Frica de Dumnezeu

Dar hai sa gandim un pic si nu sa repetam papagaliceste,vorba lui Andrei...
Sa luam exemplul copiilor.Ei se nasc cu iubire neconditionata.Ei iubesc absolut tot ce-i inconjora.Ei nu stiu ce este frica.Frica le este indusa de parinti.Ca si copiii trebuie sa ajungem ca sa intram in imparatia Lui.Unui copil mic,ce-i faci? Cum ii vorbesti de Dumnezeu?Il indemni sa ii fie frica de El sau sa il iubeasca?Adica il ameninti ca daca nu face cutare lucru sau daca face cutare prostiuta, Doamne-Doamne care ne iubeste pe toti, devine Bau-Bau si vine si ii papa un piciorus??Ce-s astea?
Trebuie sa lasam copiii sa mearga la El.Asta inseamna iubire,nu frica!
Trebuie sa invatam de la copii.Nu din frica de Dumnezeu sa nu mai pacatuim CI DIN IUBIRE pentru El!
Ca daca eu nu imi insel sotul, nu o fac pentru ca imi e frica de el si de consecintele pacatului meu sau de ce ar putea sa-mi faca sotul, ci pentru ca il iubesc!E o mare diferenta de nuanta!
Si totusi, exista si femei care nu-si inseala sotul,de frica!
Ca atare, care atitudine vi se pare corecta?Frica sau iubirea?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Melissa

Ca daca eu nu imi insel sotul, nu o fac pentru ca imi e frica de el si de consecintele pacatului meu sau de ce ar putea sa-mi faca sotul, ci pentru ca il iubesc!E o mare diferenta de nuanta!
Si totusi, exista si femei care nu-si inseala sotul,de frica!
Ca atare, care atitudine vi se pare corecta?Frica sau iubirea?

Ambele atitudini sunt corecte. Ambele duc la mântuire.

Catehismele catolice ne învaţă că, pentru ca spovada să fie validă, este nevoie de căinţă. La rândul ei, căinţa este de două feluri:
-căinţa imperfectă, care este căinţa din frică de pedeapsa iadului.
-căinţa perfectă, care este căinţa din iubire de Dumnezeu, părerea de rău pentru durerea şi ofensa pe care El le simte ca urmare a păcatului nostru.

Pentru ca spovada să fie validă, căinţa imperfectă este pe deplin suficientă.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Ambele atitudini sunt corecte. Ambele duc la mântuire.

Catehismele catolice ne învaţă că, pentru ca spovada să fie validă, este nevoie de căinţă. La rândul ei, căinţa este de două feluri:
-căinţa imperfectă, care este căinţa din frică de pedeapsa iadului.
-căinţa perfectă, care este căinţa din iubire de Dumnezeu, părerea de rău pentru durerea şi ofensa pe care El le simte ca urmare a păcatului nostru.

Pentru ca spovada să fie validă, căinţa imperfectă este pe deplin suficientă.

Ambele atitudini sunt corecte pentru ca au acelasi rezultat: nu se savarseste pacatul!
Daaaarrr, cainta imperfecta=frica, cainta perfecta=iubire! Asta spune tot! Multumesc Mihnea!

[KANDIA]

În prealabil postat de Melissa

Dar hai sa gandim un pic si nu sa repetam papagaliceste,vorba lui Andrei...
Sa luam exemplul copiilor.Ei se nasc cu iubire neconditionata.Ei iubesc absolut tot ce-i inconjora.Ei nu stiu ce este frica.Frica le este indusa de parinti.Ca si copiii trebuie sa ajungem ca sa intram in imparatia Lui.Unui copil mic,ce-i faci? Cum ii vorbesti de Dumnezeu?Il indemni sa ii fie frica de El sau sa il iubeasca?Adica il ameninti ca daca nu face cutare lucru sau daca face cutare prostiuta, Doamne-Doamne care ne iubeste pe toti, devine Bau-Bau si vine si ii papa un piciorus??Ce-s astea?
Trebuie sa lasam copiii sa mearga la El.Asta inseamna iubire,nu frica!
Trebuie sa invatam de la copii.Nu din frica de Dumnezeu sa nu mai pacatuim CI DIN IUBIRE pentru El!
Ca daca eu nu imi insel sotul, nu o fac pentru ca imi e frica de el si de consecintele pacatului meu sau de ce ar putea sa-mi faca sotul, ci pentru ca il iubesc!E o mare diferenta de nuanta!
Si totusi, exista si femei care nu-si inseala sotul,de frica!
Ca atare, care atitudine vi se pare corecta?Frica sau iubirea?

Pai ce ne cere noua Dumnezeu este foarte clar:sa-l iubim si sa ne iubim intre noi!!! ..Nu contest ca teama poate fi un punct de pornire dar nu este singurul si nu este nici obligatoriu.Dupa mine teama este drumul mai lung...pentru ca orice frica/teama paralizeaza ...iubirea...Doamne-ajuta!

[costel]

Frica de Dumnezeu este o cale de a ajunge in iubirea dumnezeiasca. Nu fac anumite lucruri din teama de a nu ma insoti cu pacatul, de a nu deveni rob lui. Si pe masura ce crestem in iubire, putem ajunge la vorbele Sfantului Antonie cel Mare "De acum nu ma mai tem de Domnul, ci Il iubesc pe El". La inceput este temerea, apoi e numai iubire.

[George.m]

Sfantul Ioan Scararul, in Scara dumnezeiescului urcus, spune: "Sa ne temem de Domnul ca de fiare. Caci am vazut oameni care ducandu-se sa fure, nu se temeau de Dumnezeu, dar auzind latrat de caini in acel loc, s-au inapoiat indata; si ceea ce n-a facut frica de Dumnezeu, a facut frica de fiare".