De ce credem in Dumnezeu?

[MariS_]

În prealabil postat de alibaba

Sunt crestin-ortodoxa, la inceput de drum, de curand am inceput si eu sa ma spovedesc si sa fac tot posibilul sa traiesc dupa voia lui Dumnezeu. Dar am multe intrebari si nici un raspuns si sper ca cineva sa imi dea cateva argumente, cateva explicatii in legatura cu esenta credintei.
De ce suntem ortodocsi? De ce credem in Dumnezeu? De ce sa renuntam la cultul placerii, la viata noastra pacatoasa, la stilul nostru monden de trai pentru o viata de nevoire, de infranari, de sacrificiu pentru Dumnezeu? Care este adevarul? De ce este sanatos pentru noi sa traim in ascultarea de Dumnezeu, IN INFRANARE si nu sa traim pentru placere? Si de ce placerea este un pacat in fata lui Dumnezeu?

In ultimul timp am avut multe discutii contradictorii cu unele persoane despre existenta lui Dumnezeu. Raspunsul este majoritar acelasi: ei cred in Dumnezeu dar toate regulile, tot ce se impune pentru a duce o viata placuta lui Dumnezeu ii depaseste; ca practic aproape tot ce fac ei e pacat. Deci omului ii e mai usor sa spuna : "da, cred ca exista o instanta divina superioara omului, dar nu ma complic acum cu religia, biserica si chestii de-astea" si aici intervine argumentul despre preotii corupti . Se vorbeste foarte mult despre preotii care cad in pacat, care se imbata, care aduna averi de pe urma credinciosilor care vin la biserica, si prin urmare oamenii refuza sa mearga sa stea de vorba cu un preot.
De multe ori imi doresc sa ii contrazic dar imi lipsesc contraargumentele pentru ca nici macar eu nu stiu de ce trebuie sa fac tot ceea ce fac. Cred in Dumnezeu si stiu ca din iubire pentru El trebuie sa ne sacrificam dar mintea mea vrea sa cunoasca esenta, motivul lucrurilor. Sper sa gasesc niste indicii, niste vorbe frumoase, niste lamuriri.

Omul se trezeste aruncat intr-o lume pentru care nici nu e pregatit, nici nu o intelege si nu-i gaseste niciun sens. Cautand SENSUL in lume nu-l vei putea gasi niciodata. Doar surogate de sensuri, palide, relative, subiective. Nici in trairea clipei, nici in cunoastere, nici macar in intelepciune. Caci toate iti vor parea desertaciune. La o cercetare atenta si nemincinoasa toate sunt desertaciune, de orice realizare se-alege praful, orice gand se spulbera-n vant si orice vis de destrama ca fumul. Nimic nu ramane, nimic nu dureaza, nimic nu e etern. Pe termen lung cu totii suntem morti. Asta daca cautam SENSUL doar in lume. Dar daca SENSUL nu e in lume, atunci el TREBUIE sa fie in afara ei. De ce? Pentru ca SENSUL TREBUIE SA EXISTE. Aceasta e convingerea ferma a oricarui cautator veritabil, altfel nu s-ar deranja ca sa caute. Si sensul trebuie sa existe pentru ca lumea si universul sunt mult, mult prea complexe ca sa fie doar o absurditate. Omul, firul de praf din univers, e capabil sa genereze sens, asta inseamna ca SENSUL exista, numai ca el trebuie cautat in alta parte. Iar SENSUL nu poate fi dat decat tot de o PERSOANA. Sensul nu poate fi generat decat de IUBIRE. In iubire noi gasim sens vremelnic, in IUBIRE trebuie sa se nasca SENSUL ETERN. Iar IUBIREA nu poate veni decat de la o PERSOANA, adica de la un Dumnezeu Persoana.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[alibaba]

