Poate fi Dumnezeu autorul direct al bolii si al suferintei omului?

[tricesimusquintus]

Limitarea aceasta de 120 de ani nu trebuie s-o vedem neapărat ca o vârstă maximă pe care o va atinge omul (drept dovadă, au fost oameni ce au trăit şi chiar depăşit vârsta aceasta şi înainte şi după potop), ci timpul cât va mai îngădui Dumnezeu pe omul păcătos până la Potop.

[mariamargareta]

În prealabil postat de tricesimusquintus

Limitarea aceasta de 120 de ani nu trebuie s-o vedem neapărat ca o vârstă maximă pe care o va atinge omul (drept dovadă, au fost oameni ce au trăit şi chiar depăşit vârsta aceasta şi înainte şi după potop), ci timpul cât va mai îngădui Dumnezeu pe omul păcătos până la Potop.

Nici nu mai contează cât trăieşte omul, dacă tot va muri. Omul a ales moartea ca să-şi satisfacă maladiva curiozitate de a cunoaşte binele şi răul, iar răul suprem pe care-l putea el gusta era moartea. Dumnezeu nu poate fi învinuit de moartea omului, căci omul şi-a ales-o singur, ştiind bine că dacă va încălca porunca lui Dumnezeu va muri. Dumnezeu, respectându-i alegerea lui Adam, n-a mai putut face nimic pentru el şi pentru Eva, decât să le relativizeze clipa morţii: plecând de la realitatea transcendentală că "la Dumnezeu o zi este ca o mie de ani" (v. 2 Petru 3,8), El a interpretat verdictul Său "în ziua în care vei mânca din el, vei muri" în sensul că "ziua" pe care Adam o mai avea de trăit este echivalentă cu 1000 de ani; şi aşa a ajuns Adam să trăiască aproape 1000 de ani, dar fără a putea depăşi măcar cu o zi acest prag. Nici urmaşii lui nu au depăşit cu vârsta lor "ziua" aceasta de 1000 de ani, Matusalem fiind singurul care s-a apropiat semnificativ de această limită.

Nelegiuirile oamenilor fiind în creştere exponenţială, Dumnezeu a stabilit un prag relativ (120 de ani) pentru viaţa omului la generaţiile din vremea potopului, ca să le limiteze la maxim fărădelegile. Acest prag n-a fost suficient, oamenii continuând să se comporte nesăbuit, şi de aceea a fost reconsiderat în vremea lui Moise, fiind coborât la limita de 70 de ani. O rugăciune a lui Moise arată starea de fapt a acestei rectificări, care durează de atunci până în zilele noastre:

"Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani;
Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere" (Ps.89, 10-11)

[andreicozia]

În prealabil postat de tricesimusquintus

(drept dovadă, au fost oameni ce au trăit şi chiar depăşit vârsta aceasta şi înainte şi după potop),.

...aaaaa, drept dovada? :)

Sa-ti ajute Dumnezeu!

[bob2909]

În prealabil postat de andreicozia

...aaaaa, drept dovada? :)

Sa-ti ajute Dumnezeu!

esti mortal ! :))))))))))))))

sa fii iubit!

[mariamargareta]

În prealabil postat de tricesimusquintus

Limitarea aceasta de 120 de ani nu trebuie s-o vedem neapărat ca o vârstă maximă pe care o va atinge omul (drept dovadă, au fost oameni ce au trăit şi chiar depăşit vârsta aceasta şi înainte şi după potop), ci timpul cât va mai îngădui Dumnezeu pe omul păcătos până la Potop.

Mai rămâne să ne spui dacă şi în timpul potopului au depăşit sau nu vârsta asta, ca să avem toate dovezile necesare.

[medusa]

În prealabil postat de tricesimusquintus

Limitarea aceasta de 120 de ani nu trebuie s-o vedem neapărat ca o vârstă maximă pe care o va atinge omul (drept dovadă, au fost oameni ce au trăit şi chiar depăşit vârsta aceasta şi înainte şi după potop), ci timpul cât va mai îngădui Dumnezeu pe omul păcătos până la Potop.

discutabil

oricum, nu are legatura cu subiectul topicului.

[Dumitru73]

În prealabil postat de tricesimusquintus

Limitarea aceasta de 120 de ani nu trebuie s-o vedem neapărat ca o vârstă maximă pe care o va atinge omul (drept dovadă, au fost oameni ce au trăit şi chiar depăşit vârsta aceasta şi înainte şi după potop), ci timpul cât va mai îngădui Dumnezeu pe omul păcătos până la Potop.

nu erai tu ala ce zicea ca Scriptura este totul.
pai, este sau nu este?
ce facem? credem in ea cuvant cu cuvant sau ne apucam de interpretari?

