Despre viclenia sectantilor

[Mihailc]

Nu poţi dedica (sfinţi) Domnului o zi pe care El n-a binecuvântat-o şi sfinţit-o niciodată. Nu poţi dedica Domnului o jertfă de mulţumire acumulată prin furt. Nu poţi dedica Domnului nişte bani obţinuţi prin prostituţie. Şi aşa mai departe...

Acuma iar mă abandonezi în incertitudine. Adică, până la urmă nu dragostea e cea care primează? Atunci înseamnă că nu e dragoste, întrucât sunt constrâns să respect ceva care-mi condiţionează mântuirea pe care nu mi-o dă decât Hristos, din dragoste şi în dar, adică fără nicio condiţie a posteriori . Aşadar, dragostea arătată mie de către Domnul e condiţionată sau necondiţionată? Îmi deschide mie libertatea iubirii sau îmi indică un set de reguli care îmi condiţionează mântuirea (cum ar fi să respect o anumită zi, şi numai aia, ca odihnă şi închinare)?
Dacă Domnul îmi condiţionează mântuirea de astfel de reguli impersonale (bune cândva să disciplineze un popor îndărătnic), înseamnă că mă invită să ader la o ideologie, şi nu la o relaţie a cărei principiu tutelar e dragostea. Şi în felul acesta nu mai e dar şi har, pentru că îmi cere ceva în schimb, adică mă obligă să mă achit de mântuire impunându-mi un comportament programat. În acest caz, îmi imaginez un dumnezeu antropomorfic cu care fac afaceri, nu am o relaţie liberă de iubire şi încredere care înlătură din start orice contrângere juridică, orice termeni contractuali de genul "eu îţi dau mântuirea şi faci asta şi asta....".
Mă întreb (şi te întreb): Întruparea Domnului a avut ca scop convertirea întregii lumi la monoteismul iudaic sau a fost revelaţia totală şi ultimă a Dumnezeirii? A venit Hristos să impună globalizarea religiei evreilor în concurenţă cu celelalte religii sau a schimbat din temelii modul de existenţă a omenirii . În fine, creştinismul e o completare a iudaismului sau e revelaţia deplină a Dumnezeului celui viu?

[vsovivi]

Nu mai căutați cine e de vină, bărbatul sau femeia, că până la urmă tot pe Dumnezeu îl acuză omul nemulțumit... uitând că duhul rău este cel căruia îi dăruie omul căzut în ispită organele sale... spre mângâieri deșarte... ca un fel de altruism...

Deci nu e vorba aici cine e de vină pentru desfrânare ci e vorba de cine va fi de vină pentru că s-a persistat până la final în aceiași stare... nimeni nu a zis gata, stop, nu mai am nevoie de închinări la mine însumi înaintea dulciurilor necurate... nu mai vreau să mânc la nesfârșit roșcoave de cai morți cu toți porcii și câinii... mințindu-mă că sunt tot mai mare și mai tare.

Și e foarte simplu, nu-ți mai dai ochiul sufletului la poftit în inima ta când vezi o frumoasă... ci-ți zici nu vreau să fiu frumos la exterior ci la interior vreau să fiu frumos, și nu este frumos decât acela care-L așteapătă cuminte pe Dumnezeu.

Dar e greu să lupți cu lingușelile mintereselor plăcerilor care vin să te doboare dinlăuntrul tău... căci omul se simte puternic și se crede puternic tocmai atunci când defapt e cel mai slab și viclean și fățarnic și răzbunător și uituc și pofticios la plinirea planului ascuns și viclean instantaneu prin care râde și-și bate joc de Dumnezeu... reproșându-i că are metehne și că trebuie iată ca să se trateze...

[tricesimusseptimus]

În prealabil postat de Mihailc

Acuma iar mă abandonezi în incertitudine. Adică, până la urmă nu dragostea e cea care primează? Atunci înseamnă că nu e dragoste, întrucât sunt constrâns să respect ceva care-mi condiţionează mântuirea pe care nu mi-o dă decât Hristos, din dragoste şi în dar, adică fără nicio condiţie a posteriori .

