Apostolul Toma mai curajos decat ceilalti Apostoli?

"În limbaj cotidian, „necredinţa“ apostolului Toma a devenit oarecum proverbială. Nu de puţine ori acest nefericit apelativ este singurul reper la îndemână pentru a defini personalitatea unuia dintre cei mai înflăcăraţi ucenici ai lui Iisus. Pentru că nu s-a putut bucura alături de ceilalţi ucenici de prezenţa Mântuitorului în ziua Învierii, Toma a refuzat să accepte pur şi simplu mărturia acestora. Petrecuse aproape trei ani alături de Învăţătorul Iisus şi ceilalţi ucenici, urmându-L peste tot, fiind în numeroase rânduri gata să îşi dea şi viaţa din devotament pentru Domnul. A fost singurul care a îndrăznit să iasă din foişorul unde ceilalţi se ascunseseră de frica iudeilor şi nu se putea linişti acceptând cu resemnare cele povestite de ucenici. Întâlnirea cu Iisus, atingerea rănilor crucificării şi verificarea adevărului Învierii Domnului ar fi fost singurele mărturii care, în optica zelosului apostol, îi puteau reconfirma statutul de ucenic al Mântuitorului.

O lectură temeinică a pasajelor biblice despre Patimile, moartea şi Învierea Domnului, ne arată că, de fapt, în derularea dramatică a evenimentelor, teama şi îndoiala nu au fost străine de nici unul dintre ucenici. Aşa încât, ar fi nedrept ca acestea să fie imputate singular şi unilateral apostolului Toma. Dimpotrivă, sinceritatea şi buna-credinţă de care ucenicul a dat dovadă chiar şi în cele mai crâncene momente de îndoială aveau să fie răsplătite opt zile mai târziu. Intrând prin uşile încuiate, Domnul S-a arătat din nou ucenicilor, de data aceasta încredinţându-l şi pe Toma de adevărul Învierii Sale.

Dintr-o altă perspectivă, atitudinea circumspectă şi raţională a Sfântului Toma în faţa noutăţilor primite pare cât se poate de justificată. O veste ale cărei urmări aveau să îi schimbe în mod fundamental viaţa nu putea fi acceptată cu uşurinţă, mai ales că circumstanţele în care o primise ridica suficiente semne de întrebare. Evaluând atitudinea apostolului Toma din perspectiva vieţii de astăzi şi a multitudinii informaţiilor cu care suntem în permanenţă asaltaţi, putem privi precauţia sa faţă de autenticitatea spuselor celorlalţi ca pe un model demn de urmat.

Sfintele Evanghelii ne arată că în planul vieţii spirituale şi al legăturii de suflet cu Domnul Hristos, ucenicul Toma ar fi putut crede în Înviere şi fără dovezi palpabile. Învăţătura, faptele, minunile săvârşite de Iisus, precum şi prefigurările Învierii ar fi putut fi suficiente argumente pentru a crede necondiţionat. Însă, dacă ar fi să raportăm atitudinea sa la fapte şi evenimente cotidiene, aceasta este cât se poate de normală.

Din acest punct de vedere, atitudinea Sfântului Toma ar putea constitui o veritabilă prefigurare a cunoscutului îndemn patristic: „Să nu crezi tot ce vezi şi să nu spui tot ce auzi“. Privită astfel, precauţia ucenicului dornic de dovezi suplimentare îşi dovedeşte valoarea în special astăzi, în plină eră a campaniilor de imagine, a PR-ului, a ştirilor trunchiate sau a publicită-ţii neconvenţionale.

Prin caracterul său cu totul aparte, credinţa rămâne unicul receptacul al revelaţiei şi singura cale prin care ne putem raporta la Dumnezeu. A pretinde dovezi palpabile pentru întărirea credinţei este deja o abdicare de la esenţa faptului de a crede şi o accedere spre zona doar aparent clară a constatărilor. În ceea ce priveşte amalgamul zilnic de noutăţi, indiferent cu câtă convingere sau măiestrie ar fi ele prezentate, precauţia Sfântului Toma pare a fi o soluţie excelentă. Practicată cu echilibru, ea poate fi o călăuză temeinică prin complicatul labirint al informaţiilor cu care suntem în permanenţă asaltaţi, ba chiar o cale spre încredere şi convingeri temeinice."(Ionut Bursuc)

[guardian knight]

Necredinta ucenicului Toma,impreuna cu experienta concret-vizuala a realitatii invierii lui Cristos,este de fapt dovada suprema si adevarata proba de rezistenta rationala a religiei crestine peste veacuri !!!

