Crede si nu cerceta

[anna21]

Draga Andrei, dar de unde stii tu ca nu cercetez?
Dar pentru cercetare avem Sf. Scripturi, Sf Traditie, duhovnicul, rugaciunea etc.

Exista lucruri esentiale si lucruri ne-esentiale.
Lucrurile ne-esentiale nu ma intereseaza sa le cercetez (decat in masura in care pot ajuta pe altii).
De ex. daca vrei neaparat sa impaci teoria evolutionista cu geneza.. hmm, cum sa spun, ai facut o alegere a priori, deja. Ai raspunsul format si atunci ce rost are sa mai ceri ajutorul lui Dumnezeu?

Nu poti sa pui toate lucrurile in acelasi plan, nu stiu daca ma fac inteleasa.
Daca pui in acelasi plan Sf. Scriptura (insuflata de Sf. Duh) cu descoperirile stiintei (care evident se modifica in timp, uneori complet), evident ca vei orbecai si ti se va parea ca nici o "dovada" biblica nu are aceeasi greutate ca cea stiintifica.
Dar este alegerea ta.


Ca sa crezi, in primul rand trebuie sa vrei sa crezi! Abia apoi vor veni si "dovezile", pe masura receptivitatii de care dai dovada. Dumnezeu nu se impune niciodata. El este extraordinar de discret, iar pentru a-I auzi vocea, trebuie sa inveti sa taci si sa asculti.

[anna21]

Nu stiu daca m-am facut inteleasa, asa ca voi mai insista un pic.

Multi confunda cercetarea stiintifica cu cautarea caii de mantuire.
Probabil ca Andrei vrea o dovada stiintifica ca Domnul nostru Iisus Hristos a mers pe apa. Nu cred ca are vreo relevanta. Daca ar exista dovada stiintifica nu ar mai fi o minune,nu?
Pe de alta parte, cine cauta stie ca mersul pe apa nu a fost un fapt singular. De ex. se stie ca icoana Maicii Domnului Portaitissa a venit pe apa la Manasrtirea Iviron, iar unul dintre monahi (numit de Maica Domnului in vis) a mers pe apa (ca pe pamant) pana la icoana. Aceasta ar fi o "dovada" pentru realitatea mersului pe apa.

Deci cercetarea nu se face de dragul stiintei sau din pura curiozitate, ci pentru a spori in viata duhovniceasca. (cred ca aici este sursa confuziei din mintea multora).
Cercetarea in scopuri materiale sau pentru prestigiu, din simpla curiozitate intelectuala, pentru a ne mandri in fata altora etc.. este searbada.

Dar daca noi cercetam pentru a cauta din toata inima Adevarul si calea manturii, cred ca Dumnezeu nu ne lasa fara raspunsuri.

[Traditie1]

Sunt mai multe niveluri de intervenție ale spiritului uman. Uneori trebuie să cercetăm, alteori să credem fără dovezi sau împotriva dovezilor și asta nu pentru că am iubi minciuna ci pentru că pentru a ajunge la adevăr trebuie să treci incolo de orice aparență și idee preconcepută.

Ideea că prin cercetare am putea ajunge la adevăr este o prejudecată omenească și o capcană pentru că prin propriile puteri, din proprie inițiativă nu putem accede adevărul suprem și nici chiar adevărurile relative. Dacă uneori ajungem să cunoaștem ceva, este un dar divin, nu o realizare a noastră și nu a nici o metaforă aici. Dar putem să cercetăm în sensul de a nu lua orice lucru ca vrednic de crezare, a fi deschiși și a aștepta o iluminare asupra a ceea ce trebuie să credem.

Ce e născut in cercetare reprezintă o falsă cunoaștere, o impresie iluzorie, greșită despre realitate. Încrederea în cercetare este o idee fixă care produce erori, fiincă adevărul nu se obține plecând de la o bază.


Realitatea e că noi nu trebuie să căutăm ci să găsim.

