Adevarul interior sau exterior omului; Realitate sau falsitate interioara a oamenilor

[umilul]

În prealabil postat de Tangun

Obstacolele în calea dezvoltării spirituale sunt aceleaşi pentru femei şi bărbaţi?
Da, dar accentul se pune diferit. În general, pentru o femeie este mai uşor să-şi simtă şi să-şi locuiască corpul, aşa că ea este în mod natural mai aproape de Fiinţă şi potenţial mai aproape de dezvoltarea spirituală decât un bărbat. Acesta este motivul pentru care multe culturi vechi aleg instinctiv figuri sau analogii feminine pentru a reprezenta sau descrie realitatea transcendentă sau lipsită de formă. De multe ori, ea a fost privită ca un pântec care dă viaţă tuturor lucrurilor care au fost create, care le susţine şi le hrăneşte în timpul vieţii lor în lumea formei. În Tao Te Ching, una dintre cele mai vechi şi mai profunde cărţi care au fost scrise vreodată, Tao, care ar putea fi tradus prin Fiinţă, este descris ca „prezentul etern, infinit, mama universului”. Este natural ca femeile să fie mai aproape de Fiinţă decât bărbaţii, deoarece ele „întrupează” Nemanifestul. Şi mai mult, toate creaturile şi toate lucrurile trebuie să se întoarcă în final la Sursă. „Toate lucrurile dispar din nou în Tao. El este singurul care durează”. Deoarece Sursa este privită ca fiind feminină, acest lucru este reprezentat prin cele două părţi, luminoasă şi întunecată, ale arhetipului feminin în psihologie şi mitologie. Zeiţa sau Mama Divină are două aspecte: ea dă viaţă şi ia viaţa.

Când mintea a preluat controlul şi oamenii au pierdut contactul cu realitatea esenţei lor divine, ei au început să îl gândească pe Dumnezeu ca figură masculină. Societatea a devenit dominată de bărbaţi, iar femeia, supusă bărbatului.
Nu încerc să sugerez că ar fi bine să ne întoarcem la reprezentările feminine iniţiale ale divinului. Unii oameni folosesc în prezent termenul de Mamă Divină în loc de Dumnezeu. Ei restabilesc astfel un echilibru între partea feminină şi cea masculină, care s-a pierdut cu mult timp în urmă, şi asta este foarte bine. Dar rămâne totuşi o reprezentare şi un concept, poate temporar util, ca o hartă sau un indicator folositor o vreme, dar care sunt mai mult un obstacol decât un ajutor atunci când sunteţi pregătit să vă daţi seama de realitatea din spatele tuturor conceptelor şi imaginilor. Adevărat rămâne totuşi faptul că frecvenţa energetică a minţii pare să fie, în esenţă, masculină. Mintea opune rezistenţă, se luptă pentru control, foloseşte, manipulează, atacă,
încearcă să înşface şi să posede ş.a.m.d. Acesta este motivul pentru care Dumnezeul tradiţional este o figură patriarhală, învestită cu autoritate, ce deţine controlul, dominatoare şi de multe ori un bărbat mânios, de care ar trebui să ne temem mereu, după cum sugerează Vechiul Testament. Acest Dumnezeu este o proiecţie a minţii umane.
Pentru a depăşi mintea şi a vă reconecta cu realitatea mai profundă a Fiinţei aveţi nevoie de calităţi extrem de diferite: abandonarea, atitudinea necritică, o deschidere care să-i permită vieţii să existe în loc să i se opună, capacitatea de a păstra toate lucrurile în îmbrăţişarea plină de iubire a cunoaşterii. Toate aceste calităţi sunt mult mai strâns legate de principiul feminin. Dacă energia mentală este dură şi rigidă, energia Fiinţei este moale şi flexibilă şi infinit mai puternică decât mintea. Mintea conduce civilizaţia noastră, în timp ce Fiinţa guvernează viaţa pe Pământ şi în univers. Fiinţa este inteligenţa ale cărei manifestări vizibile formează universul fizic. Deşi femeile sunt potenţial mai aproape de ea, şi bărbaţii pot avea acces la aceasta în sinea lor.

În acest moment, marea majoritate a bărbaţilor şi femeilor încă se mai află în ghearele minţii: se identifică cu gânditorul şi corpul-durere. Desigur, acest lucru împiedică dezvoltarea spirituală şi înflorirea iubirii. Ca regulă generală, obstacolul major tinde să fie pentru bărbaţi mintea în plină activitate de gândire, iar pentru femei corpul-durere, deşi în anumite cazuri situaţia poate fi inversă, iar la unele persoane ambele obstacole să aibă o forţă egală.

