Ce inseamna pentru voi credinta - Dogme sau fapte?

[xanixade]

În prealabil postat de sophia

Sunt intr-o perioada de framantari si dureri.
Pentru mine credinta inseamna nu numai sa mergi la biserica, sa te rogi si sa citesti carti religioase, ci sa faci ceva pentru aproapele tau, sa-l iubesti si sa-l ajuti asa cum a facut si a vrut El.

Credinta inseamna a crede in Dumnezeu. Faptele crestine decurg si din credinta si din inima noastra, potrivit deciziilor noastre pe care le supunem partial credintei si din dragostea noastra.

În prealabil postat de sophia

Iisus a ajutat oamenii, chiar daca a fost criticat si s-a impotrivit unor norme civice si traditii din vremea aceea si chiar a iesit din religia sa intiala (iudaica).
El a adus ceva nou, o lege noua, o credinta noua.

Cine e Iisus? Iisus se crede a fi Dumnezeu. Deci Dumnezeu a venit nu sa iasa din religia sa, ci sa adauge, sa o implineasca, sa scoata pe oameni din pacatul stramosesc si sa le asigure calea spre rai, pana atunci oamenii mureau si mergeau in iad ( exceptii Moise, Ilie, Enoh, si nu mai stiu).
Normele civice si traditiile erau pana la Iisus in mare parte religioase, dar erau motiv pentru oamenii de atunci sa si pacatuiasca. Iar de impotrivit nu S-a impotrivit decat pacatului.

În prealabil postat de sophia

Azi te duci la biserica sa cauti ajutor si sa ajuti la randul tau pe cine are nevoie si incep problemele: nu-i timp, nu-i cazul, nu-s bani, nu e conform cu nu stiu care ierarhie sau norma sau mai stiu eu, e ecumenic, e sau nu e.
Si cum se impaca totusi?
Te duci la biserica, te rogi, esti preot, sau citet, sau ma stiu eu in biserica, sau simplu credincios si vezi unul plangand langa tine si nu te doare.

??
Uite cum sta treaba, din punctul meu de vedere.
Ajutorul care se da, oricum s-ar da, se cheama pana la urma ajutor. La inceput mai greu, dar la urma din ce in ce mai usor. Problemele expuse nu au nici un rost cand doresti sa dai un ajutor, e ca si cum te impiedici pe loc drept. Ecumenic, neecumenic, daca judeci de la bun inceput pe cel care vrei sa ii dai ajutor, atunci nu faci nimic. Cum vine asta sa ajuti numai pe cei buni? Vezi, deci cum se impaca?
Faptul ca cineva plange langa tine, in biserica, nu e mare lucru. Acela plange pentru el, pentru Dumnezeu si nu ca sa il bagi tu in seama, iar daca il bagi in seama, atunci roaga-te pentru el, acela ii ajutorul lui in biserica. Daca plange pe drum, sau cine stie unde, atunci da. Faptul ca te doare mai mult sau mai putin, se datoreaza in principal starii pacatoase in care ne aflam toti.

În prealabil postat de sophia

Si altii care fac ceva cu adevarat pentru oameni, dar nu stiu calea bisericii si dogmele, sunt rai crestini?
Eu nu mai stiu. Ce vrem noi de fapt cu credinta? Care este scopul final?

Cel care e rau crestin, e de fapt pacatos. Asa se zice la cei care sunt rai crestini. Iar cei care sunt buni crestini au pacate din ce in ce mai putine. Pacatele cum se spala? Cu multe, printre care si cu fapte bune.
Calea bisericii e zidita de dogme, pe de o parte, pe de alta parte de credinciosi. Am putea spune ca e calea catre Dumnezeu. Pentru ce crezi in Dumnezeu? Nu pentru viata vesnica? Nu pentru a iesi din starea de pacat? Nu pentru dragostea catre Dumnezeu? Nu pentru desavarsirea noastra?
Iata ce vrem cu credinta. Care e scopul nostru final.

[Mihnea Dragomir]

Eu cred că aici avem o problemă prost pusă. Întrebarea topicului se bazează pe o prezumpţie, anume că ar exista o antinomie între doctrina credinţei şi faptele de credinţă. Doxă şi praxis par nu numai disjuncte, ci de-a dreptul antinomice autoarei. Precum cele două braţe ale unei balanţe, când excesul dintr-o parte înseamnă deficit în partea cealaltă.

Or, acest lucru nu corespunde adevărului. Ca să Îl iubim pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să Îl cunoaştem. Să ştim Cine este El, ce fel este (ce atribute), să ştim ce ne-a spus nouă (Revelaţia), să aflăm despre faptele Lui şi oamenilor Lui (Biblia, Tradiţia) să preţuim ce ne-a dat nouă (suflet nemuritor, raţiune, libertate, etc).
Şi invers, "credinţa fără fapte moartă este". Nu ni s-ar părea ciudat ca cineva să ne spună de dimineaţa până seara ce mult îşi iubeşte tatăl, dar să nu dea niciodată un telefon, să nu treacă pe la el ca să vadă dacă are ce mânca, să nu îl caute de sănătate, să nu îl ajute la nevoie ? Dar tot aşa e şi cu Dumnezeu.

Mai vedem o a doua disociere, care apare mult mai subtil decât prima. Este disocierea dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni. Aici, trebuie mereu avut în vedere că legea iubirii e una singură. Să Îl iubim pe Domnul mai mult decât pe noi înşine şi să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. De fapt, a doua se reduce la prima (dar nu şi invers). Putem spune că avem un singur comandament: iubirea de Dumnezeu. Iar iubirea de aproapele este corolarul.

Stau şi mă întreb: cum ar vrea cineva să înveţe franceza, altfel decât învăţând cuvintele acestei limbi, apoi regulile ei, făcând progrese în ceea ce am putea numi "doctrina limbii" ? Pe de altă parte, nu cunosc un mai trist eşec decât acela al cuiva care o viaţă întreagă a tocit cuvinte franţuzeşti şi regulile gramaticale le ştie pe de rost, dar nu a vorbit niciodată franţuzeşte. Teribilă ratare ! Măcar ignorantul în franceză nu s-a străduit atâta, pe când celălalt s-a străduit fără niciun folos.

[adrian010155]

În prealabil postat de mihnea dragomir

stau şi mă întreb: Cum ar vrea cineva să înveţe franceza, altfel decât învăţând cuvintele acestei limbi, apoi regulile ei, făcând progrese în ceea ce am putea numi "doctrina limbii" ? Pe de altă parte, nu cunosc un mai trist eşec decât acela al cuiva care o viaţă întreagă a tocit cuvinte franţuzeşti şi regulile gramaticale le ştie pe de rost, dar nu a vorbit niciodată franţuzeşte. Teribilă ratare ! Măcar ignorantul în franceză nu s-a străduit atâta, pe când celălalt s-a străduit fără niciun folos.