In marea sa inteligenta divina,Dumnezeu-Creatorul,cunoscand fragilitatea si neputinta fapturii umane in fata vicisitudinilor si duritatii materialitatii,a dorit, cred,sa ofere si o proba irefutabila,de natura pur materiala,a invierii lui Cristos,astfel incat credinta sa aiba un fudament initial puternic si de nezdruncinat,prin inglobarea celor doua surse ale cunoasterii omenesti: gandirea si simturile !!!
Deci,dincolo de certitudinea rationala a invierii, aceasta este atestata in mod ultim si absolut si prin marturia simturilor omenesti !!!

Acei oameni,ucenicii lui Cristos,inspaimantati si derutati de moartea dura si concreta a maestrului lor,aflati intr-o stare psihologica jalnica,si pasibili de a fi si ei la randul lor victimele urmatoare au fost incredintati de adevarul invierii lam odul cel mai concret-senzorial !
Numai asa, crestinismul a putut sa se infiripe si sa creasca ca religie universala !
In lipsa episodului Toma,nu ar fi existat niciodata o religie crestina,iar ucenicii,tristi,raniti si dezamagiti,s-ar fi pierdut in anonimatul reluarii vietii lor anterioare !

[costel]

În prealabil postat de guardian knight

Necredinta ucenicului Toma,impreuna cu experienta concret-vizuala a realitatii invierii lui Cristos,este de fapt dovada suprema si adevarata proba de rezistenta rationala a religiei crestine peste veacuri !!!

Costin Nicolescu spune ca "prima grija a lui Toma este ca sa se incredinteze, sa fie un martor la prima mana, nu la a doua, sa poata marturisi "am văzut, am atins cu mana mea", nu "am auzit ca", "mi s-a spus ca".

Daca Dumnezeu nu-i refuza lui Toma dorinta de incredintare asupra Invierii, nici noua nu ne refuza dorinta de a-L cunoaste. Iese in intampinarea noastra precum a iesit Tatal in pilda fiului risipitor. Dar ca sa avem si noi parte de intalnirea cu Dumnezeu, trebuie sa parcurgem si noi drumul fiului spre casa parinteasca.

[lore86]

multumesc tuturor ptr o lamurire atat de importanta ptr mine.

Motto: ,,Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? Dupa cum este scris: "Din pricina Ta suntem dati mortii toata ziua; suntem socotiti ca niste oi de taiat." Totusi, in toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decat biruitori, prin Acela care ne-a iubit."(Romani 8:35-37).

Toata lumea a citit ,,Actele martirice".S-a intrebat cineva ce anume face diferenta intre trairea crestinilor de atunci si noi,cei din prezent?Unii mi-au spus,,Domne,pai ei erau dispusi sa moara pentru Credinta,era ceva specific acelor timpuri,acum lumea este alta."Altii mi-au spus:,,Asa era mentalitatea acelor timpuri,poate percepeau Credinta intr-un mod total,radical,care in prezent nu mai exista".False explicatii,sau ar fi bine sa fie false desi modul cum se desfasoara viata crestina din prezent pare sa le confirme.