Dizolvarea corpului-durere feminin colectiv
De ce corpul-durere este un obstacol mai mare pentru femei?
Corpul-durere are de obicei un aspect colectiv şi unul personal. Aspectul personal este reziduul acumulat al durerii emoţionale suferite în timpul vieţii. Corpul-durere colectiv este durerea acumulată în psihicul uman colectiv de-a lungul a 2.000 de ani, prin boli, torturi, războaie, crime, acte de cruzime, nebunie ş.a.m.d. Corpul-durere personal al fiecărui om participă la acest corp-durere colectiv. Există zone diferite în ce priveşte corpul-durere colectiv. De exemplu, anumite rase au ţări în care apar forme extreme de conflict sau violenţă au un corp-durere colectiv mai puternic decât altele. Orice persoană care are un corp-durere puternic şi insuficientă conştiinţă pentru a se desprinde din identificarea cu el va fi forţată continuu să îşi descarce periodic durerea emoţională; ea ar putea foarte uşor să devină fie autorul, fie victima unor acte de violenţă, după cum corpul-durere propriu este predominant activ sau pasiv. Pe de altă parte, acest gen de persoană ar putea fi potenţial mai aproape de dezvoltarea spirituală. Acest potenţial nu este neapărat o realitate, desigur, dar, dacă vă aflaţi în capcana unui coşmar, veţi fi probabil mai puternic motivat să vă treziţi decât o persoană care trăieşte momentele plăcute şi neplăcute ale unui vis obişnuit.

În afară de corpul-durere personal, fiecare femeie are rolul ei în ceea ce ar putea fi descris drept corpul-durere colectiv feminin — dacă nu este total conştientă. Acesta este format din acumularea durerii suferite de femei, în parte prin subjugarea lor de către bărbaţi prin sclavie, exploatare, viol, naştere, avort etc. vreme de mii de ani. Durerea emoţională sau fizică ce pentru multe femei precede şi coincide cu ciclul menstrual este corpul-durere în aspectul său colectiv, care se trezeşte din somnolenţă în acel moment, deşi el poate fi trezit şi în alte momente. El împiedică circulaţia liberă a energiei prin corp, a cărei expresie fizică este menstruaţia. Haideţi să rămânem la această idee un moment şi să vedem cum poate ea să devină o ocazie de dezvoltare spirituală.
Deseori, femeile sunt „stăpânite” de corpul-durere în perioada menstruaţiei. Acesta are o încărcătură energetică foarte puternică şi vă poate atrage cu uşurinţă în identificarea inconştientă cu el. Atunci sunteţi activ posedată de câmpul energetic ce vă ocupă spaţiul interior şi pretinde că sunteţi chiar dvs. — dar, desigur, nu sunteţi deloc dvs. Vorbeşte prin dvs., acţionează prin dvs., gândeşte prin dvs. El va crea în viaţa dvs. situaţii negative, astfel încât să se poată hrăni cu această energie. Vrea mai multă durere, indiferent sub ce formă. Am descris deja acest proces, care poate fi violent şi distructiv. Este durere pură, durere trecută — şi nu sunteţi dvs.

Numărul femeilor care se apropie acum de starea de trezire completă este deja mai mare decât cel al bărbaţilor şi va fi din ce în ce mai mare în anii care vor veni. În final, bărbaţii s-ar putea să le ajungă din urmă, dar pentru un interval de timp considerabil va exista un decalaj între gradul de conştiinţă al celor două sexe. Femeile îşi redobândesc funcţia la care au dreptul prin naştere şi care din acest motiv le revine mai mult lor decât bărbaţilor: aceea de a fi o punte de legătură între lumea manifestă şi Nemanifest, între fizic şi spirit. Principala dvs. sarcină acum, ca femeie, este să transformaţi corpul-durere astfel încât să nu se mai interpună între dvs. şi sinele dvs. adevărat, esenţa dvs. Desigur, trebuie să depăşiţi şi celălalt obstacol în calea dezvoltării spirituale — mintea gânditoare —, dar prezenţa intensă pe care o veţi genera când veţi lucra cu corpul-durere vă va elibera şi de identificarea cu mintea....poate învinge puterea Clipei de acum.

Vorbiti ca din carte, ma mir ca dl. Maris a inceput discutia cu d-voastra. Probabil ca sunteti iluminat dupa cum spune dl. Maris de diferite carti, dar nu sunt cele bune, asa ca nu vad de ce trebuie sa navigati pe forumul ortodox si nu pe altele. Dar inchei discutia cu d-voastra cu un citat dintr-un sfant parinte drag mie :
[COLOR=windowtext] Despre cei ce cred ca le cunosc pe toate[/COLOR]

[SIZE=3]A crede ca stii nu înseamna totdeauna întelepciune, ba se întâmpla sa fie chiar prostie. Spuneti-mi: Dintre doi oameni, din care unul ar pretinde ca poate masura vazduhul de la cer la pamânt cu sfoara, în vreme ce altul ar râde si-ar zice ca nu-i în stare a face aceasta – care din acestia doi ne-ar face sa râdem?[/SIZE]
[SIZE=3]Omul care pretinde a sti sau cel care se marturiseste nestiutor. Fara îndoiala, cel dintâi. La întâmplarea aceasta, necunoscatorul este mai întelept decât cel ce se crede încarcat de stiinta. De ce?[/SIZE]
[SIZE=3]Pentru ca presupusa stiinta nu-i decât o necunoastere mai mare. Cel ce se marturiseste nestiutor stie, cel putin, ceva. Ce anume? Ca sunt unele lucruri pe care mintea omeneasca nu le poate sti; si aceasta nu-i putin lucru. Dimpotriva, cel care – de-ar fi sa-l crezi – zice ca ar sti mult, înca mai nestiutor decât altul este cu privire la ceea ce spune ca stie – si asta îl face sa fie si de rusine.[/SIZE]
[SIZE=3]Sa ne lasam, asadar, de asemenea cercetari – si sa ne marginim a aduce laude lui Dumnezeu pentru toate. “De aceea – zice apostolul – aduceti multumiri pentru tot”. Iata faptele unei slugi recunoscatoare, întelepte si destepte; a te purta altfel, este fapta unui vorbaret, a unui trândav, a unui nerusinat.[/SIZE]
[SIZE=3]Cel ce mult vorbeste, nimic nu face, ci cel ce munceste mult nu vorbeste niciodata fara rost.[/SIZE]
Pace tuturor si iertati-ma daca v-am gresit !!!