Desigur dragostea e cea care primează, iar relaţia dintre Lege şi dragoste este evidentă. Legea Decalogului e numită Legea Iubirii, căci ţinta poruncii este dragostea (nu mai dau textele aferente, însă cu siguranţă le cunoşti). Hristos Însuşi spune că cine-L iubeşte păzeşte poruncile Lui, iar dragostea lui Hristos ne strânge (constrânge). Cum îţi poţi manifesta mai evident şi mai plenar dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele decât respectând cele 10 porunci?

În prealabil postat de Mihailc

Aşadar, dragostea arătată mie de către Domnul e condiţionată sau necondiţionată? Îmi deschide mie libertatea iubirii sau îmi indică un set de reguli care îmi condiţionează mântuirea (cum ar fi să respect o anumită zi, şi numai aia, ca odihnă şi închinare)?
Dacă Domnul îmi condiţionează mântuirea de astfel de reguli impersonale (bune cândva să disciplineze un popor îndărătnic), înseamnă că mă invită să ader la o ideologie, şi nu la o relaţie a cărei principiu tutelar e dragostea. Şi în felul acesta nu mai e dar şi har, pentru că îmi cere ceva în schimb, adică mă obligă să mă achit de mântuire impunându-mi un comportament programat. În acest caz, îmi imaginez un dumnezeu antropomorfic cu care fac afaceri, nu am o relaţie liberă de iubire şi încredere care înlătură din start orice contrângere juridică, orice termeni contractuali de genul "eu îţi dau mântuirea şi faci asta şi asta....".
Mă întreb (şi te întreb): Întruparea Domnului a avut ca scop convertirea întregii lumi la monoteismul iudaic sau a fost revelaţia totală şi ultimă a Dumnezeirii? A venit Hristos să impună globalizarea religiei evreilor în concurenţă cu celelalte religii sau a schimbat din temelii modul de existenţă a omenirii . În fine, creştinismul e o completare a iudaismului sau e revelaţia deplină a Dumnezeului celui viu?

Relaţia dintre Lege şi mântuire am expus-o de nenumărate ori: noi nu suntem mântuiţi pentru că păzim Legea, ci o păzim tocmai pentru că suntem mântuiţi (nimeni nu este exceptat de la posibilitatea mântuirii) şi răspunsul nostru natural la iubirea lui Dumnezeu este păzirea voiei Lui.

[Mihailc]

În prealabil postat de tricesimusseptimus

Desigur dragostea e cea care primează, iar relaţia dintre Lege şi dragoste este evidentă. Legea Decalogului e numită Legea Iubirii, căci ţinta poruncii este dragostea (nu mai dau textele aferente, însă cu siguranţă le cunoşti). Hristos Însuşi spune că cine-L iubeşte păzeşte poruncile Lui, iar dragostea lui Hristos ne strânge (constrânge). Cum îţi poţi manifesta mai evident şi mai plenar dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele decât respectând cele 10 porunci?

Relaţia dintre Lege şi mântuire am expus-o de nenumărate ori: noi nu suntem mântuiţi pentru că păzim Legea, ci o păzim tocmai pentru că suntem mântuiţi (nimeni nu este exceptat de la posibilitatea mântuirii) şi răspunsul nostru natural la iubirea lui Dumnezeu este păzirea voiei Lui.