În prealabil postat de MariS_

Omul se trezeste aruncat intr-o lume pentru care nici nu e pregatit, nici nu o intelege si nu-i gaseste niciun sens. Cautand SENSUL in lume nu-l vei putea gasi niciodata. Doar surogate de sensuri, palide, relative, subiective. Nici in trairea clipei, nici in cunoastere, nici macar in intelepciune. Caci toate iti vor parea desertaciune. La o cercetare atenta si nemincinoasa toate sunt desertaciune, de orice realizare se-alege praful, orice gand se spulbera-n vant si orice vis de destrama ca fumul. Nimic nu ramane, nimic nu dureaza, nimic nu e etern. Pe termen lung cu totii suntem morti. Asta daca cautam SENSUL doar in lume. Dar daca SENSUL nu e in lume, atunci el TREBUIE sa fie in afara ei. De ce? Pentru ca SENSUL TREBUIE SA EXISTE. Aceasta e convingerea ferma a oricarui cautator veritabil, altfel nu s-ar deranja ca sa caute. Si sensul trebuie sa existe pentru ca lumea si universul sunt mult, mult prea complexe ca sa fie doar o absurditate. Omul, firul de praf din univers, e capabil sa genereze sens, asta inseamna ca SENSUL exista, numai ca el trebuie cautat in alta parte. Iar SENSUL nu poate fi dat decat tot de o PERSOANA. Sensul nu poate fi generat decat de IUBIRE. In iubire noi gasim sens vremelnic, in IUBIRE trebuie sa se nasca SENSUL ETERN. Iar IUBIREA nu poate veni decat de la o PERSOANA, adica de la un Dumnezeu Persoana.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Ai mare dreptate, plus ca religia crestin-ortodoxa promoveaza iubirea. Dumnezeu este iubire. Sunt de acord cu principiile pe care ni le insufla credinta in Dumnezeu, la urma urmei daca un om ar trai cu adevarat cum Ii place lui Dumnezeu ar fi nu doar un om bun in adevaratul sens al cuvantului, dar si un om de elita, un om plin de virtuti. Dilema este, de ce placerea este un pacat in fata lui Dumnezeu? Chiar si la spovedanie preotul mi-a spus ca iubirea e ceva sanatos, spre deosebire de placere. Placerea nu e sanatoasa pentru minte si suflet. Iar asta intra in contradictoriu cu tot ce promoveaza gandirea moderna si ce scrie in reviste, peste tot se vorbeste despre cat de sanatos este a ne cultiva placerile si a ni le recunoaste ca parte din noi.
Atunci balanta catre ce se inclina? E sanatoasa sau nu?

[MariS_]

În prealabil postat de alibaba

Ai mare dreptate, plus ca religia crestin-ortodoxa promoveaza iubirea. Dumnezeu este iubire. Sunt de acord cu principiile pe care ni le insufla credinta in Dumnezeu, la urma urmei daca un om ar trai cu adevarat cum Ii place lui Dumnezeu ar fi nu doar un om bun in adevaratul sens al cuvantului, dar si un om de elita, un om plin de virtuti. Dilema este, de ce placerea este un pacat in fata lui Dumnezeu? Chiar si la spovedanie preotul mi-a spus ca iubirea e ceva sanatos, spre deosebire de placere. Placerea nu e sanatoasa pentru minte si suflet. Iar asta intra in contradictoriu cu tot ce promoveaza gandirea moderna si ce scrie in reviste, peste tot se vorbeste despre cat de sanatos este a ne cultiva placerile si a ni le recunoaste ca parte din noi.
Atunci balanta catre ce se inclina? E sanatoasa sau nu?

