Sfantul IOAN IACOB HOZEVITUL - Din Ierihon Catre Sion

[razvan.mn]

Esenta poeziei, dupa umila parere a unui pacatos prost si nevrednic, o constituie ultimele 7 strofe.

Dupa ce ca "petrece" prin (prăpăstiile) pustii, o referire la petrecerea vietii in pacate (altfel nu inteleg adaosul intre paranteze a cuvantului "prapastii"), in sfarsit se hotaraste sa intre in calugarie la o manastire (sinaita) care a ales sa colaboreze cu stapanirea turceasca, necredincioasa, pagana, deci aflata ca sa-i spunem in termeni actuali in erezia serghianista, adica asa cum s-a aflat BOR pe parcursul intregii stapaniri comuniste cand n-a ales sa lupte impotriva necredinciosilor comunisti, ci sa colaboreze cu conducerea Romaniei de atunci, instaurata de comunisti. Cum inca BOR nu si-a cerut iertare in fata credinciosilor pentru colaborarea cu regimul bolsevic in perioada 1947-1989, cred ca inca si acum se mai regaseste in respectiva erezie (citez in sprijinul acestei afirmatii urmatorul pasaj din comentariul Sfantului Ioan Iacob la poezia de fata: "Din ele se vede până unde ajunge paza curătiei si a credintei la vremuri de primejdie.

Vremurile de silnicii si de prigoane pot să vie iarăsi asupra turmei pravoslavnice (a credinciosilor care nu au acceptat absolut nici o innoire, nici macar aceea calendarista impusa la Constantinopol in 1923 la presiunea lui Meletie Metaxakis, patriarhul mason de uricioasa aducere-aminte) căci lumea de azi nu mai poate vedea cu ochi buni asezămintele vechi ale Sfintei noastre Biserici.

Omul modern caută să lepede rânduielile cele vechi ca pe niste haine ponosite. Pentru asta se pornesc atacuri tot mai dese împotriva Legii Sfinte si împotriva celor binecredinciosi.

Atacurile de astăzi sunt mult mai ascunse, dar mâine poimâine se vor da la arătare si va trebui să ne apărăm Sfânta Credintă prin mărturisire si prin sânge".

Deci, acel credincios intrand intr-o biserica aflata in erezie (sub stapanirea demonica, mai altfel spus o parasinagoga care nu avea de-a face nimic cu Domnul, ci cu printul intunericului), viziunile lui desarte in vremea "Sfintelor Inchinaciuni" au fost pe masura, atingandu-i si mangaindu-i coarda celui mai mare pacat posibil, pacatul mandriei, in care de altfel a si murit, primit fiind cu placere pentru a fi chinuit de demonii cei aflati in slujba printului intunericului (sau Lucifer, diavolul cel mare), in acest sens fiind relevante strofele de la nr. 5 pana la nr. 2 numarate de la coada poeziei spre cap:

"Deci mergând la Mânăstire
Petrecea în rugăciuni
Si uda cu râu de lacrimi
Sfintele "Închinăciuni".

Când a fost bolnav de moarte
El vedea cum vin din Rai
Să-l întâmpine cu cinste
"Mucenicii din Sinai".

Unii îl chemau pe nume
Si cu drag îl sărutau,
AlŃii felurite daruri
Pentru dânsul aduceau.

Cum ar merge la o nuntă
(Spun cucernicii Părinti)
A trecut din lumea asta
Întovărăsit de Sfinti".

Ce mandrie luciferica trebuie sa ai ca sa te vezi condus pe ultimul drum al vietii de un alai de Sfinti, tu care esti pamant putred si trebuie sa te consideri in cursul vietii cel mai rau dintre pacatosi: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, ca sunt cel mai pacatos dintre toti, toti se vor mantui, eu singur voi pieri!" (rugaciunea curelarului din Alexandria, pe care l-a intalnit in cursul vietii sale pamantesti Sfantul Antonie cel Mare) ?!...