[Tangun]

În prealabil postat de umilul

Vorbiti ca din carte, ma mir ca dl. Maris a inceput discutia cu d-voastra. Probabil ca sunteti iluminat dupa cum spune dl. Maris de diferite carti, dar nu sunt cele bune, asa ca nu vad de ce trebuie sa navigati pe forumul ortodox si nu pe altele.

Nu ai citit intreg topicul meu, incearca sa citesti tot. Atata timp cat mesajul ajunge, e bine. Restul sunt de mai mica importanta...

Nu inteleg pentru ce sa te iert?

[Tangun]

Umilul tu esti mai aproape de adevar decat iti poti da seama singur. Dar ai putea sa-ti dai seama doar daca ai incerca sa cauti cine esti Tu. Tu esti cel mai sfant lucru ce poate exista vreodata. In tine se afla Viata eterna si stralucitoare, cel mai frumos dar ce poate exista. Dar nu iti poti da seama de acest lucru pentru ca nu esti "atent" la Tine. Esti ne-atent la ceea ce esti tu cu adevarat si esti atent doar la ceea ce cred altii ca esti tu. Asa cum ai fost atent mai mult la mine, decat la ceea ce scrie, asa cum ai fost atent mai mult la dl Maris si la ceea ce crede el ca e. Observa unde nu scrie nici despre mine, nici despre tine, cele mici. Scrie despre ceea ce esti TU. Nu fii atent la mine, ci la ceea ce scrie.

De aceea eu nu am pentru ce sa te iert, ca iti gresesti tie nu mie.

[Tangun]

Egoul în caz de boală

O boală poate fie să consolideze, fie să slăbească egoul. Dacă vă plângeţi, vă autocompătimiţi sau urâţi faptul că sunteţi bolnavi, egoul vostru devine mai puternic. Devine mai puternic şi dacă transformaţi boala în parte constitutivă a identităţii voastre conceptuale: „Sufăr de cutare şi cutare boală.” A, acum ştim şi noi cine eşti. Pe de altă parte, există oameni care în viaţa obişnuită au un ego impunător şi care devin brusc blânzi şi buni şi mult mai drăguţi atunci când sunt bolnavi. Se poate întâmpla să aibă revelaţii pe care nu le-au avut niciodată în viaţa obişnuită. Se poate întâmpla să aibă acces la cunoaşterea şi mulţumirea lor interioară şi să rostească vorbe pline de înţelepciune. Apoi, când se însănătoşesc, energia le revine şi egoul de asemenea.
Când sunteţi bolnavi nivelul de energie este scăzut, astfel că inteligenţa organismului poate prelua controlul şi utiliza restul de energie pentru vindecarea corpului, iar minţii — adică gândirii şi emoţiilor egocentriste — nu-i mai rămân prea multe resurse. Egoul consumă cantităţi considerabile de energie, în alte cazuri însă, egoul reţine puţina energie rămasă şi o utilizează în scopurile sale proprii. Nu mai e nevoie să spunem că acei oameni care experimentează o consolidare a egoului în caz de boală au nevoie de mai mult timp pentru a se reface. Unii nici nu mai ajung să se vindece, astfel că boala se cronicizează şi devine o componentă permanentă a falsului lor sentiment de sine.

