"Si a vazut Dumnezeu ca este bine"

[Eugen7]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Chiar a dat Ioan Damaschim interpretarea asta? De ce atunci a mai lăsat Dumnezeu roadele pămîntului dacă nu spre mîncare?

Spre mancare duhovniceasca care este contemplarea dar nu spre gustare (nutrirea trupului).

"Unii si-au inchipuit ca paradisul este sensibil, iar altii ca este spiritual. Dar mie mi se pare ca dupa cum omul a fost creat in acelasi timp corporal si spiritual, tot astfel si locasul preasfintit al acestuia a fost creat in acelasi timp si corporal si spiritual si avea o infatisare dubla. Caci, dupa cum am istorisit, omul locuia cu trupul intr-un loc cu totul dumnezeiesc si foarte frumos, iar cu sufletul locuia intr-un loc foarte inalt si incomparabil de frumos. Dumnezeu, care locuia in el, era casa lui; Dumnezeu era imbracamintea lui stralucitoare; harul lui Dumnezeu il invesmanta; se desfata ca un alt inger cu singurul fruct prea dulce al contempl arii lui Dumnezeu; cu aceasta contemplare se si nutrea; aceasta pe buna dreptate a fost numita pomul vietii. Dulceata impartasirii dumnezeiesti da celor care se impartasesc cu ea viata neintrerupta de moarte. Si aceasta este ceea ce Dumnezeu a numit “tot pomul”, zicand: “Din tot pomul care este in paradis, veti manca” (Facerea II, 16). Dumnezeu este lotul, in El si prin El se tine totul.

Pomul cunostintei binelui si raului este discernamantul unei contemplari multiple, adica cunoasterea propriei sale naturi. Ea este buna pentru cei desavarsiti si pentru cei care s-au fixat in contemplatia dumnezeiasca, pentru ca ea vesteste prin ea insasi maretia creatorului. Ea este buna de asemenea si pentru cei care nu se tem de cadere, prin aceea ca au ajuns cu timpul la o oarecare deprindere a unei asemenea contempla tii. Nu este, insa, buna pentru cei care sunt tineri si care sunt mai lacomi cu pofta, pentru ca neavand sigura ramanerea in mai bine si pentru ca nu sunt fixati solid in contemplarea singurului bine, grija de propriul lor corp ii atrage si ii smulge spre ea. Astfel, socotesc eu ca paradisul dumnezeiesc a fost dublu si, in adevar, parintii purtatori de Dumnezeu au predat aceasta; unii invatand ca este sensibil, altii ca este spiritual. Este cu putinta ca prin cuvintele “tot pomul” sa se inteleaga cunostinta puterii dumnezeiesti care se capata din creaturi, dupa cum zice dumnezeiescul apostol: “Cele nevazute ale lui de la zidirea lumii, se vad fiind cunoscute prin fapturi”( Romani I, 20.). Dar cea mai inalta decat toate cunostintele si decat aceste contemplatii este cunostinta noastra, adica a naturii noastre, dupa cum spune dumnezeiescul David: “Minunata a fost cunostinta Ta din mine” (Psalmi CXXXIII, 5.), adica din structura mea. Aceasta cunostinta era primejdioasa pentru Adam, deoarece era de curand facut, pentru motivele pe care le-am spus.

Sau se poate ca prin “pomul vietii” sa se inteleaga cunostinta Dumnezeiasca (In text: mai dumnezeiasca.), care se capata din toate cele sensibile, si inaltarea prin ele la facatorul, creatorul si (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 41v.) cauza tuturor. Pentru aceasta l-a numit si “tot pomul”, indicand prin aceste cuvinte desavarsirea, nedespartirea, care poarta in sine singura participare la bine. Prin “pomul cuno stintei binelui si raului” indica mancarea sensibila si placuta care in aparenta este dulce, dar in realitate pune pe cel care se impartaseste cu ea in comunitate cu relele. Caci spune Dumnezeu: “Din tot pomul din rai sa mananci” (Facerea II, 16.). Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut sa zica: “Suie-te, prin toate fapturile, la Mine, facatorul, si culege din toate un singur fruct, pe Mine, viata cea adevarata. Toate sa-ti rodeasca viata, iar impartasirea cu Mine fa-o intarirea existentei tale. In chipul acesta vei fi nemuritor”. “Dar din pomul cunostintei binelui si raului nu mancati din el; caci in ziua in care veti manca din el cu moarte veti muri” (Facerea II, 17.), in chip natural mancarea sensibila este o completare a ceea ce se pierde, ea se da afara si se distruge. Este deci cu neputinta ca sa ramana nestricacios cel care se impartaseste cu mancarea sensibila." Sfantul Ioan Damaschin - Dogmatica, Despre Paradis.
http://www.resurse-ortodoxe.ro/carti...espre-paradis/

În prealabil postat de Florin-Ionut

Dacă ar fi aşa cum scrie mai sus, atunci omul ar fi trebuit să evite şi mirosul florilor, şi vederea minunăţiilor din jurul său şamd. Atunci cum să mai contempleze omul creaţia Domnului dacă nu prin intermediul simţurilor?