Cu ani în urmă mi-am pus întrebarea: dar dacă credința în care m-am născut și pe care am aoptat-o în tinerețe dintr-o convingere puternică (credința ortodoxă) nu este aevărată, dacă altă credință sau chiar ateismul reprezintă adevărul? Un om nechibzuit va căuta răspunsul la această întrebare în afară, în oarecare realități ideologice sau chiar materiale (cazul ateilor) dar eu simțeam că răspunsul nu poate veni decât înăuntrul meu, pentru că duhul reprezintă o formă superioară de existență față de lumea exterioară. Mă hotărâsem să renunț la orice prejudecată și să accept orice doctrină ar fi apărut ca adevărată. Și atunci am înțeles că adevărul nu e ceva la care omul aderă ci ceva care se revelează interior și că acest adevăr vine în noi fără ca noi să ieșim din noi înșine prin cercetări și diverse metode. Adevărul vine singur la noi dacă noi petrecem adunați din lumea exterioară și deschiși lui, dar nu deodată. El se constituie treptat, de-a lungul anilor, într-o viziune asupra lucrurilor și asupra noastră înșine care e corectă, curățată de fantomele (aparențele false) adevărului. Și acest adevăr ia chipul Dumnezeului Persoane, a Principiului existenței rațional.


Sunt și momente când trebuie să credem împotriva dovezilor, pentru că nici o realitate perceptibilă nu reprezintă adevărul ci doar o senzație în psihicul nostru, dincolo de care să trecem dacă vrem să ajungem la esență. A crede fără dovezi dar nu a crede orice este o metodă de a ne poziționa obiectiv față de realitate.



Iată de ce nici cercetarea, nici credința haotică nu sunt alegeri corecte. Găsirea adevărului nu se realizează prin cercetare ci prin viață de isihie în care Dumnezeu ne revelează adevărul treptat, într-un mod neteoretic, aplicat în viața pe care o ducem. Dar condiția este de a exista o dispoziție jertfelnică pentru slujirea adevărului până la moarte, cu orice sacrificii. Dacă nu există această dispoziție atunci totul va rămâne la stadiul de preocupare filozofică și Dumnezeu nu ni se va revela.

Iar Sfânta Scriptură, deși imperfectă (din motive știute de El, Dumnezeu nu crează lucruri perfecte), sfătuind și lucruri greșite, conține o înțelepciune nepământească, absolută. Faptul că sunt mulți care nu sesizează puterea acestei înțelepciuni poate veni din cauza pervertirii lor, din cauza morții lor spirituale care îi face să nu mai vadă omul în veșnicie ci doar în condiția lui de animal.

[ap2010]

Din punctul meu de vedere "crede si nu cerceta" inseamna ca trebuie sa ai incredere,nu sa te indoiesti toata viata de lucruri evidente.Prin indoiala,deci cercetare,nu dovedesti decat lipsa de credinta,pe care oricum nu o poti castiga cautand dovezi,analizand,argumentand si contra-argumentand.

[I.Calin]

În prealabil postat de ap2010

Din punctul meu de vedere "crede si nu cerceta" inseamna ca trebuie sa ai incredere,nu sa te indoiesti toata viata de lucruri evidente.

Q.E.D.!

În prealabil postat de ap2010

Prin indoiala,deci cercetare,nu dovedesti decat lipsa de credinta,pe care oricum nu o poti castiga cautand dovezi,analizand,argumentand si contra-argumentand.

Suntem prea săraci spiritual ca să nu căutăm dovezi! Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred Doamne! Ajută necredinţei mele. (Evanghelia după Marcu, IX, 24)

[ap2010]

Suntem prea săraci spiritual ca să nu căutăm dovezi! Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred Doamne! Ajută necredinţei mele. (Evanghelia după Marcu, IX, 24)[/quote]
Unui om sarac spiritual este inutil sa-i dai dovezi.