Egoul colectiv

Cât de greu e să trăieşti cu tine însuţi! Una dintre modalităţile prin care egoul încearcă să scape de insuficienţa sinelui personal este aceea de a-şi extinde şi consolida sentimentul de sine prin identificarea cu un grup — o naţiune, un partid politic, o corporaţie, o instituţie, sectă, club, gaşcă, echipă de fotbal.
În unele cazuri, egoul pare să se dizolve complet când cineva îşi dedică viaţa unei activităţi altruiste, o pune în slujba binelui superior al colectivităţii, fără să ceară recompense personale, recunoaştere sau mărire. Ce uşurare să fii eliberat de povara teribilă a sinelui personal. Membrii colectivităţii se simt fericiţi şi împliniţi, chiar dacă muncesc din greu, chiar dacă fac multe sacrificii. Par să fi trecut dincolo de ego. Întrebarea este: chiar s-au eliberat cu adevărat sau egoul doar a făcut schimbarea de la personal la colectiv?
Un ego colectiv are aceleaşi caracteristici ca şi egoul personal, între care nevoia de conflict şi de duşmani, nevoia de mai mult, nevoia de a avea dreptate împotriva altora care se înşală şi aşa mai departe. Mai devreme sau mai târziu, colectivitatea va intra în conflict cu alte colectivităţi, deoarece ea caută inconştient conflictul şi are nevoie de opoziţie pentru a-şi defini hotarele şi, în consecinţă, identitatea. Membrii ei vor experimenta atunci suferinţa care decurge, inevitabil, din orice acţiune motivată de ego. În acel moment, se pot trezi şi pot realiza că în colectivitatea lor există un puternic element de nebunie.
La început poate fi dureroasă trezirea şi realizarea bruscă a faptului că acea colectivitate cu care s-au identificat şi pentru care au muncit este de fapt nebună, în acest punct, unii adoptă cinismul sau amărăciunea şi de atunci încolo neagă orice valoare, orice merit. Aceasta înseamnă că îmbrăţişează rapid un alt sistem de credinţă, în chiar clipa în care cel anterior a fost recunoscut drept iluzoriu şi, în consecinţă, s-a prăbuşit. Ei n-au înfruntat moartea egoului lor, ci au alergat şi sau reincarnat într-unul nou.

Un ego colectiv este de obicei mai inconştient decât indivizii care formează acel ego. De exemplu, mulţimile (care sunt entităţi egoiste colective temporare) sunt capabile să comită atrocităţi de care un individ în afara mulţimii n-ar fi capabil. Nu rareori naţiunile au un comportament care, în cazul unui individ, ar fi imediat recunoscut ca acţiuni ale unui psihopat.
Odată cu ivirea noii conştiinţe, unii oameni vor simţi imboldul de a forma grupuri care să reflecte conştiinţa iluminată. Aceste grupuri nu vor fi egouri colective. Indivizii care vor forma aceste grupuri nu vor avea nevoie să-şi definească identitatea prin intermediul lor. Ei nu mai caută să se definească prin intermediul niciunei forme. Chiar dacă membrii acestor grupuri nu sunt încă total eliberaţi de ego, în ei va exista suficientă luciditate pentru a recunoaşte egoul în ei sau în alţii de îndată ce apare, însă este necesară o vigilenţă constantă, deoarece egoul va încerca să preia controlul şi să se reafirme în orice mod posibil. Dizolvarea egoului prin aducerea lui în lumina conştiinţei — acesta va fi unul dintre scopurile principale ale grupurilor respective, fie ele formate din iluminaţi sau constând din organizaţii caritabile, şcoli sau comunităţi de oameni care trăiesc împreună. Colectivităţile iluminate vor îndeplini o funcţie importantă în răsărirea unei noi conştiinţe. Aşa cum colectivităţile egocentrice vă împing în inconştienţă şi suferinţă, colectivităţile iluminate pot fi pentru conştiinţă un vârtej care va accelera schimbarea la nivel planetar.

[Tangun]

Gândirea majorităţii oamenilor este, în cea mai mare măsură, involuntară, automată şi repetitivă. Nu este altceva decât un fel de zgomot mental haotic care nu îndeplineşte un scop real. Mai exact spus, nu voi gândiţi: gândirea vi se întâmplă. Afirmaţia „gândesc” implică voinţă, implică faptul că aveţi un cuvânt de spus în chestiunea respectivă, că există o alegere din partea voastră, însă în privinţa majorităţii oamenilor nu este cazul să spunem nici măcar acest lucru. „Gândesc” este o afirmaţie la fel de falsă precum „diger” sau „îmi circul sângele”. Digestia se întâmplă, circulaţia se întâmplă, gândirea se întâmplă. Vocea din minte are o viaţă a ei, proprie. Majoritatea oamenilor sunt la mila acestei voci, sunt posedaţi de gândire, de minte. Şi din moment ce mintea este condiţionată de trecut, sunteţi forţaţi să reconstituiţi trecutul iar şi iar. Termenul oriental referitor la acest aspect este karma. Câtă vreme vă identificaţi cu vocea respectivă nu ştiţi, desigur, acest lucru. Dacă l-aţi şti, n aţi mai fi posedaţi, deoarece sunteţi posedaţi cu adevărat doar atunci când luaţi entitatea care vă posedă drept voi înşivă, adică atunci când deveniţi una cu ea. De mii de ani încoace umanitatea este tot mai posedată de minte, nereuşind să şi dea seama că entitatea care o posedă „nu este sinele”. Prin identificarea completă cu mintea a prins viaţă un fals sentiment de sine, egoul. Densitatea egoului depinde de gradul în care voi — conştiinţa — vă identificaţi cu mintea, cu gândirea. Gândirea reprezintă doar un aspect minuscul din totalitatea conştiinţei, totalitatea a ceea ce sunteţi. Gradul de identificare cu mintea diferă de la persoană la persoană. Sunt oameni care se bucură de răgazuri în care sunt eliberaţi de ea, oricât de scurte ar fi acestea, iar pacea, bucuria şi însufleţirea pe care le trăiesc în acele momente fac ca viaţa să merite să fie trăită. Tot în astfel de momente apare creativitatea, iubirea si compasiunea. Alţi oameni se află constant în capcana egoului. Sunt înstrăinaţi de ei înşişi, de alţii şi de lumea înconjurătoare. Când îi priviţi, vedeţi pe faţa lor încordarea, sprâncenele ridicate, expresia absentă sau privirea aţintită. Cea mai mare parte a atenţiei lor este absorbită de gândire, de aceea nu vă văd şi nu vă aud cu adevărat. Nu sunt prezenţi în nicio situaţie, atenţia lor fiind ori îndreptată către trecut, ori plecată în viitor, acestea existând, desigur, doar în minte, sub formă de gânduri. Sau relaţionează cu voi prin intermediul unui rol pe care-l interpretează, nefiind ei înşişi. Majoritatea oamenilor sunt înstrăinaţi de ceea ce sunt, iar unii sunt atât de înstrăinaţi, încât modul în care se comportă sau interacţionează este văzut ca „fals” de aproape toţi ceilalţi, în afară de cei care sunt la fel de falşi, la fel de înstrăinaţi precum ei.