Ce aveau oare in plus? Nu aveau biserici sau catedrale precum in prezent,nici Biblii,Cina Domnului se oficia pe ascuns,nici libertatea de care ne bucuram noi acum,cu toate problemele ei.Ce aveau ei de fapt?Poate un om sa moara fara sa aiba o incredintare cu privire la ceva anume,o incredintare care sa-l faca atat de puternic sufleteste incat sa fie gata sa infrunte orice?In prezent traim,din pacate,timpuri asezate ale credintei,calme,poti sa ai si televiziuni proprii,poti sa faci cam ce vrei in lumea crestina,nimeni nu te opreste.Cand Satana a fost invins de sacrificiu a scos la lupta trairea moarta cu pretentie de traire asa-zis echilibrata.Dar nu se spune nicaieri ca cei caldicei sau reci sunt speranta,unii mai bine au ars,si la propriu si la figurat, decat sa ruginesca.Acum,in zilele noastre,de libertate religioasa,daca se trezeste vreunul sa ,,arda"putin este pus la colt imediat de comunitate,asta in cazul in care nu este considerat a nu fi in toate mintile.
Ei,cei de atunci,nu au vrut jumatati de masura,o credinta ,,cuminte" ,,sociala",ci au ramas la cele smerite prin incredintarea totala pe care au avut-o,nu partiala.Au vrut tot,mantuirea, neavand si nedorind nimic lumesc,prin credinta care este o ,,este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad"(Evrei 11:1) au stat in fata pacatului lumii ,,marturisind ca sunt straini si calatori pe pamant"(Evrei 11:13). Pe Cruce nu au existat jumatati de masura.

Am ajuns niste crestini asezati da morti.Nu fac apologia iesitului in strada sau a unor actiuni radicale ci ma intreb unde s-a pierdut firul intre ceea ce azi am numi ,,extremismul"celor de atunci si indolenta prezentului?Un crestin de atunci,teleportat in prezent,cu greu ar reusi sa recunoasca trairea cu care era el obisnuit.Iar noi,comparativ cu trairea lui, am fi precum niste tinichele atarnate de coada unei comete.De unde le venea curajul si unde l-am pierdut noi? Am citit recent un articol care analiza inscriptiile de pe mormintele celor de atunci.Ca si acum,omul mereu a simtit nevoia sa lase un ultim gand alaturi de memoria decedatului.Insa problema este ca pana si acele inscriptii tradeaza o diferenta semnificativa.Sa va dau cateva exemple,din perioada catacombelor:

,,Agape,vei trai pentru totdeauna";,,Dragului Syracus,bunul nostru fiu.Vei trai prin Duhul Sfant";,,Regina,fie sa traiesti prin Hristos";,,Draga Fausina,vei trai in Domnul";,,Dafnen,o vaduva,a carui viata nu a impovarat Biserica cu nimic";,,Bunului si dragului meu sot Castorius,care a trait 61 de ani,5 luni si 10 zile asa cum trebuia.Sotia lui iubita.In Hristos." ,,Septimus Praetextatus Caecilianus,servitor al lui Dumnezeu,care a dus o viata de credinta.L-am servit pe Dumnezeu si nu m-am lepadat,ii multumesc si imi incredintez sufletul Lui".

Te cam pun pe ganduri,parca incep sa se stranga piesele imaginii care ne lipseste.Au avut incredintarea reala,nu teoretica,a ceva ce noi nu avem,sau daca avem este intr-o forma saraca,difuza,atrofiata,omenesca,moderna,nevolnica ...,,asezata".Parca Tertullian a spus ca ,,Sangele martirilor este samanta pentru crestini".Sangele acesta a curs dintr-o incredintare care iti dadea taria sa infrunti orice.Nu pluteau in nesiguranta,in incertitudine,in ,,vom vedea".Ei cred ca aveau o alta incredintare,precum a Apostolului Pavel: ,,Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nicio alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu care este in Isus Hristos, Domnul nostru."(Romani 8:38-39).

Curajul lor a avut o alta radacina decat lasitatea si mediocritatea lumii in care traim.Lumea in care au trait era cel putin la fel de rea si de nemilosa,poate chiar mai sangeroasa.Dar ei au fost ,,lumina lumii",au inteles acel ceva,aceea veste incredibila,altfel decat noi.Iar aceea traire le-a dat curajul sa mearga pana la capat,avand incredintarea,nu indoiala,in suflet.Acum teorie multa,traire unde?De ce?.Intrebari retorice cumva.Despre curaj,in lumea noastra...numai de bine,avem tot ce ne trebuie,mai putin ce au avut ei.