Relaţia dintre dragoste şi Lege nu e evidentă deloc. Doar dacă credinţa cuiva se bazează pe hermeneutica unor texte şi nu pe libertatea relaţiei atunci vorbim de contrângere logică deci nu de un răspuns liber la iubirea Domnului pentru fiecare în parte şi pentru Biserica Lui - lucrarea împreună a persoanelor care au primit harul iubirii (darul nemeritat al iubirii). Prin urmare nu poţi să reacţionezi la ieşirea din religie printr-o reintegrare într-un sistem legalist religios. Hristos s-a întrupat pentru a pune capăt sforţărilor omului de a stabili o legătură cu transcendentul prin raportarea la grile de identificare a virtuţiilor individuale. Odată cu apariţia Bisericii în istorie expiră de facto toate religiile lumii, pentru că în Hristos şi în relaţie cu El avem maxima apropiere de care putem fi capabili ca fiinţe răzvrătite şi căzute de la calitatea de fii.
Trices, dacă Domnul îţi redă statutul de fiu, nu poţi să adopţi la infinit o atitudine de sclav (vezi pilda fiului risipitor). Problema ta (şi nu numai a ta) e că nu eşti conştient că intrând în comuniune cu Domnul nu mai ai nevoie de grile de identificare a condiţiei tale de fiu ci să trăieşti şi să lucrezi împreună cu Cel ce te-a zidit şi te iubeşte ca persoană liberă de orice comportament programat, pentru că şi tu şi eu şi orice om de pe pământ e unic şi irepetabil, prin urmare relaţia ta cu El e unică şi irepetabilă. Şi de-aia iubeşti pe cei deopotrivă cu tine pentru că şi ei sunt icoane vii ale Domnului, purtători de chip şi asemănare, unici şi irepetabili. Cu ei împreună participi la viaţa în Domnul, în Biserică, unde, în familia celor înfiiaţi de Domnul, îşi desăvărşesc dragostea întrolaltă şi pentru Domnul, în mod tainic şi unde rezistenţa ego-ului propriu slăbeşte şi lasă loc vieţii şi adevărului Împărăţiei.

În rest, cunoşti şi d-ta ce a răspuns Biserica iudaizanţilor creştini în Faptele Apostolilor cap 15.

[tricesimusseptimus]

În prealabil postat de Mihailc

Relaţia dintre dragoste şi Lege nu e evidentă deloc.

Dacă nici la Cruce nu e evidentă această relaţie, ce pot să mai spun? Înseamnă că Hristos S-a jertfit pe cruce absolut gratuit! Legea care cerea moartea păcătosului nu putea fi împlinită, desăvârşită şi satisfăcută decât printr-o enormă "risipă" de dragoste divină. Dacă exista o altă posibilitate (exemplu ştergerea, anularea Legii Divine) mai era nevoie ca Hristos să vină pe pământ să moară?

În prealabil postat de Mihailc

Trices, dacă Domnul îţi redă statutul de fiu, nu poţi să adopţi la infinit o atitudine de sclav (vezi pilda fiului risipitor).

. În Împărăţia lui Dumnezeu nu există atitudine de beizadea. Doar cei ce se umilesc până la statutul de "argat", vor fi recunoscuţi drept fii ai Tatălui Ceresc. Adevăraţii "sclavi" sunt cei în aparenţă fii de drept, dar care bombănesc în permanenţă vis a vis de "restricţiile" Tatălui (vezi aceeaşi pildă).

[Mihailc]

În prealabil postat de tricesimusseptimus

Dacă nici la Cruce nu e evidentă această relaţie, ce pot să mai spun? Înseamnă că Hristos S-a jertfit pe cruce absolut gratuit! Legea care cerea moartea păcătosului nu putea fi împlinită, desăvârşită şi satisfăcută decât printr-o enormă "risipă" de dragoste divină. Dacă exista o altă posibilitate (exemplu ştergerea, anularea Legii Divine) mai era nevoie ca Hristos să vină pe pământ să moară?

. În Împărăţia lui Dumnezeu nu există atitudine de beizadea. Doar cei ce se umilesc până la statutul de "argat", vor fi recunoscuţi drept fii ai Tatălui Ceresc. Adevăraţii "sclavi" sunt cei în aparenţă fii de drept, dar care bombănesc în permanenţă vis a vis de "restricţiile" Tatălui (vezi aceeaşi pildă).

Să o luăm pe fraze. Fraza 1: Din ce-ai scris acolo se poate deduce că numai pentru evrei şi neputinţa lor de a se conforma Legii a murit Domnul pe Cruce. Pe ostrogoţi de exemplu, cum îi bagi la Lege că habar n-aveau de ea? Teoria ta e tributară doctrinei răscumpărării pentru "ofense" aduse lui Dumnezeu, inventată de Augustin şi cizelată de Anselm de Canterbury, şi care a declanşat în occident o isterie religioasă străină de Biserica primului mileniu, o teologie a morţii extrem de sadică şi legalistă. Hristos n-a murit să satisfacă setea de dreptate a unui Dumnezeu răzbunător, încetaţi odată cu aceste proiecţii antropormofiste imaginare!