Înstrăinare înseamnă că nu vă simţiţi în largul vostru în nicio situaţie, în niciun loc şi cu nicio persoană, nici măcar cu voi înşivă, încercaţi mereu să ajungeţi „acasă”, dar nu vă simţiţi niciodată acasă. Unii dintre cei mai mari scriitori ai secolului douăzeci, printre care Franz Kafka, Albert Camus, T. S. Eliot şi James Joyce au recunoscut în înstrăinare problema universală a existenţei umane, au simţit-o probabil adânc înăuntrul lor şi au fost astfel capabili să o exprime în mod strălucit în operele lor. Ei nu oferă soluţie, contribuţia lor este aceea de a oglindi situaţia nefericită a umanităţii pentru ca noi s-o vedem mai limpede. A vedea limpede situaţia nefericită reprezintă primul pas către transcenderea ei.

Naşterea emoţiilor
Alături de mişcarea gândirii, deşi nu în totalitate separată de ea, există o altă dimensiune a egoului: emoţia. Aceasta nu înseamnă că întotdeauna gândirea şi emoţiile ţin de ego. Ele se transformă în ego doar atunci când vă identificaţi cu ele şi astfel preiau complet controlul asupra voastră, cu alte cuvinte atunci când ele devin „eu”. Organismul fizic, corpul vostru are propria lui inteligenţă, aşa cum o are organismul fiecărei forme de viaţă. Iar inteligenţa aceasta reacţionează la ceea ce spune mintea, reacţionează la gândurile voastre. Aşadar, emoţia este reacţia corpului la mintea voastră. Inteligenţa corpului este, desigur, inseparabilă de inteligenţa universală, este una dintre nenumăratele manifestări ale acesteia. Ea oferă o coeziune temporară atomilor şi moleculelor care formează organismul vostru fizic. Ea reprezintă principiul organizator din spatele activităţilor tuturor organelor corpului, transformarea oxigenului şi a hranei în energie, bătaia inimii şi circulaţia sângelui, protejarea corpului de către sistemul imunitar împotriva virusurilor şi bacteriilor, transformarea informaţiei senzoriale în impulsuri nervoase care sunt trimise creierului, unde sunt decodate şi reasamblate într-o imagine interioară coerentă ce redă realitatea exterioară. Toate acestea, împreună cu mii de alte funcţii simultane, sunt perfect coordonate de inteligenţă. Nu voi vă conduceţi corpul, inteligenţa o face. Ea este responsabilă şi de reacţiile organismului la mediul înconjurător.
Acest lucru este valabil în cazul oricărei forme de viaţă. Aceeaşi inteligenţă a adus planta la forma fizică şi apoi s-a manifestat sub forma florii care a apărut din plantă, floarea care îşi deschide petalele dimineaţa pentru a primi razele soarelui şi le închide la venirea nopţii. Aceeaşi inteligenţă se manifestă în Gaia, fiinţa vie complexă care este planeta noastră. Această inteligenţă dă naştere unor răspunsuri instinctive din partea organismului faţă de orice ameninţare sau provocare. Ea produce în animale reacţii ce par înrudite cu emoţiile omeneşti: furie, teamă, plăcere. Aceste răspunsuri instinctive ar putea fi considerate forme primordiale de emoţii, în anumite situaţii, oamenii răspund în mod instinctiv, în acelaşi fel ca animalele, în faţa pericolului, când este ameninţată supravieţuirea organismului, inima bate mai repede, muşchii se contractă, respiraţia se accelerează în vederea pregătirii pentru luptă sau fugă. Frica primordială. Când omul este încolţit, un val instantaneu de energie intensă îi dă trupului o putere pe care nu o avusese înainte. Furia primordială. Aceste răspunsuri instinctive par înrudite cu emoţiile, dar ele nu sunt emoţii în adevăratul sens al cuvântului. Diferenţa fundamentală dintre un răspuns instinctiv şi o emoţie este următoarea: un răspuns instinctiv este răspunsul direct al corpului la o situaţie exterioară, în schimb, o emoţie este răspunsul corpului la un gând. Indirect, o emoţie poate fi de asemenea răspunsul la o situaţie sau întâmplare reală, dar va fi un răspuns la întâmplarea văzută prin filtrul interpretării mentale, filtrul gândirii, adică prin intermediul conceptelor mentale de bun şi rău, plăcut şi neplăcut, eu şi al meu. De exemplu, probabil că nu veţi avea niciun fel de emoţii când vi se spune că a fost furată maşina cuiva, dar atunci când maşina este a voastră, e de aşteptat că vă veţi supăra. Este uimitor ce volum de emoţii poate genera un mic concept mental ca „meu/mea”. Deşi este foarte inteligent, corpul nu poate face diferenţa între situaţia reală şi gând. El reacţionează la fiecare gând ca şi cum ar fi realitate. El nu ştie că e vorba despre un simplu gând. Pentru corp, un gând îngrijorat, temător înseamnă „sunt în pericol”, iar el răspunde în consecinţă, chiar dacă în acest timp staţi culcaţi într-un pat cald şi confortabil. Inima bate mai repede, muşchii se contractă, respiraţia se accelerează. Se formează un cumul de energie, dar din moment ce pericolul nu este decât o invenţie a minţii, energia nu găseşte nicio supapă. O parte din ea se îndreaptă din nou spre minte şi hrăneşte gândurile anxioase, sporindu-le intensitatea. Restul de energie devine toxic şi stânjeneşte funcţionarea armonioasă a corpului.