Asa este, cele 6 simturi pot fi folosite pentru cunoastere, pentru contemplare. Creierul analizeaza si informatia ce vine de la simturile trupesti si isi imbogateste cunoasterea. Insa aceasta cunoastere prin simturi este proprie si animalelor inteligente.

Omul insa are minte si el poate sa inteleaga prin ratiune (cugetare, gandire) toate fenomele din natura, din jurul lui, poate sa inteleaga cauza lor si astfel sa vada cu "ochiul mintii" pe Creator si sa il slaveasca spunand "Doamne toate cu intelepciune le-ai facut."

Adam si Eva au "gustat si a inghitit" mancarea trupeasca aceasta patrunzand in trupul lor si nutrind trupul. Astfel s-a intrerupt nutrirea de la Dumnezeu ce asigurea vesnicia trupeasca. Acum mancarea cea adevarata este Sfanta Euharistie, doar ea asugura omului nemurirea, desavarsirea, indumnezeirea (ea fiind inima Sfintelor Taine cu care este in stransa legatura.)

[Florin-Ionut]

Am citit textul, dar încă aştept răspunsul la întrebarea: de ce atunci a mai lăsat Dumnezeu roadele pămîntului dacă nu spre mîncare? Numai şi numai spre hrana animalelor?

În prealabil postat de Eugen7

omul locuia cu trupul intr-un loc cu totul dumnezeiesc si foarte frumos, iar cu sufletul locuia intr-un loc foarte inalt si incomparabil de frumos. Dumnezeu, care locuia in el, era casa lui; Dumnezeu era imbracamintea lui stralucitoare; harul lui Dumnezeu il invesmanta; se desfata ca un alt inger cu singurul fruct prea dulce al contempl arii lui Dumnezeu;

Da, e credibil. Adam-Eva erau pe pămînt cu trupul şi în Rai cu sufletul, adică în stare de extaz sau de rugăciune contemplativă, în comuniune directă cu Dumnezeu.

În prealabil postat de Eugen7

cu aceasta contemplare se si nutrea; aceasta pe buna dreptate a fost numita pomul vietii.

Mă îndoiesc, pentru că din pomul vieţii omul nu a mîncat. Dacă ar fi făcut-o, nu ar mai fi murit şi mîntuirea de păcatul ulterior nu ar mai fi fost posibilă prin înviere.

În prealabil postat de Eugen7

Sau se poate ca prin “pomul vietii” sa se inteleaga cunostinta Dumnezeiasca (In text: mai dumnezeiasca.), care se capata din toate cele sensibile, si inaltarea prin ele la facatorul, creatorul si (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 41v.) cauza tuturor. Pentru aceasta l-a numit si “tot pomul”, indicand prin aceste cuvinte desavarsirea, nedespartirea, care poarta in sine singura participare la bine. Prin “pomul cuno stintei binelui si raului” indica mancarea sensibila si placuta care in aparenta este dulce, dar in realitate pune pe cel care se impartaseste cu ea in comunitate cu relele. Caci spune Dumnezeu: “Din tot pomul din rai sa mananci” (Facerea II, 16.). Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut sa zica: “Suie-te, prin toate fapturile, la Mine, facatorul, si culege din toate un singur fruct, pe Mine, viata cea adevarata. Toate sa-ti rodeasca viata, iar impartasirea cu Mine fa-o intarirea existentei tale. In chipul acesta vei fi nemuritor”. “Dar din pomul cunostintei binelui si raului nu mancati din el; caci in ziua in care veti manca din el cu moarte veti muri” (Facerea II, 17.), in chip natural mancarea sensibila este o completare a ceea ce se pierde, ea se da afara si se distruge. Este deci cu neputinta ca sa ramana nestricacios cel care se impartaseste cu mancarea sensibila." Sfantul Ioan Damaschin - Dogmatica, Despre Paradis.
http://www.resurse-ortodoxe.ro/carti...espre-paradis/

"Sau se poate că."

Îmi place că Sfîntul declară că nu este sigur de interpretările proprii. Este o atitudine perfect ortodoxă, care necesită confirmare şi din partea altor Sfinţi Părinţi cu cunoştinţe teologice îmbunătăţite. De aceea avem noi sinoade şi nu declarăm automat literă de lege ceea ce spune unul sau altul dintre teologi.

[Eugen7]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Îmi place că Sfîntul declară că nu este sigur de interpretările proprii. Este o atitudine perfect ortodoxă, care necesită confirmare şi din partea altor Sfinţi Părinţi cu cunoştinţe teologice îmbunătăţite. De aceea avem noi sinoade şi nu declarăm automat literă de lege ceea ce spune unul sau altul dintre teologi.

