Colegele de munca

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de heaven

Te-ai gandit ca poate ce nu suporti la ele,s-ar putea sa fie o trasatura de a ta pe care o tii in umbra si nu vrei sa ti-o recunosti?
De exemplu,chiar si felul in care tu gandesti despre ele si il expui pe acest forum,nu este departe de a-i judeca pe ceilalti,chiar daca o faci in sinea ta sau intr-un grup restrans de crestin ortodocsi,nu este departe de a evalua,a pune etichete...pana la urma cam ceva de genul fac si colegele respective,nu-i asa?
Tindem sa credem ca este vorba despre noi si ceilalti,in realitate este vorba de noi cu...noi.Admiram la alte persoane,trasaturi care se regasesc in noi,chiar daca nu suntem constienti de ele si respingem in ele,ceea ce,in realitate respingem la propria noastra persoana.
Desigur,este firesc sa iti expui un punct de vedere intr-o anumite dezbatere,insa la fel de bine o putem face cu detasare,fara ca starea noastra de spirit sa fie modificata.Faptul ca tu esti atat de afectata de actiunile acelor colege,asta arata ca acele actiuni regasesc un ecou in tine.
Bineinteles ca si ceea ce ti-am scris eu aici poti respinge,poate fi socant,insa daca ai sa fii sincera cu tine s-ar putea sa incepi sa vezi situatia pe ansamblul ei,iar in momentul in care iti vei putea accepta anumite lucruri,ele vor inceta sa se mai manifeste si nu te vei mai simti afectata cand cei din jurul tau le vor exprima.

Există oameni răi. Cu adevărat răi, ticăloşiţi. Oameni care au ajuns într-un aşa hal de pervertire încît consideră purtarea lor ca normală, pentru că nu mai au conştiinţă. În ziua de astăzi întîlnim din ce în ce mai multe specimene cu suflete betege sau mai bine zis moarte. Şi atunci înţeleg şi accept că de asta există Iadul, deoarece acestor fiinţe nu le trebuie Raiul. Nu îi condamnă nimeni în afară de Hristos, să ne fie clar.

Cînd eşti în situaţia de a coabita cu ei nouă ore pe zi, cinci zile pe săptămînă, problema devine una gravă. Trebuie să fii foarte tare să rezişti ispitelor venite din partea lor încontinuu. Pe de o parte te încearcă sentimentul de milă faţă de ei, îţi doreşti să faci ceva pentru a-i determina să se schimbe, să se mîntuiască măcar cît de cît, dar vezi că eşti neputincios în faţa legiunii de demoni care îţi stă în faţă. Pe de altă parte îţi vine să-i laşi în plata Domnului, dar asta nu e o opţiune creştinească. Deci, ce e de făcut cînd minimul de bun-simţ lipseşte cu desăvîrşire şi tu nu ai de ales, că îţi trebuie salariul să-ţi hrăneşti familia?

O soluţie ar fi rugăciunea. Răbdarea, iertarea şi iar răbdarea... Nu ştiu ce să mai zic, mai bine tac deşi sînt multe de spus.