[Tangun]

Orice emoţie negativă pe care nu o înfruntaţi complet şi nu o vedeţi ca fiind ceea ce este în momentul în care apare nu se va dizolva pe deplin. Ea va lăsa în urmă un rest de durere. În special copiii sunt aceia cărora le par emoţiile negative intense prea copleşitoare pentru a le face faţă şi au tendinţa de a evita să le trăiască, în absenţa unui adult perfect conştient care să-i îndrume cu iubire şi înţelegere plină de compasiune către înfruntarea directă a emoţiei, alegerea de a nu o trăi este întradevăr singura opţiune pentru copil în acele momente. Din nefericire, mecanismul de apărare deprins de timpuriu rămâne în funcţiune şi după ce copilul devine adult. Emoţia încă trăieşte în el neconştientizată şi se manifestă indirect, de exemplu sub formă de anxietate, furie, izbucniri violente, o stare sufletească anume sau chiar o boală fizică. În unele dintre cazuri ea împiedică sau sabotează toate relaţiile intime. Majoritatea psihoterapeuţilor au avut pacienţi care iniţial pretindeau că au avut o copilărie total fericită, iar mai târziu se dovedea că lucrurile stăteau exact pe dos. Poate că acestea reprezintă cazuri extreme, dar nimeni nu iese din copilărie fără să fi suferit durere emoţională. Chiar dacă ambii părinţi ar fi iluminaţi, tot aţi creşte într-o lume care este în cea mai mare parte inconştientă.
Reminiscenţele durerii lăsate de fiecare emoţie negativă puternică ce n-a fost complet înfruntată, acceptată, pentru ca apoi să vă puteţi desprinde de ea, se acumulează şi formează un câmp energetic ce se regăseşte în chiar celulele corpului vostru. El nu constă doar din suferinţele copilăriei, ci este format şi din emoţiile dureroase care i-au fost adăugate mai târziu, în adolescenţă şi după ce aţi devenit adulţi, mare parte din ele create de vocea egoului. Este durerea emoţională care vă însoţeşte inevitabil atunci când fundamentul vieţii voastre îl reprezintă un fals sentiment de sine. Acest câmp energetic format din emoţii vechi, dar încă foarte vii, ce se regăseşte în aproape fiecare fiinţă umană, este corpul-durere. Corpul-durere însă nu este doar de natură individuală, în el se regăseşte şi o parte din durerea a nenumăraţi oameni ce au trăit de-a lungul istoriei umanităţii, care este o istorie a neîntreruptelor războaie tribale, a sclaviei, jefuirilor, violurilor, torturii şi a altor forme de violenţă. Această durere trăieşte încă în subconştientul colectiv al umanităţii şi creşte pe zi ce trece, după cum vă puteţi da seama atunci când vă uitaţi la ştirile de seară sau priviţi dramele din relaţiile oamenilor. Corpuldurere colectiv este probabil prezent în ADN-ul tuturor oamenilor, chiar dacă noi nu l am descoperit încă.

