Parasirea cuibului parintesc

[Noesisaa]

Eu cand am plecat prima data de acasa la facultate (in alta tara) am plans tot drumul de la Suceava la Bucuresti (7 ore). :D Dupa ce am inceput sa imi intalesc colegii mi-a (mai) trecut.

[windorin]

Inca nu cunosc aceasta experienta.
Consider insa ca abia atunci incepem a ne da seama de cat de autentica este maturizarea noastra interioara.

[costel]

Daca te intelegi foarte bine cu parintii, e normal ca plecarea din casa lor sa aduca lacrimi. Dar sunt si situatii cand parintii nu se inteleg cu copiii, cand acestia le fac copiilor viata un cosmar. In situatiile din urma, plecare din aceasta casa este o eliberare.

Daca te-ai inteles cu ei si ai parasit casa, e bine sa porti neincetat cu tine buna intelegere. Nu te poti simti ca acasa oriunde, dar e minunat sa faci din orice loc un "acasa". Sa-i vizitezi si sa le vorbesti cat mai des.

[Raoul]

Copiii care au fost crescuti in "puf" si au totul pe tava de la parinti e lesne de inteles ca vor suferi,le va fi grea acomodarea. Dar in rest nu vad nimic tragic in asta,este ceva normal,firesc. Unii tineri abia asteapta sa plece de la parinti,sa aiba casa lor,familia lor,independenta etc. iar altii vad in asta o "durere". De ce? Oare voi,tinerii care ganditi asa,nu v-ati saturat sa fiti o povara pentru ai vostri? Nu v-ati saturat sa munceasca altii pentru voi? Nu v-ati saturat sa va poarte altii de grija? Eu unul m-as simti prost si mi-ar fi rusine fata de ei sa ezit in a o lua pe drumul meu. S-au chinuit destul cu mine 21 de ani,si de acum inainte sa raman tot un parazit pentru familia mea? Nu mi se pare normal.

Deci curaj

[costel]

Raul, nu toti au fost crescuti in puf. Si sa nu pierzi din vedere ca sunt si copii care se angajeaza si isi intretin parintii. Asa ca nu toti sunt o povara pentru parinti.

[Raoul]

Pai nu toti,dar in majoritatea cazurilor copii sunt o povara,parintii se chinuie cu noi de la nastere pana la maturitate. Si stai linistit ca cel putin pana la 14-16 ani nu munceste niciun copil,deci tot e un deceniu jumatate de parazitism in sanul familiei (parintilor). Ma rog,e doar o varianta,nu o luati ca pe ceva strict in toate cazurile.

[FiulRisipitor]

În prealabil postat de Raoul

Pai nu toti,dar in majoritatea cazurilor copii sunt o povara,parintii se chinuie cu noi de la nastere pana la maturitate. Si stai linistit ca cel putin pana la 14-16 ani nu munceste niciun copil,deci tot e un deceniu jumatate de parazitism in sanul familiei (parintilor). Ma rog,e doar o varianta,nu o luati ca pe ceva strict in toate cazurile.

N-as vedea totul asa de dramatic... nu cred ca e parazitism. E perioada in care omul ar trebui sa primeasca exact ce-i trebuie in viata. Daca 10 ani parintii te-au ingrijit oarecum fara un profit vizibil, atunci trebuie sa sti ca spre finalul vietii lor va trebui sa le inapoiezi aceasta atentie.

http://www.youtube.com/watch?v=mNK6h1dfy2o

Eu deabia am asteptat sa plec de acasa, iar acum deabia astept sa ma intorc. Cand ma intalnesc cu parintii ei isi cer iertare ca m-a batut iar eu le multumesc ca au facut-o (meritam, intelegeam ce mi se spune dar nu voiam sa ascult).

PS: La 17 ani mi-am cumparat motocicleta si nu din banii parintilor - tata miner pensionar, mama casnica si 4 copii.

[Noesisaa]

Deci copiii intr-o familie sunt paraziti, Raul...
Cel mai bine ar fi sa nu ne mai intemeiem familii, adica de ce sa crestem si sa ne chinuim cu paraziti...Mai bine sa muncim si sa cheltuim banii cu noi insine...eh, parazitii astia de copii. Auzi, sa stea 14 ani pe spinarea parintilor! Sau chiar 20! Sau sa mai accepte ajutor si dupa 20 de ani! Cata neobrazare!

Raul: a creste copii nu este o forma de a creste paraziti, ci este rolul principal al unei familii, felul in care ea se mantuieste. Asta este datoria parintilor: sa isi creasca copiii. Nu este o corvoada, nici o povara, nici o chestie care este peste putearea pamenilor, ci asa este de cand e lumea si este vointa lui Dumnezeu. Este si o jertfa care trebuie acceptata cu dragoste. Da, familia se intemeiaza pe dragoste, si copii se cresc cu dragoste.

[calator prin ploaie]

În prealabil postat de Raoul

Pai nu toti,dar in majoritatea cazurilor copii sunt o povara,parintii se chinuie cu noi de la nastere pana la maturitate. Si stai linistit ca cel putin pana la 14-16 ani nu munceste niciun copil,deci tot e un deceniu jumatate de parazitism in sanul familiei (parintilor). Ma rog,e doar o varianta,nu o luati ca pe ceva strict in toate cazurile.

Copii o povara? WOOOW...poi dragule....eu pentru mama mea niciodata n-am fost o povara , nici cand am zacut nemiscata pe pat destula vreme....Niciodata un copil nu devine povara parintelui sau....Poate daca se transforma intr-o lipitoare si suge "pensia" batranilor si le ia si masina ca sa se dea cum ziceti voi "rotund"....poate atunci unii parinti mai judeca asa cum zici tu...Insa chiar si atunci.....tot ramane puiul mamei sau al tatei acel suflet....Se vede clar ca nu esti parinte si nici experienta de genu , nu ai....dar i like u !

[timeea89]

În prealabil postat de Raoul

Copiii care au fost crescuti in "puf" si au totul pe tava de la parinti e lesne de inteles ca vor suferi,le va fi grea acomodarea. Dar in rest nu vad nimic tragic in asta,este ceva normal,firesc. Unii tineri abia asteapta sa plece de la parinti,sa aiba casa lor,familia lor,independenta etc. iar altii vad in asta o "durere". De ce? Oare voi,tinerii care ganditi asa,nu v-ati saturat sa fiti o povara pentru ai vostri? Nu v-ati saturat sa munceasca altii pentru voi? Nu v-ati saturat sa va poarte altii de grija? Eu unul m-as simti prost si mi-ar fi rusine fata de ei sa ezit in a o lua pe drumul meu. S-au chinuit destul cu mine 21 de ani,si de acum inainte sa raman tot un parazit pentru familia mea? Nu mi se pare normal.

Deci curaj

De fapt, la noi e invers problema, parintii care vor sa ramai la ei, sau cat mai aproape. Ma uit la mama verisoarei mele care abia asteapta sa se termine facultatea fetei sa nu-i mai poarte de grija "pe acolo". Si sunt si alti parinti care nu vor sa-si lase copii sa fie prea departe, in special cei pentru care nu a existat in viata decat un rol, acela de parinte. Pe mine ma face bunica si fratele (si mai nou si mama) sa culpabilizez pe acest motiv.