[bob2909]

În prealabil postat de Dumitru73

ce facem? credem in ea cuvant cu cuvant sau ne apucam de interpretari?

Cel ce nu se opreste la latura vazuta a slujirii trupesti, a legii, ci, patrunzand prin caile mintii in fiecare dintre simbolurile vazute, afla ratiunea divina perfecta, ascunsa in fiecare, in aceasta ratiune gaseste pe Dumnezeu insusi. Dibuind bine prin puterea mintii in materia prescriptiilor legii, ca intr-o gramada de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns in carnea legii margaritarul-ratiune, care scapa cu totul simtirii. La fel si cel ce nu circumscrie firea celor vazute numai la cat cuprinde simtirea, ci cerceteaza cu mintea in chip intelept ratiunea din fiecare faptura, descopera pe Dumnezeu, afland din maretia aratata a lucrurilor insasi cauza lor.

Dat fiind asadar ca insusirea proprie a celui ce dibuieste este discernamantul, care patrunde prin cunostinta simbolurile legii si contempla cu stiinta firea vazuta a lucrurilor, acela deosebeste cele din Scriptura, din creatiune si din sine insusi. In Scriptura deosebeste litera si duhul, in creatiune ratiunea si ceea ce se vede la suprafata, iar in sine mintea si simtirea. Apoi luand in Scriptura duhul, din creatiunea ratiunea, si din sine mintea si unindu-le indisolubil intreolalta, afla pe Dumnezeu, cunoscandu-L pe cat se cuvine si pe cat este cu putina in minte, in ratiune si in duh. Aceasta, pentru ca s-a eliberat de toate cele ce-l ratacesc si il trag spre tot felul de pareri, adica de libera, de suprafata vazuta a lucrurilor si de simtire, in care sta latura cantitativa a lucrurilor, atat de felurita si de potrivnica unitatii. Dar daca amesteca cineva si impleteste litera legii, suprafata lucrurilor si simtirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurta, suferind de boala necunostintei cauzei lucrurilor.

[Dumitru73]

În prealabil postat de bob2909

Cel ce nu se opreste la latura vazuta a slujirii trupesti, a legii, ci, patrunzand prin caile mintii in fiecare dintre simbolurile vazute, afla ratiunea divina perfecta, ascunsa in fiecare, in aceasta ratiune gaseste pe Dumnezeu insusi. Dibuind bine prin puterea mintii in materia prescriptiilor legii, ca intr-o gramada de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns in carnea legii margaritarul-ratiune, care scapa cu totul simtirii. La fel si cel ce nu circumscrie firea celor vazute numai la cat cuprinde simtirea, ci cerceteaza cu mintea in chip intelept ratiunea din fiecare faptura, descopera pe Dumnezeu, afland din maretia aratata a lucrurilor insasi cauza lor.

Dat fiind asadar ca insusirea proprie a celui ce dibuieste este discernamantul, care patrunde prin cunostinta simbolurile legii si contempla cu stiinta firea vazuta a lucrurilor, acela deosebeste cele din Scriptura, din creatiune si din sine insusi. In Scriptura deosebeste litera si duhul, in creatiune ratiunea si ceea ce se vede la suprafata, iar in sine mintea si simtirea. Apoi luand in Scriptura duhul, din creatiunea ratiunea, si din sine mintea si unindu-le indisolubil intreolalta, afla pe Dumnezeu, cunoscandu-L pe cat se cuvine si pe cat este cu putina in minte, in ratiune si in duh. Aceasta, pentru ca s-a eliberat de toate cele ce-l ratacesc si il trag spre tot felul de pareri, adica de libera, de suprafata vazuta a lucrurilor si de simtire, in care sta latura cantitativa a lucrurilor, atat de felurita si de potrivnica unitatii. Dar daca amesteca cineva si impleteste litera legii, suprafata lucrurilor si simtirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurta, suferind de boala necunostintei cauzei lucrurilor.

in concluzie ... interpretam ...

[Pippo_]

Trebuie interpretat fiecare aspect al vietii, nu e vorba de o simpla interpretare doar a textului. Dar nu interpretari fantastice, ci 100% rationale, care reflecta in mod exact realitatea din jur si din interiorul fiintei umane.