Fiecare nou-născut care vine pe lume poartă deja un corp-durere emoţional. La unii dintre ei este mai dens şi mai greu decât la alţii. Există copii fericiţi în cea mai mare parte a timpului şi există alţii care par să poarte în ei o cantitate uriaşă de nefericire. Este adevărat că unii dintre copii plâng mult din cauză că nu primesc suficientă dragoste şi atenţie, dar alţii plâng în aparenţă fără motiv, de parcă ar încerca sa îi facă pe toţi cei din jur la fel de nefericiţi cum sunt ei — şi adeseori reuşesc. Au venit pe lume purtând deja cu ei mare parte din durerea umanităţii. Alţi copii plâng frecvent deoarece simt emoţiile negative ale mamelor şi taţilor lor, iar acestea le provoacă durere şi determină
o amplificare a corpului-durere prin absorbirea energiei din corpurile-durere ale părinţilor, în fiecare dintre cazuri, odată cu creşterea corpului fizic al bebeluşului, creşte şi corpul-durere.
Un copil cu un corp-durere uşor nu va fi neapărat un adult „mai avansat” pe calea spirituală decât cel cu un corp-durere dens. De fapt, adesea se întâmplă tocmai invers. Oamenii cu corpuridurere grele au de obicei o şansă mai mare să se trezească pe plan spiritual decât aceia cu corpuri relativ uşoare, în timp ce unii dintre ei rămân pradă corpului-durere greu pe care îl au, mulţi alţii ajung într-un punct în care nu mai pot trăi cu nefericirea şi astfel motivaţia pentru a se trezi devine una puternică.
De ce reprezintă trupul chinuit al lui Cristos, faţa lui schimonosită în agonie şi nenumăratele sale răni sângerânde o imagine atât de semnificativă în conştiinţa colectivă a umanităţii? Milioane de oameni, cu precădere în perioada medievală, nu s-ar fi aflat într-o relaţie atât de profundă cu el cum s-a întâmplat, dacă ceva din ei n-ar fi rezonat cu imaginea, dacă n-ar fi recunoscut inconştient în ea reprezentarea exterioară a propriei lor realităţi interioare — corpul-durere. Nu erau încă suficient de conştienţi pentru a-i recunoaşte prezenţa direct în ei înşişi, dar acesta a fost pentru ei începutul conştientizării. Cristos poate fi privit ca arhetipul uman, întruchipând atât durerea, cât şi posibilitatea de a o transcende.

[Tangun]

Cum se reînnoieşte corpul-durere

Corpul-durere este o formă le energie semiautonomă care există în majoritatea oamenilor, o entitate a cărei materie primă e emoţia, îşi are propria inteligenţă primitivă, nu prea deosebită de cea a unui animal şiret, energia sa fiind îndreptată, înainte de toate, către supravieţuire. Ca toate formele de viaţă, şi el are nevoie periodic să se hrănească — să absoarbă energie nouă — şi hranacare îi este necesară pentru a se umple constă din energie compatibilă cu a sa, adică energie care vibrează pe o frecvenţă similară. Orice experienţă dureroasă din punct de vedere emoţional poate fi utilizată ca hrană de către corpul-durere. De aceea prosperă el pe seama gândirii negative şi a dramei din cadrul relaţiilor. Corpul-durere reprezintă o dependenţă de nefericire.
Poate fi şocant când realizaţi pentru prima dată că în voi este ceva care caută periodic negativitatea emoţională, caută nefericirea. Iar pentru a-i recunoaşte prezenţa în voi aveţi nevoie de şi mai multă luciditate decât pentru a o remarca la altcineva. Odată aflaţi în stăpânirea nefericirii nu numai că nu veţi încerca să-i puneţi capăt, ci veţi face torul pentru a-i aduce şi pe ceilalţi în aceeaşi stare, pentru a vă hrăni din reacţiile lor emoţionale negative. În cazul majorităţii oamenilor, corpul-durere are un stadiu latent şi unul activ. Când se află în stare latentă este uşor să uitaţi că purtaţi în voi un nor greu şi întunecat sau un vulcan adormit — în funcţie de câmpul energetic al corpului-durere din fiecare dintre voi. Răstimpul în care rămâne adormit diferă de la o persoană la alta: cel mai adesea câteva săptămâni, dar poate fi vorba de câteva zile sau câteva luni. În cazuri rare, corpul durere poate rămâne în hibernare ani de zile înainte să fie declanşat de vreun eveniment.

Cum se hrăneşte corpul-durere cu gândurile voastre
Corpul-durere se trezeşte din latenţă când i se face foame, când vine vremea să se îndoape. Mai există şi posibilitatea de a fi declanşat oricând de un anumit eveniment. Corpul-durere dornic să se hrănească poate utiliza cea mai nesemnificativă întâmplare ca element declanşator, ceva ce spune sau face cineva sau chiar un gând. Dacă locuiţi singuri sau nu e nimeni prin preajmă în momentele respective, corpul-durere se va hrăni cu gândurile voastre. Gândirea voastră devine brusc profund negativă. Cel mai probabil nu veţi realiza că exact înainte de afluenţa de gânduri negative mintea v-a fost invadată de un val de emoţie — sub forma unei stări întunecate şi apăsătoare, a anxietăţii sau a unei furii aprinse. Orice gând este energie, iar corpul-durere se hrăneşte acum cu energia gândurilor voastre. Dar nu se poate hrăni cu orice fel de gânduri. N-aveţi nevoie de o sensibilitate ieşită din comun pentru a vă da seama că un gând pozitiv vă dă o senzaţie total diferită faţă de unul negativ. Este aceeaşi energie, dar vibrează pe o frecvenţă diferită. Un gând pozitiv, fericit este imposibil de digerat de către corpul-durere. Acesta se poate hrăni doar cu gânduri negative, deoarece doar acele gânduri sunt compatibile cu câmpul său energetic.
Toate lucrurile sunt câmpuri energetice vibrante aflate în mişcare continuă. Scaunul pe care staţi, cartea pe care o ţineţi în mână par solide şi încremenite doar pentru că aşa percep simţurile voastre frecvenţa lor vibraţională, adică mişcarea neîncetată a moleculelor, atomilor, electronilor şi particulelor subatomice care dau naştere împreună la ceea ce voi percepeţi ca fiind un scaun, o carte, un copac sau un corp. Ceea ce percepem ca materie fizică este energie care vibrează (se mişcă) pe o anumită gamă de frecvenţe. Gândurile constau din aceeaşi energie care vibrează pe o frecvenţă mai înaltă decât materia, de aceea nu pot fi văzute sau atinse. Gândurile au propria lor gamă de frecvenţe, în cadrul căreia gândurile negative se află la extremitatea inferioară, iar cele pozitive la cea superioară.

