Despre Post

[anna21]

Voi continua cu partea despre tamaduirea gastrimarghiei.
Sper ca nu plictisesc.
Acest text mi-a raspuns multor intrebari stranse de-a lungul timpului.. de la "este bautul cafelei un pacat?".. dar placerea de a cumpara lucruri exclusiviste (branzeturi frantuzesti, patiserie daneza, ciocolata belgiana..)? Dar sa ne umplem burtile in sarbatori? Cat timp si migala este firesc sa investim in prepararea mancarurilor? etc..

Tamaduirea gastrimarghiei

Sfântul Vasile scrie: „Aşa se păzeşte scopul înfrânării, folosind atât cât avem de trebuinţă, cele ce sunt mai ieftine şi neapărat trebuincioase pentru viaţă, ferindu-ne totodată de urmările păgubitoare ale saturării peste măsură, iar de la cele care dispun spre plăcere abţinându-ne cu desăvârşire".
La întrebarea: „Cum veştejeşte înfrânarea pofta (trupească) ?", Sfântul Maxim răspunde la fel: „întrucât te face să te opreşti de la toate care nu îm*plinesc o trebuinţă, ci aduc o plăcere, şi te îndeamnă să nu te împărtăşeşti din nimic, decât de cele trebuincioase vieţii, nici să urmăreşti cele dulci, ci cele de folos, şi să masori cu trebuinţa mâncările si băuturile".

Tămăduirea lăcomiei şi practicarea înfrânării nu constau deci în lipsirea de hrană, căci - aşa cum spune Sfântul Vasile în această privinţă - „toate câte le-a făcut Domnul sunt bune" şi nu trebuie lepădate, ci în primirea lor fără patimă. Tot aşa, nu trebuie să dispreţuim hrana, ci poftele pătimaşe gate de ea. Sfântul Diadoh al Foticeei spune limpede: „Cei ce se nevoiesc trebuie să urască toate patimile neraţionale în aşa fel încât să le ajungă ura faţă de ele o adevărată obişnuinţă. Dar înfrânarea de la mâncări trebuie s-o păzească în aşa fel ca să nu câştige careva vreo scârbă faţă de vreuna dintre ele. Aceasta ar fi un lucru vrednic de osândă şi cu totul drăcesc".
Lupta împotriva patimii, în esenţă, se duce prin renunţarea la plăcerea sensibilă care o iscă şi o hrăneşte. La început, renunţarea aceasta se face prin ferirea de întâlnirile care o prilejuiesc şi prin necăutarea unor feluri anume, plăcute la gust. Dar mai rămâne de învins o dificultate, anume faptul că plăcerea este în chip firesc legată de funcţia nutritivă. Trebuie atunci să ne străduim, după cum ne sfătuieşte Sfântul Grigore cel Mare, să despărţim plăcerea de trebuinţă şi s-o lepădăm pe cea dintâi. Sfântul Grigorie de Nyssa scrie în acest sens: „Omul cumpătat trebuie să se folosească de această regulă de viaţă: să nu-şi alipească niciodată sufletul de vreun lucru în care se află ispita desfătării şi mai ales să se ferească de plăcerea gurii.

.................................................. ....

Pentru că lăcomia nu se îndreaptă numai spre calitatea mâncărurilor, ci si spre mulţimea lor, Sfinţii Părinţi îndeamnă la ferirea de orice exces si dau ca regulă practică să nu se mănânce şi să nu se bea până la saturare, adică să se oprească omul înainte ca să se fi stins pofta. Astfel, Sfântul loan Casian scrie: „în general, aceasta este măsura cumpătării, ca fiecare (...) să mănânce cât îi cere menţinerea corpului, iar nu (până la a-i împlini) dorinţa de saţiu". Iar în altă parte spune: „Sentinţa Părinţilor este foarte adevărată şi mult probată, că măsura... înfrânării constă numai în limitarea hranei (...). Şi desăvârşirea virtuţii, la care trebuie omul să ajungă, tocmai acest hotar îl im-pune în comun tuturor: să pună capăt mâncării trebuincioase trupului atunci când pofta încă nu s-a stins". Tot aşa învaţă şi Sfântul loan de Gaza: „Părinţii spun despre măsura înfrânării că ea stă în a te opri puţin înainte de saturare, fie de la mâncare, fie de la băutură, adică înainte de a avea stomacul plin".A nu mânca pe săturate este de folos pentru a îndepărta plăcerea, a cărei căutare îl împinge pe om să depăşească măsura.

.................................................. ...

Am văzut, examinând patima lăcomiei, că ea duce la îmbolnăvirea omului nu numai pentru că este o pervertire, o folosire nefirească a funcţiei nutritive, ci mai ales pentru că-l îndepărtează de Dumnezeu. Am văzut că ea este în fond o atitudine idolatră, omul făcând din pântece centrul fiinţei sale, iar din desfătarea lui o grijă neîncetată si adesea chiar ţelul vieţii lui, dându-i locul care, în chip firesc, este al lui Dumnezeu.
Tămăduirea lăcomiei se face şi în acest caz numai printr-o convertire, printr-o schimbare de atitudine, care să-l facă pe om să pună pe primul loc dorirea lui Dumnezeu şi numai spre El să se îndrepte; să înţeleagă că Dumnezeu este singurul desăvârşit, adevăratul ţel al existenţei sale, că a Lui este „toată slava, cinstea şi închinăciunea" si că bunătăţile duhovniceşti dăruite de El sunt cu adevărat cele care se cuvin naturii omului, singurele desăvârşit bune. Astfel, Sfântul loan Casian spune că prin „dorinţa desăvârşirii" trebuie omul să se străduiască „să stingă pofta pântecelui" şi „îndreptându-si văzul minţii spre cele neschimbătoare şi veşnice" se poate elibera din robia cărnii şi poate birui patima.

.................................................. ....


De asemenea, patima poate fi biruită dacă, primind hrană, omul îi mulţumeşte Iui Dumnezeu pentru ea, arătând astfel că toată luarea sa aminte şi iubirea lui se îndreaptă numai spre El. Am văzut într-adevăr că în patima lăcomiei omul se desfată cu bucatele în afara lui Dumnezeu, pe ele iubindu-le şi folosindu-se de ele numai şi numai pentru plăcerea sa. Or, hrana este - direct sau indirect - o creaţie a lui Dumnezeu şi un dar al Lui făcut oamenilor, de aceea ea nu are preţ în sine, ci pentru că vine de la El, şi are menirea de a fi consumată în chip euharistic.
Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune că Dum-nezeu a făcut bucatele „spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi si pentru cei ce au cunoscut adevărul" (l Tim. 4, 3). Omul se vindecă de patimă şi-şi redobândeşte starea virtuoasă atunci când încetează de a mai privi hrana ca scop în sine şi nu se mai slujeşte de ea pentru propria lui desfătare, ci, dimpotrivă, o priveşte ca primită de la Dumnezeu şi-I mulţumeşte Lui pentru ea. Aşa învaţă Sfântul Apostol Pavel: „ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (l Cor. 10, 31).35 Dacă aşa primeşte hrana, atunci omul o sfinţeşte (cf. l Tim. 4, 5) şi, prin ea, sfinţeşte întregul cosmos creat de Dumnezeu, din care ea este o parte si pe care-l reprezintă, în acelaşi timp, omul se sfinţeşte mai ales pe sine, doborând stavila pe care lăcomia o pune între el şi Dumnezeu, iar cu fiecare rugăciune de mulţumire pe care i-o aduce se uneşte si mai mult cu El.

Textul intreg se gaseste in Jean Claude Larchet: "Terapeutica bolilor spirituale"