[sophia]

Mai intai ca n-am inteles ce doreste acest fir, la ce se refera. Multa lume roaga tot timpul:
1. Sa nu se mai dea pagini intregi de citate, ci sa se vorbeasca la subiect, sa se spuna opinia proprie.
Deci in cuvintele proprii: Anna, ce anume doresti in acest fir? Ca pe mine ma duce gandul la diverse: sa credem si sa nu mai citim carti teologice, sau sa nu mai punem la indoiala anumite lucruri din credinta, sau sa acceptam totul chiar daca nu pricepem si nu suntem de acord si nu cunoastem originea, etc. cu riscul de a gresi...
2. S-a mai venit cu o rugaminte: sa se scrie in limba romana.
Deci ce este aia isihie?

Pe urma eu stiu ca undeva Iisus spune ceva in sensul "crede si nu cerceta", dar sub alta forma. O situatie este discutia cu apostolul Toma care nu credea pana nu vedea si pipaia el tot.
A trebuit ca Domnul sa-l lase sa se convinga insusi: "adu degetul tau si etc."
Sa nu uitam: apostolii insisi, dupa ani de trait, colindat si primit atatea lectii cu si de la Iisus, nu au priceput si stiut multe. Nu l-au recunoscut dupa Inviere (tot o femeie lmai pacatoasa si mai ne-invatata L-a vazut si recunoscut prima dupa Inviere), L-au prigonit mai intai (Pavel), s-au lepadat cu frica de El (Petru) si etc.
Si atunci ce se asteapta de la noi oamenii obisnuiti, dupa 2000 ani? Facem si noi ce si cat putem.

Eu am observat, inclusiv din exprienta proprie urmatoarele:
a. multa lume (pe forumuri mai ales) te indruma sa citesti tot felul de carti, in ideea ca ele exprima adevarul lui Iisus si mai apoi ca noi vom si intelege din ele.
Rezultatul: deruta, pentru ca nu stim cat si ce anume este din aceste scrieri adevarul lui Iisus si cat opinia si intelegerea personala a scriitorului; ne incurcam si mai rau pentru ca nu intelegem scrierile in stil mult prea abstract si filozofic; si in fine pierdem astfel din vedere aspectul practic/faptic al credintei (iubire de oameni, smerenie, trai cuminte, moderat etc.)

b. se inventeaza tot felul de reguli si dogme cu origine necunoscuta, dar care trebuie respectate aievea, ca asa este voia lui Dumnezeu. Si toata lumea nu mai gandeste, nu mai simte, ci ia totul de bun.

c. multa lume nu stia si poate sunt si azi destui pe la sate care nu stiu carte, dar fac strictul necesar si poate mai important, in loc sa citeasca: urmeaza regulile de baza, asa cum pricep si ei.

d. exista tot mai mult ideea de ascultare a duhovnicului si atat. Bun sau rau, facem cum zice el. Deci sa credem ce zice el si sa nu mai incercam sa cercetam si sa aflam daca este bine sau rau, sau Adevarul.
Rezultatul: deruta. Stim din Scripturi una, de la preot alta, nu se impaca, si noi la mijloc si pe urma venim si ne certam pe forum pana la lacrimi si fara castig.

e. se spune peste tot ca scripturile nu cuprind de fapt tot Adevarul, ci ca exista multe nescrise, adica "traditia". Nu se stie insa cum si cand s-au scos si de acolo niste elemente (spune lumea ca sunt cuprinse in cartile Sf. Parinti, ale monahilor si etc.). Si atunci de nu au fost scrise in scripturi? Si de unde le stiu ceilalti? Si noi cum sa stim daca sunt adevarate, de la Iisus, sau nu?
Deci iar: sa credem si sa nu mai verificam.

