Dostoievki si cuvinte spre folosul nostru

În prealabil postat de colaps

>

> Iubeşte animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară şi bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărţui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva intenţiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea faţă de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreţia ta, pângăreşti pământul prin existenţa ta şi îţi laşi urmele prostiei după tine - aceasta, e adevarată pentru aproape fiecare dintre noi!

Imi aduc aminte de cumplita "scena" din "Crima si pedeapsa", inainte sa comita crimele, ca o paralela, cumva, descrie cum un cal este batut cu cruzime si omorat. Raskolnikov isi aduce aminte cum a incercat cu disperare sa apere calul, cum lumea din jur era socata dar nimeni nu-l oprea, iar el, fiind copil, l-au indepartat si sarmanul cal care nu mai putea sa duca povara a fost omorat in chinuri.

Scena asta cu calul e mai socanta, si tulbura mai mult decat omorul celor doua sorori care se petrece imediat dupa. Cel putin eu asa am perceput-o. Inca n-am inteles complet pt ce scop a descris Dostoievski torturarea si omorarea calului inainte. Cert e ca Raskolnikov care atunci luase apararea calului era foarte tulburat de vis/amintire. Insa fara regret a omorat a omorat camatareasa. Pe sora camataresei pe care a ucis-o doar pt ca intrase la momentul nepotrivit in camera o regreta insa. Tot departe de sensibilitatea si tulburarea pe care o simte fatza de calul pe care l-a vazut omorat in copilarie. Si mai tarziu, Raskolnikov nu regreta niciodata moartea camataresei. Si cand era decis sa se predea credea ca singura lui crima era sora camataresei.

Acum stau si ma gandesc la reactia mea. De ce si pe mine m-a tulburat mult mai mult moartea calului? ... Poate si eu m-am gandit, ca si Raskolnikov, ca fara acea camatareasa lumea ar fi mai buna. Si pe sora-sa probabil o consideram o "victima", dar care avea si ea pacatele ei pana la urma, ca toti oamenii.
Calul insa nu avea nici un pacat, era un animal credincios care si-a servit stapanul fara sa-l judece pana l-au lasat puterile si nu a mai putut sa traga incarcatura. Stapanul nebun de betie l-a ingenunchiat intr-o ploaie de lovituri pana ce bietul animal lipsit de aparare si fara grai si-a dat suflarea...

Nu am simtit nici pe departe tulburarea asta cand imediat dupa a descris cum (exact acel copil care i-a luat apararea calului) le omoara cu toporul pe cele doua femei fara aparare.

Inca n-am inteles pe deplin paralela asta si ce a vrut Dostoievski sa transmita... m-a convins doar ca crima nu este "experienta supra-omului", ci te face un monstru. Dar Dumnezeu poate ierta si asta...