Iubirea este altruista, generoasa, pe cand placerea este egoista si cauta doar la propria persoana. Iar SENSUL nu sta in egoism caci atunci ar fi autodistructiv, el sta in jertfa si daruire de sine. Egoismul este distructiv pentru ca egoismul meu nu e compatibil cu egoismul tau si cu egoismul lui. Ele se lupta intre ele pentru suprematie. Dar jertfa mea si jertfa ta si jertfa lui sunt perfect compatibile si se potenteaza reciproc, astfel incat rezultanta creste exponential, iar armonia este perfecta.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[alibaba]

În prealabil postat de MariS_

Iubirea este altruista, generoasa, pe cand placerea este egoista si cauta doar la propria persoana. Iar SENSUL nu sta in egoism caci atunci ar fi autodistructiv, el sta in jertfa si daruire de sine. Egoismul este distructiv pentru ca egoismul meu nu e compatibil cu egoismul tau si cu egoismul lui. Ele se lupta intre ele pentru suprematie. Dar jertfa mea si jertfa ta si jertfa lui sunt perfect compatibile si se potenteaza reciproc, astfel incat rezultanta creste exponential, iar armonia este perfecta.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Ai dreptate, nu m-am gandit ca placerea inseamna egoism. Si totusi, cum ii explici cuiva care zice ca nu ar renunta la petreceri si distractii care sunt modul de relaxare si destindere din stresul cotidian? Ce ii spui celui care zice ca fara placerile astea ai fi un robot? Nu poti sa ii spui ca plecerea este egoism ca ar rade de tine..

[MariS_]

În prealabil postat de alibaba

Ai dreptate, nu m-am gandit ca placerea inseamna egoism. Si totusi, cum ii explici cuiva care zice ca nu ar renunta la petreceri si distractii care sunt modul de relaxare si destindere din stresul cotidian? Ce ii spui celui care zice ca fara placerile astea ai fi un robot? Nu poti sa ii spui ca plecerea este egoism ca ar rade de tine..

Aici vorbele si explicatiile sunt de prisos. Nu-l vei putea convinge decat prin exemplul tau personal. Nici o demonstratie nu e convingatoare, cu atat mai putin simple argumente. Dar daca va vedea in tine bucuria dragostei, bucuria de-a face binele, bucuria de-a te darui, atunci ai sanse sa-l convingi. El va face atunci comparatie intre seninatatea ta si zbuciumul lui. Cautarea placerii este un zbucium permanent si un esec permanent pentru simplul fapt ca placerea e trecatoare. In schimb bucuria si seninatatea raman egale.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[alibaba]

În prealabil postat de MariS_

Aici vorbele si explicatiile sunt de prisos. Nu-l vei putea convinge decat prin exemplul tau personal. Nici o demonstratie nu e convingatoare, cu atat mai putin simple argumente. Dar daca va vedea in tine bucuria dragostei, bucuria de-a face binele, bucuria de-a te darui, atunci ai sanse sa-l convingi. El va face atunci comparatie intre seninatatea ta si zbuciumul lui. Cautarea placerii este un zbucium permanent si un esec permanent pentru simplul fapt ca placerea e trecatoare. In schimb bucuria si seninatatea raman egale.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Multumesc, este mult adevar in cuvintele tale. Mi-au dat un motiv de reflectare si o dorinta de a face mai mult bine.
Doamne ajuta !

[George.m]

Credinta in Dumnezeu nu-i rezultatul efortului omenesc, ci e rodul lucrarii divine in sufletul nostru. E un dar scump, dumnezeiesc. Daca n-ar lucra Cel Bun in inimile noastre, am fi toti, fara exceptie, necredinciosi.
Sa multumim Domnului pentru darurile pe care ni le ofera, daruri pe care nu le meritam si nu le vom merita niciodata, orice am face.

Citeam de curand o intamplare istorisita de Parintele Constatin Coman. Acesta, avand la un moment dat prilejul de a-i cere sfat Parintelui Ilie Cleopa, l-a intrebat ce sa faca, pentru a-i aduce pe oameni la Biserica.

Raspunsul marelui duhovnic a venit fara intarziere, intr-un mod mustrator: "Maaaaaai! Dar ce crezi ca tu aduci oamenii la Biserica!... Nu-i aduci tu, Dumnezeu ii aduce pe oameni la Biserica!"