Inainte vreme oamenii chiar asa faceau. Nu stiau carte, nu existau decat putine copii de scrieri (la cei mai avuti). Aveau insa avantajul de a fi mai aproape in timp (si spatiu) de sursa (Iisus). Noi am mai evoluat, avem scoala, facultate, avem carti, biblioteci, avem discernamant si atunci ne mai punem si intrebari, ne mai gandim, mai punem la indoiala. Nu inghitim chiar totul pe nemestecate, cum s-ar spune.
In plus suntem atat de departe de sursa, incat nu mai putem percepe si pricepe credinta, ca acum 2000 ani.
Daca Toma, Pavel sau Petru cu Iisus in fata lui si tot se mai indoiau, atunci noi de unde sa mai stim cum este? Cand se afla atatea generatii de interpretari si oameni si institutii intre noi si El?

Eu am preluat la inceputurile credintei mele de la altii, pe negandite si nemestecate. Pe urma am devenit mai curioasa, am vrut sa aflu mai multe, sa-L cunosc mai bine, sa-L inteleg pe El si biserica (institutie), pe preoti, credinta. Si m-am apucat sa cercetez. Si m-am incurcat si necajit mai rau si pacatuiesc mai rau.
Si atunci mai bine nu mai citim, mergem doar la biserica, ne rugam, socializam intru credinta (iubirea de aproape pe care o aflam di Evanghelie) si atat. E mai bine asa. Saraci cu duhul...suntem mai fericiti.

[carmina]

În prealabil postat de Traditie1

Sunt mai multe niveluri de intervenție ale spiritului uman. Uneori trebuie să cercetăm, alteori să credem fără dovezi sau împotriva dovezilor și asta nu pentru că am iubi minciuna ci pentru că pentru a ajunge la adevăr trebuie să treci incolo de orice aparență și idee preconcepută.

Ideea că prin cercetare am putea ajunge la adevăr este o prejudecată omenească și o capcană pentru că prin propriile puteri, din proprie inițiativă nu putem accede adevărul suprem și nici chiar adevărurile relative. Dacă uneori ajungem să cunoaștem ceva, este un dar divin, nu o realizare a noastră și nu a nici o metaforă aici. Dar putem să cercetăm în sensul de a nu lua orice lucru ca vrednic de crezare, a fi deschiși și a aștepta o iluminare asupra a ceea ce trebuie să credem.

Ce e născut in cercetare reprezintă o falsă cunoaștere, o impresie iluzorie, greșită despre realitate. Încrederea în cercetare este o idee fixă care produce erori, fiincă adevărul nu se obține plecând de la o bază.

Realitatea e că noi nu trebuie să căutăm ci să găsim.

Cu ani în urmă mi-am pus întrebarea: dar dacă credința în care m-am născut și pe care am aoptat-o în tinerețe dintr-o convingere puternică (credința ortodoxă) nu este aevărată, dacă altă credință sau chiar ateismul reprezintă adevărul? Un om nechibzuit va căuta răspunsul la această întrebare în afară, în oarecare realități ideologice sau chiar materiale (cazul ateilor) dar eu simțeam că răspunsul nu poate veni decât înăuntrul meu, pentru că duhul reprezintă o formă superioară de existență față de lumea exterioară. Mă hotărâsem să renunț la orice prejudecată și să accept orice doctrină ar fi apărut ca adevărată. Și atunci am înțeles că adevărul nu e ceva la care omul aderă ci ceva care se revelează interior și că acest adevăr vine în noi fără ca noi să ieșim din noi înșine prin cercetări și diverse metode. Adevărul vine singur la noi dacă noi petrecem adunați din lumea exterioară și deschiși lui, dar nu deodată. El se constituie treptat, de-a lungul anilor, într-o viziune asupra lucrurilor și asupra noastră înșine care e corectă, curățată de fantomele (aparențele false) adevărului. Și acest adevăr ia chipul Dumnezeului Persoane, a Principiului existenței rațional.

Sunt și momente când trebuie să credem împotriva dovezilor, pentru că nici o realitate perceptibilă nu reprezintă adevărul ci doar o senzație în psihicul nostru, dincolo de care să trecem dacă vrem să ajungem la esență. A crede fără dovezi dar nu a crede orice este o metodă de a ne poziționa obiectiv față de realitate.