Frecvenţa vibraţională a corpului-durere rezonează cu aceea a gândurilor negative, motiv pentru care doar aceste gânduri pot hrăni corpul-durere. Tiparul obişnuit format din gândul care creează emoţia este inversat în cazul corpului-durere, cel puţin la început. Emoţia provenită din corpul-durere câştigă repede controlul asupra gândirii voastre şi, odată ce mintea v-a fost luată în stăpânire de corpul-durere, gândirea devine negativă. Vocea din minte va depăna poveşti triste, neliniştite sau furioase despre voi sau despre viaţa voastră, despre alţi oameni, despre trecut, viitor sau evenimente imaginare. Vocea va acuza, învinovăţi, se va plânge, îşi va imagina. Iar voi sunteţi total identificaţi cu orice spune vocea, credeţi toate gândurile ei denaturate, în acel punct s-a instalat deja dependenţa de nefericire. Nu este atât vorba despre faptul că n-aţi putea opri alaiul gândurilor negative, ci nu vreţi s-o faceţi. Şi aceasta se întâmplă deoarece corpul-durere trăieşte prin voi, pretinzând a fi voi. Iar pentru corpul-durere, durerea e plăcere. El devorează nerăbdător fiecare gând negativ. De fapt, vocea obişnuită din mintea voastră a devenit acum vocea corpului-durere. Dialogul interior este acum creaţia lui. Se stabileşte un cerc vicios între corpul-durere şi gândurile voastre. Fiecare gând hrăneşte corpul-durere şi, la rândul său, acesta generează mai multe gânduri. La un moment dat, după câteva ore sau chiar câteva zile, se umple şi se întoarce în starea de latenţă, lăsând în urmă un organism sleit şi un corp mult mai sensibil la boli. Dacă toate acestea vi se par un fel de descriere a unui parazit din psihicul vostru, aveţi dreptate. Exact aceasta este.

Cum se hrăneşte corpul-durere cu dramă
Dacă sunt alţi oameni prin preajmă, de preferinţă partenerul sau un membru apropiat al familiei, corpul-durere va încerca să-i provoace — să-i calce pe nervi, cu alte cuvinte — aşa încât să se poată hrăni din drama care decurge de aici. Corpuri le-durere se dau în vânt după relaţiile intime şi după familii, deoarece de acolo îşi iau ele cea mai mare parte a hranei. Este greu să rezistaţi corpului-durere al unei alte persoane atunci când acesta este hotărât să smulgă de la voi o reacţie. Vă ştie instinctiv punctele slabe, cele mai vulnerabile. Dacă nu reuşeşte prima dată, va încerca încă o dată şi încă o dată. Este o emoţie vie care caută emoţie vie. Corpul-durere al celuilalt vrea să îl trezească pe al vostru, aşa încât ambele corpuri-durere să îşi furnizeze reciproc energie.

Multe relaţii trec regulat prin episoade violente şi destructive cauzate de corpul-durere. Este aproape insuportabil de dureros pentru un copil să fie nevoit să asiste la violenţa corpurilor-durere ale părinţilor lui, şi totuşi aceasta este soarta a milioane de copii din lumea întreagă, coşmarul existenţei lor zilnice. Aceasta este totodată şi una dintre modalităţile principale prin care corpul-durere uman trece de la o generaţie la alta. După fiecare episod, partenerii se împacă şi urmează un interval de pace relativă, în măsura limitată în care egoul o permite. Consumul excesiv de alcool va activa adesea corpul-durere, mai ales în cazul bărbaţilor, dar şi în cazul unora dintre femei. Când o persoană se îmbată, suferă o transformare completă a personalităţii pe măsură ce corpul-durere preia controlul asupra ei. O persoană profund inconştientă, al cărei corp-durere se alimentează de obicei din violenţa fizică, îndreaptă adesea această violenţă spre soţie şi copii. Când se trezeşte din beţie, regretă sincer şi spune că nu va mai face niciodată una ca asta, crezând sincer în ceea ce spune. Persoana care vorbeşte şi face promisiuni nu este însă entitatea care comite actele de violenţă, astfel că puteţi fi siguri că acestea se vor repeta până când devine persoana respectivă prezentă, conştientizează corpul-durere din interiorul ei şi încetează astfel identificarea cu el. În unele cazuri, consilierea o poate ajuta să facă acest lucru.