Fraza 2: Hermeneutica ta, sau a grupului unde te manifeşti religios, este (nu te supăra pe mine) morală de grădiniţă! Mai citeşte odată pilda şi vezi care e finalul. Şi mai observă că metanoia fiului risipitor nu vine din autosugestie (trebuie să fiu smerit că aşa scrie în Biblie) ci e rezultatul eşecului trăit "la sânge", existenţial, şi nu la nivel conceptual, că trebuie să ne conformăm unei reţete primite "de-a gata", textual. Fiul risipitor ajunge să se confrunte cu consecinţele unei vieţi fără rost, fără direcţie, şi experienţa directă, suferinţa, îl smereşte, nu citirea Vechiului Testament. El ajunge la Tatăl convins până în străfundurile fiinţei sale de consecinţele păcatului, că "şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul" în faţa părintelui său. Faptul că îi este redată demnitatea de fiu nu este o rezultatul necesar al metanoiei sale, ci e o dovadă de dragoste mai presus de fire a Tatălui.
După intrepretarea ta, urmează că fiul ar fi trebuit să-i spună tatălui "nu mersi, eu vreau să fiu argat, n-am nevoie de dragostea ta ci numai să mă scoţi din belea, să nu mai fac foamea printre străini". Cu alte cuvinte, hai la Domnul să scăpăm de pedeapsa veşnică nu ca să punem început unei relaţii de iubire incredibilă pentru mintea umană, inacceptabilă pentru moraliştii legalişti care vor tranzacţii, schimburi, nu daruri. Nici nu mă mir că propovăduirea curentelor postcreştine seamănă mai mult cu nişte agenţii de imigrări în rai, şi că de fapt toată treaba cu mântuirea e de fapt foarte capitalistă. Primeşti mântuirea dacă îndeplineşti următoarele condiţii: asta , asta şi asta (grilă standard). Dacă nu vă conformaţi, criteriile de selecţie nu sunt îndeplinite, prin urmare nu sunteţi eligibili pentru Împărăţie. Curată birocraţie UE!

[tricesimusseptimus]

În prealabil postat de Mihailc

Să o luăm pe fraze. Fraza 1: Din ce-ai scris acolo se poate deduce că numai pentru evrei şi neputinţa lor de a se conforma Legii a murit Domnul pe Cruce.

De ce să deduci aşa ceva? Hristos n-a murit pentru toţi oamenii? Păcatul nu cerea moartea păcătosului (evreu sau neevreu)? Păcatul nu este fărădelege, călcarea Legii? La aceste întrebări nu poţi răspunde cu NU!

În prealabil postat de Mihailc

Pe ostrogoţi de exemplu, cum îi bagi la Lege că habar n-aveau de ea?

Ostrogoţii se încadrează în Rom.2,14-15 - Legea scrisă pe tablele inimii.

În prealabil postat de Mihailc

Teoria ta e tributară doctrinei răscumpărării pentru "ofense" aduse lui Dumnezeu, inventată de Augustin şi cizelată de Anselm de Canterbury, şi care a declanşat în occident o isterie religioasă străină de Biserica primului mileniu, o teologie a morţii extrem de sadică şi legalistă. Hristos n-a murit să satisfacă setea de dreptate a unui Dumnezeu răzbunător, încetaţi odată cu aceste proiecţii antropormofiste imaginare!

Pardon, nu "teoria" mea se încadrează aici, ci teoria Iadului etern!
De ce crezi că Hristos n-a procedat ca la Creaţie, să spună doar un cuvânt şi omul să fie mântuit? Nu avea suficientă autoritate, ori nu era suficient de Atotputernic? Nu cumva din cauză că Legea e sfântă, dreaptă şi bună (cum şi El este) şi nu Se putea dezice de Legea pe care tot El a dat-o?