Iată de ce nici cercetarea, nici credința haotică nu sunt alegeri corecte. Găsirea adevărului nu se realizează prin cercetare ci prin viață de isihie în care Dumnezeu ne revelează adevărul treptat, într-un mod neteoretic, aplicat în viața pe care o ducem. Dar condiția este de a exista o dispoziție jertfelnică pentru slujirea adevărului până la moarte, cu orice sacrificii. Dacă nu există această dispoziție atunci totul va rămâne la stadiul de preocupare filozofică și Dumnezeu nu ni se va revela.

Iar Sfânta Scriptură, deși imperfectă (din motive știute de El, Dumnezeu nu crează lucruri perfecte), sfătuind și lucruri greșite, conține o înțelepciune nepământească, absolută. Faptul că sunt mulți care nu sesizează puterea acestei înțelepciuni poate veni din cauza pervertirii lor, din cauza morții lor spirituale care îi face să nu mai vadă omul în veșnicie ci doar în condiția lui de animal.

Interesanta postare si puncte de vedere totodata. Insa sunt multe lucruri pe care, eu una, nu le pot patrunde. Dar a caror rezolvare nu am aflat-o in scrierile Sf.Parinti, atat cat am putut citi eu, fireste.
De pilda, mersul pe mare al Sf.Petru - credinta ferma, siguranta ca va primi ceea ce a cerut. Sau mana lui Toma care a pipait coasta, locul cuielor si piroanelor pentru toti necredinciosii sau slabi in credinta ce vor urma. Sunt doar exemple care-mi vin in minte atunci cand ma gandesc la indemnul "crede si nu cerceta".

Afirmi la un moment dat:
Iată de ce nici cercetarea, nici credința haotică nu sunt alegeri corecte. Găsirea adevărului nu se realizează prin cercetare ci prin viață de isihie în care Dumnezeu ne revelează adevărul treptat, într-un mod neteoretic, aplicat în viața pe care o ducem. Dar condiția este de a exista o dispoziție jertfelnică pentru slujirea adevărului până la moarte, cu orice sacrificii. Dacă nu există această dispoziție atunci totul va rămâne la stadiul de preocupare filozofică și Dumnezeu nu ni se va revela.

Fara a face apologia pacatului, stiu, din lectura, ca Dumnezeu se dezvaluie in mod diferit atat celor care cred in El cat si celor care nu cred. Modul prin care Dumnezeu cauta sa se reveleze pe Sine celor cu multe pacate, este cel al minunilor. Cum crezi oare ca se poate amesteca acest lucru cu isihia? Sau este doar exceptia care confirma regula?

Realitatea e că noi nu trebuie să căutăm ci să găsim. - cele pregatite noua de la intemeierea lumii.

[iustin10]

Scopul ultim al vietii noastre spirituale este credinta.
Cercetarea insa poate ajuta la atingerea credintei,prin doua cai:una buna si una rea.
Pe caela cea buna,punandu-ti intrebari despre tot ce tine de credinta,o faci sa fie autentica,a ta,o intelegi ca pe o problema de matematica,pana la ultima consecinta . Caci nu vei vorbi din automatisme,ci ca unul ce a inteles si aplicat dogmele credintei
Dar chiar si pe calea cea rea se poate ajunge la credinta.Chiar si un ateu,sau un necredincios,daca cerceteaza totul ,si se intreaba de toate,la un moment dat vor epuiza nelinistea aceasta cautatoare ,lipsa de certitudine ,indoiala despre orice. Si vor realiza ca cel mai mare bun al omului,si cea mai mare certitudine,este chiar sufletul sau.
Se vor plictisi de indoiala si relativitate,de nonsens si neant,si vor descoperi singura minune care ne e data in viata aceasta : regasirea in ceilalti