Bineinteles de aceea trebuie sa ii studiem corespunzator pe Sfintii Parinti, in Duh si in Adevar, nadajduind ca Hristos ne ajuta sa intelegem ce spun ei.
:)

Doamne ajuta. Har si pace.

[vsovivi]

Cui cu cui se scoate, dar trebuie să scoţi la sfârşit şi ultimul cui dacă vrei să te faci complet sănătos.

Drac cu drac se scoate dacă eşti înţelept, moartea cu moartea călcând, dar problema e că trebuie să scoţi şi ultimul drac rămas: ascultarea pentru slava de sine, că aşa parcă zicea un sfânt că e mare dibăcie ca să pui diavolii să se lupte între ei şi tu să-l alungi prin smerenie pe ultimul: mândria şi lepădarea de Dumnezeu.

Recomandarea mea în cazul cancerului osos sau a oricărui cancer este să foloseşti diavolul buruienii rostopască, crucea voinicului, nigelariţă, care este o plantă foarte otrăvitoare, care poate provoca moartea sau hepatita sau altele... în contra diavolului cancerului sau al altor boli incurabile.

Se pune nu un mănunchi ci numai una desprinsă din mănunchi deci doar o plantă întreagă obijnuită proaspătă: rădăcină, tulpină şi frunze, tot, în 2 sau 3 litri de apă proaspătă, care se bagă apoi într-o sticlă de plastic etichetată vizibil ca otravă şi cap de mort şi se scrie şi pericol de moarte pe ea, ca să nu cumva să bea cineva din greşală crezând că e apă, şi se ţine la rece şi la întuneric şi se ia din ea zilnic câte o linguriţă = 5-10 grame. La soare sau prin uscare se pierde efectul.

Deci pentru oricefel de cancer se bea în fiecare zi cîte 3 linguriţe de zahăr (5-10 grame o linguriţă mică) pentru persoane mature de peste 50Kg, respectiv 1 linguriţă pentru persoanele mai slabe sau copii sub 50Kg. Pentru evitarea complicaţiilor se poate consuma câte 1-2 linguriţe mici zilnic amestecate în orice lichid: ceai, supă, apă...

Tratamentul se face pe timp de 1 lună, după care se face pauză o săptămână sau două săptămâni sau mai mult şi se reia tratamentul ce poate dura până la 6 luni. În caz de apariţia oricăror semne, simptome de greaţă, stare toxică, se opreşte tratamentul.

Interzis pentru sugari sau gravide sau copii sub 10Kg sau în cazuri de hepatită sau stări toxice.

Merg şi împachetări sau comprese cu frunze proaspete pe locul bolnav, deci pentru uz extern nu se foloseşte suc din plantă sau lichid sau plantă dizolvată căci e pericol de otrăvire ci se pun doar frunze proaspete în zona respectivă cu piele bolnavă sau cu edeme sau cu oricefel de boli. Trebuie evitat contactul cu saliva, înghiţirea frunzelor sau punerea direct în ochi sau urechi sau organele genitale sau anale a lichidului din plantă. Deci frunzele se pun direct pe piele şi nu pe răni deschise.

După ce se retrage concerul ori alte boli incurabile din pricina acţiunii rostopaştei, se trece la eliminarea elixirului miraculos din închipuire, căci trebuie eliminată apoi preamarea credinţă în medicamente şi leacuri şi buruieni şi trebuie revenit la dreapta credinţa în Dumnezeu, singura care ne mântuieşte cu adevărat.

Doamne ajută şi grijă mare căci răspunderea este a celui ce îndrăzneşte şi foloseşte aşa ceva. Orice doză mărită sporeşte pericolul otrăvirii ori al întoxicării.

(nu aici am vrut să postez, dar... a văzut Dumnezeu că este bine şi am lăsat şi aici)

[paulika]

„Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a adus dintr-odată, peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută...După ce a fost făcută lumina, a fost şi eterul mai plăcut, iar apele au ajuns mai luminoase; nu primeau numai strălucirea luminii, ci tri¬miteau şi ele în schimb reflexul luminii, sărind din apă, din toate păr¬ţile, strălucirile ei.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 93)

„Priveşte-mi, iubite, şi aici, cât de mare este pogorământul cuvinte¬lor! Ce? Nu ştia, oare, Dumnezeu că lumina este frumoasă înainte de a o face? Trebuia să vadă Creatorul frumuseţea ei, după ce lumina fusese adusă la fiinţă? Care om cu mintea întreagă ar putea spune aceasta? Dacă un om, care are o meserie oarecare, ştie la ce are să folosească un lucru făcut de el mai înainte de a-l face şi mai înainte de a-i da forma cuvenită, apoi cu mult mai mult Creatorul universului, Care cu Cuvântul le-u adus pe toate de la nefiinţă la fiinţă, ştia că lumina este frumoasă, chiar mai înainte de a o crea.