În prealabil postat de Mihailc

Fraza 2: Hermeneutica ta, sau a grupului unde te manifeşti religios, este (nu te supăra pe mine) morală de grădiniţă! Mai citeşte odată pilda şi vezi care e finalul. Şi mai observă că metanoia fiului risipitor nu vine din autosugestie (trebuie să fiu smerit că aşa scrie în Biblie) ci e rezultatul eşecului trăit "la sânge", existenţial, şi nu la nivel conceptual, că trebuie să ne conformăm unei reţete primite "de-a gata", textual. Fiul risipitor ajunge să se confrunte cu consecinţele unei vieţi fără rost, fără direcţie, şi experienţa directă, suferinţa, îl smereşte, nu citirea Vechiului Testament. El ajunge la Tatăl convins până în străfundurile fiinţei sale de consecinţele păcatului, că "şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul" în faţa părintelui său. Faptul că îi este redată demnitatea de fiu nu este o rezultatul necesar al metanoiei sale, ci e o dovadă de dragoste mai presus de fire a Tatălui.
După intrepretarea ta, urmează că fiul ar fi trebuit să-i spună tatălui "nu eu vreau să fiu argat, n-am nevoie de dragostea ta ci numai să mă scoţi din bubirelea, să nu mai fac foamea printre străini".

Cu toată morala mea de grădiniţă, tot greşit m-ai înţeles. Umilinţa fiului pocăit se vede din gândul nerostit de a deveni argatul familiei, iar ceea ce l-a determinat să se întoarcă a fost nu inelul şi haina de demnitar, ci iubirea tatălui care l-a urmărit de la plecare şi până la întoarcere.

În prealabil postat de Mihailc

Cu alte cuvinte, hai la Domnul să scăpăm de pedeapsa veşnică nu ca să punem început unei relaţii de iubire incredibilă pentru mintea umană, inacceptabilă pentru moraliştii legalişti care vor tranzacţii, schimburi, nu daruri. Nici nu mă mir că propovăduirea curentelor postcreştine seamănă mai mult cu nişte agenţii de imigrări în rai, şi că de fapt toată treaba cu mântuirea e de fapt foarte capitalistă. Primeşti mântuirea dacă îndeplineşti următoarele condiţii: asta , asta şi asta (grilă standard). Dacă nu vă conformaţi, criteriile de selecţie nu sunt îndeplinite, prin urmare nu sunteţi eligibili pentru Împărăţie. Curată birocraţie UE!

Ciudat mai gândesc unii oameni! Ai văzut tu la neoprotestanţi: parastase, nevoinţi, canoane, plecăciuni, pelerinaje, lumânări şi alte "grile standard" pentru dobândirea mântuirii?

[Mihailc]

De ce să deduci aşa ceva? Hristos n-a murit pentru toţi oamenii? Păcatul nu cerea moartea păcătosului (evreu sau neevreu)? Păcatul nu este fărădelege, călcarea Legii? La aceste întrebări nu poţi răspunde cu NU!

Pot să răspund nu întrucât :
1. nu e normă, nu e abatere de la normă. Romanii aveau legea lor, perşii legea lor etc. Nu toate aveau statutul pe care-l avea Legea lui Moise.
2. Hristos a murit pentru toţi oamenii, de acord, dar nu pentru că toţi oamenii n-au respectat Legea lui Moise ci ca să restaureze umanitatea ontologic, asumând condiţia păcătoasă a omului şi transfigurând-o prin Înviere, fapt care nu a avut efecte "juridice" ci a transformat radical fiinţa omului.

Ostrogoţii se încadrează în Rom.2,14-15 - Legea scrisă pe tablele inimii.

Aşadar fiecare cu legea lui!? Ostrogoţii probabil că au păcătuit fiindcă n-au adus suficiente jertfe idolilor cum cerea (sau ar fi trebuit să ceară) legea din inima lor religioasă.
Păi legea scrisă iniţial pe tablele mele inimii mele de daco-roman nu sunt aceleaşi cu ale unui evreu vetero-testamentar. Mi-e teamă că textul din care ai extras d-ta versetul nu te prea susţine în teoriile tale.