[Marius22]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Curajul lor a avut o alta radacina decat lasitatea si mediocritatea lumii in care traim.Lumea in care au trait era cel putin la fel de rea si de nemilosa,poate chiar mai sangeroasa.Dar ei au fost "lumina lumii",au inteles acel ceva,aceea veste incredibila,altfel decat noi. Iar aceea traire le-a dat curajul sa mearga pana la capat,avand incredintarea, nu indoiala, in suflet. Acum teorie multa,traire unde?De ce?.Intrebari retorice cumva.Despre curaj,in lumea noastra...numai de bine,avem tot ce ne trebuie,mai putin ce au avut ei.

Am parcurs prea usor calea de la certitudine la indoiala. Cu timpul "centrul de greutate" al vietii crestinului s-a mutat dinspre interior, inspre exterior. Astfel, am ajuns sa nu mai putem trai cu adevarat Imparatia lui Dumnezeu, ce este in mijlocul nostru, intru noi, pentru ca privirea ne este atintita mereu "dincolo" de ea, inspre nicaieri.

Multi dintre noi, credem in mod gresit ca ne asemanam Sfantului Apostol Toma intru necredinta de care dam dovada. Uitam insa ca indoiala lui este una datatoare de credinta, fiind o incredintare pentru noi, pe cand indoielile noastre nu sunt decat rezultatul unei lipse acute de sens. Indoielile noastre ne adancesc intru necredinta, si se aseamana indoielii care l-a pierdut pe Iuda.

Este adevarat ceea ce spuneti,foarte adevarat.Eu cred ca ei,spre diferenta de noi,aveau cel mai puternic argument,in fata caruia nici un zid al raului nu poate sta fara sa fie naruit de lumina:siguranta mantuirii.O sa explic scurt ce inteleg prin asta.

Le-a spus Hristos:,,Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai.Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri niciodata. Crezi lucrul acesta?"? Le-a spus.A mai spus Hristos ca daca nu vor fi precum copii nu vor intra in Imparatia Cerului?A spus.Pai ei exact asta au facut.Au crezut ce le-a spus precum niste copii isi asculta tatal,fara intrebari,fara dispute teologice steril care iti ucid sufletul.Ei au raspuns precum Marta: ,,Da, Doamne", I-a zis ea, "cred ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia sa vina in lume.".

Iar acesta credinta,in nici un caz doar declarativa ci transpusa in fapte,a dat roade.Si au facut exact ce le-a predicat Pavel:,,Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea, si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitati-va, dar, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea pacatosilor o impotrivire asa de mare fata de Sine, pentru ca nu cumva sa va pierdeti inima si sa cadeti de oboseala in sufletele voastre."(Evrei 12:2-3)

Soldatul cand se uita la capetenia lui nu face altceva,urmeaza exemplul.Nu mai este din lumea pacatului,este nascut din nou,poate sa fie si ucis.Si ce?Trece de la moarte la viata,prin EL.Cine mai poate sta in fata unei asemenea nadejdi?Nimeni,istoria acelor timpuri o arata.Secerati ca snopii gata sa fie culesi,au stat in fata unei teribile dezlantuiri a raului,o lupta intre credinta pagana care refuza sa moara si bucuria manturii in Hristos.Un terifiant asalt al satanei asupra lor.Dar nu i-a clintit.Cat de puternica a fost oare acesta incredintare a lor,,Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri niciodata"?

Sangele lor ofera raspunsul.Cu pretul vietii,cu moartea pre moarte calcand.Atat de puternica a fost.Daca il impart pe Hristos cu lumea pacatului,fata de care,teoretic in prezent,ar trebui sa fiu mort,cata siguranta sa mai am?Pai nu mai am,pentru ca lumea livreaza indoiala,ca si stapinul ei,nu certitudini.Deci,nu prea m-am rupt de ea,sunt un cuminte crestin mediocru,mort in pacatele mele,cu minime,in acest caz,sperante de mantuire.Da,cata dreptate aveti:,,Am parcurs prea usor calea de la certitudine la indoiala".