imi voi regasi increderea in Dumnezeu si in mine insami) incat am inceput sa ma tem sa nu devin "dependenta" si la un moment dat sa nu mai pot merge din motive obiective sau subiective si sa se intample ceva nasol. Iar una dintre piedicile care pareau sa imi stea in cale parea sa fie chiar el, iar tendinta mea naturala a fost sa incerc sa-l "combat". Nu stiu ce am facut sau ce-am zis, si cum a perceput-o el, ca pana la urma l-am enervat atat de rau ca practic l-am "intors" impotriva bisericii (la inceput si el a fost de acord sa merg, crezand ca imi va face bine, dar ulterior a constatat o schimbare in rau a starii mele de spirit). Poate nu e neaparat vorba de rea-vointa nici la mine, nici la ai mei nici la el, ci doar de nepricere in abordarea problemelor celuilalt.
Dupa ce "conflictul" pare sa se fi incheiat (sa fi luat o pauza), imi dau seama ca increderea mea in Dumnezeu nu ar trebui sa se "intareasca" sau sa "slabeasca " direct proportional cu frecventa participarii la slujbe, ci ar trebui sa ramana constanta, indiferent ce s-ar intampla, sa se "inradacineze" in sufletul meu. Poate ca asta a vrut sa-mi arate Dumnezeu.
Faca-se voia Lui !

mmm ca sa rezolvam problema lipsei de incredere in tine in relatia cu barbatii in general, nu doar cu asta, cred ca tre sa ne intoarcem in copilarie... nu degeaba exista in psihologie tema "fetei care se indragosteste de prototipul tatalui sau", sau "a victimei care se indragosteste de agresorul sau"...

cine se opunea dorintelor tale mai mult in copilarie, tatal sau mama, cat de autoritar a fost tatal cu tine? de obicei fetele care aleg barbati "defectuosi" au avut o relatie "defectuoasa" cu tatal...

trebuie sa-ti castigi libertatea, trebuie sa lupti pentru ea, ai fost tinuta sub papuc si din scurt in copilarie, asta e modelul pe care l-ai primit acasa, asta e modelul pe care l-ai cautat mai departe... pentru ca asta fusesei invatata....

draga mea, modelul asta nu este cel corect, nu trebuie sa mai asculti de nimeni, iubeste-l pe tatal tau asa cum este, dar nu-l cauta in viitorul tau sot...

[lorely01]

În prealabil postat de fallen

Si inca ceva, va rog.
Nu va grabiti sa ii judecati pe ai mei, ca s-ar putea pana la urma tot eu sa fiu cea vinovata. Pentru ca, amintindu-mi de copilaria mea, mereu am avut tendinte "obsesive " legate de anumjite actiuni sau persoane, pe care ai mei au incercat, cum s-au priceput, sa le opreasca. (ei nefiind desigur specialisti in psihologie infantila). Adica, eu cand imi doream ceva (de exemplu : sa merg la strand sau stiu eu undeva, la munte etc) deveneam foarte inversunata si aveam impresia ca s-ar putea ca ceva sau cineva sa imi stea in cale si ma panicam (mi-era frica sa nu se rasgandeasca ai mei, sa nu se strice vremea, sa nu ma imbolnavesc, etc) si atunci deveneam "defensiva" fara motiv, ceea ce de cele mai multe ori pe parinti ii irita si incepeau sa ma ameninte ca nu mai megem nicaieri, ceea ce imi amplifica si mai mult panica.
Apoi, cand m-am facut mare, am avut oarecum aceeasi atitudine si fata de baieti (ma temeam ca ai mei n-or sa fie de acord cu relatia, etc) fapt care crea o oarecare tensiune pe ambele planuri (si in familie, si in "relatie"). La un moment dat am crezut ca am depasit momentul, dar iata ca, fiind implicata in acesta relatie de peste 4 ani (pe care parintii au acceptat-o fara probleme), mi-au revenit "problemele" din copilarie. Adica m-am inversunat atat de tare sa merg la biserica (mi-am pus atatea sperante ca imi voi regasi increderea in Dumnezeu si in mine insami) incat am inceput sa ma tem sa nu devin "dependenta" si la un moment dat sa nu mai pot merge din motive obiective sau subiective si sa se intample ceva nasol. Iar una dintre piedicile care pareau sa imi stea in cale parea sa fie chiar el, iar tendinta mea naturala a fost sa incerc sa-l "combat". Nu stiu ce am facut sau ce-am zis, si cum a perceput-o el, ca pana la urma l-am enervat atat de rau ca practic l-am "intors" impotriva bisericii (la inceput si el a fost de acord sa merg, crezand ca imi va face bine, dar ulterior a constatat o schimbare in rau a starii mele de spirit). Poate nu e neaparat vorba de rea-vointa nici la mine, nici la ai mei nici la el, ci doar de nepricere in abordarea problemelor celuilalt.
Dupa ce "conflictul" pare sa se fi incheiat (sa fi luat o pauza), imi dau seama ca increderea mea in Dumnezeu nu ar trebui sa se "intareasca" sau sa "slabeasca " direct proportional cu frecventa participarii la slujbe, ci ar trebui sa ramana constanta, indiferent ce s-ar intampla, sa se "inradacineze" in sufletul meu. Poate ca asta a vrut sa-mi arate Dumnezeu.
Faca-se voia Lui !

fallen,daca nu ai libertate interioara,sufleteasca,vei fi mereu nehotarata si vei renunta la orice iti vei pune in minte sau la orice simti...dupa cate am citit in acest topic,esti o fire dependenta de ceilalti,indiferent ca e sotul,parintii sau altii...tu trebuie sa te regasesti pe tine mai intai,iar apoi sa "invinuiesti" pe cei din preajma ta. cand te vei descoperi pe tine,nu vei mai tine cont ce spun sau gandesc ceilalti..asta iti este chemarea si faci orice pt ea..daca aproapele nu iti este aproape, Dzeu iti este in fiecare moment.

in ziua de azi,oamenii au "trend"-uri,sunt in pas cu "moda",nu conteaza in ce domeniu si in ce directie,pt ei este important sa tina pasul cu moda,,cu stiinta...insa ceea ce simti in inima ta este si va fi mereu cel mai la moda,daca este permis un superlativ de genul asta...asculta-ti inima! si lasa pt un moment ratiunea deoparte.

eu nu iti spun ce este bine sau nu sa faci. TU trebuie sa faci asta singura. Tu cu tine insati si cu Dzeu. El iti arata Calea...tu pe unde doresti sa o apuci?

cu tot respectul...