Pardon, nu "teoria" mea se încadrează aici, ci teoria Iadului etern!
De ce crezi că Hristos n-a procedat ca la Creaţie, să spună doar un cuvânt şi omul să fie mântuit? Nu avea suficientă autoritate, ori nu era suficient de Atotputernic? Nu cumva din cauză că Legea e sfântă, dreaptă şi bună (cum şi El este) şi nu Se putea dezice de Legea pe care tot El a dat-o?

Teoria ta se suprapune perfect până la un punct cu Augustin şi Anselm. Şi unde nu se suprapune, începe ideologia adventistă, şi aşa înlocuim ciuma cu holera. Partea a doua rămâne la nivel de grădiniţă: adică fabrici o teorie copilărească pe baza unor indicii vagi, dar omeneşti, prea omeneşti. Lispeşte Biserica, prin urmare fiecare teologhiseşte după capul lui, dar în afara Duhului Sfânt. Te comporţi de parcă n-ai şti că făgăduinţa i s-a dat lui Avraam nu lui Moise. Apostolul Pavel umple Noul testament cu o teologie a libertăţii în Hristos dar omis pe bază de sofisme de către ideologia adventistă care ne vrea convertiţi la şi la religia evreilor şi la Hristos. Exact ce doreau creştinii iudeizanţi primii ani ai Biserică, dorinţă respinsă de apostoli.

Cu toată morala mea de grădiniţă, tot greşit m-ai înţeles. Umilinţa fiului pocăit se vede din gândul nerostit de a deveni argatul familiei, iar ceea ce l-a determinat să se întoarcă a fost nu inelul şi haina de demnitar, ci iubirea tatălui care l-a urmărit de la plecare şi până la întoarcere.

. În Împărăţia lui Dumnezeu nu există atitudine de beizadea. Doar cei ce se umilesc până la statutul de "argat", vor fi recunoscuţi drept fii ai Tatălui Ceresc. Adevăraţii "sclavi" sunt cei în aparenţă fii de drept, dar care bombănesc în permanenţă vis a vis de "restricţiile" Tatălui

Am citat şi dintr-un post anterior ca să analizezi şi tu în ce măsură rămâi în acelaşi sistem de referinţă. Smerenia şi metanoia se întâmplă simultan, la confruntarea cu consecinţele eşecului, la care a ajuns folosindu-şi prost libertatea. E o atitudine lucidă, nu retorică, el ştie că el a încălcat Legea şi se aşteaptă la consecinţele de rigoare. Dar Domnul nu "funcţionează" după nicio lege din care îşi fabrică unii merite şi nemrite iluzorii. Şi gândul nerostit către oameni e adesea rostit către Domnul.

Ciudat mai gândesc unii oameni! Ai văzut tu la neoprotestanţi: parastase, nevoinţi, canoane, plecăciuni, pelerinaje, lumânări şi alte "grile standard" pentru dobândirea mântuirii?

Am văzut lucruri mult mai rele, decât cele pe care le vezi tu rele la alţii. Am văzut oamenii de un orgoliu nemaiîntâlnit, care se cred deja mântuiţi şi pe alţii, pierduţi. Am vazut mai multă prostie şi autoamăgire la neoprotestanţi decât oriunde altundeva.
Ce ai enumerat tu greşit ca grile standard sunt efecte secundare ale Credinţei. Niciodată n-au fost condiţie pentru nimic, cu atât mai mult pentru mântuire. Parastasele sunt expresii ale iubirii care trec dincolo de moarte. Nevoinţa e un act voluntar, nu ţi-l impune nimeni. Canoanele au apărut odată cu seria de năzbâtii teologice pe care Biserica le-a respins ca străine de Trupul său, adică de Hristos. Din care face parte şi adventismul la capatul unei agravări a rătăcirii uluitoare.
Toate enumerate de tine sunt fapte libere, nu condiţii de mântuire. De atâta timp eşti cu noi şi nu ne-ai cunoscur!?!