casnicia alaturi de un necredincios

[Mihnea Dragomir]

Bine ar fi fost ca aceste probleme să vi le puneţi înainte de căsătorie, fiindcă, din câte îmi dau seama, "v-aţi înhămat la jug nepotrivit". Acest lucru se explică prin faptul că religia face parte dintre opţiunile fundamentale. Cu alte cuvinte, dacă doi care formează un cuplu fericit pot avea opţiuni deosebite în ceea ce priveşte gusturile, ori culorile, ori chiar pot să aibă (şi nu e rău să aibă) temperamente diferite, în schimb opţiunile filozofice sunt fundamentale, iar cele religioase sunt "fundamentul fundamentului" ca să zic aşa. Un liberal nu poate face casă bună cu o conservatoare. Cu atât mai puţin poate un ateu face casă bună cu o credincioasă sau invers. De aceea, degeaba un om e dăruit de Dumnezeu în toate felurile, dacă nu are cel mai de preţ dar, care este credinţa.
Dar acum, având în vedere că situaţia este consumată, problema care se pune este "cum trebuie procedat în continuare ?".
Mai întâi, este necesar să realizaţi că aveţi această cruce de dus. Este modul la care El vă cheamă de a vă asocia Lui. El ne-a dat un exemplu prin toată viaţa Lui. Iar viaţa Lui şi-a dat-o pentru credincioşia necredincioşilor. A fost hăituit, ademenit şi vândut de necredincioşi. A fost umilit, scuipat, biciuit, chinuit în toate felurile, până ce necredincioşii I-au făcut un proces la mişto şi L-au ridicat pe cruce, pe care au mai şi aşezat o plăcuţă la mişto. Din fericire, ceea ce aveţi dv de tras nici nu se compară cu lucrurile pe care Domnul şi Învăţătorul a trebuit să le îndure.
Mai apoi, trebuie să vă rugaţi. Cu ardoare şi stăruinţă în rugăciune. Din cauza orbirii şi orgoliului nostru, noi, oamenii, avem mereu impresia că opţiunea fundamentală spre credinţă ne aparţine. Iluzie. Credinţa este dar de la Dumnezeu. Când spun "eu am ales să cred", în realitate Dumnezeu, prin persoana Duhului Sfânt, îmi insuflă această alegere. Cu secole în urmă, a existat o dispută între teologi dacă Duhul Sfânt este irezistibil sau nu. Cert este că unii oameni cred, alţii nu cred, deşi Dumnezeu pe toţi îi cheamă. Motivul acestei deosebiri este, în principal, induraţia inimii şi solzii pe care îi avem pe ochi până ce ajungem să credem. Pe de altă parte, e evident că Dumnezeu, care îi cheamă pe toţi, în unele cazuri o face mai insistent (ca în cazul Sf Paul sau al profetului Iona), iar în altele chemarea e atât de discretă, încât poate uşor trece neobservată.
Prin urmare, trebuie să vă rugaţi ca Dumnezeu să îl cheme cu putere pe soţul dv. În afară de rugăciuni, este bine să daţi să se facă liturghii şi devoţiuni cu această intenţie de convertire a soţului.
În sfârşit, apologetica are regulile ei. Când vrem să convingem pe celălalt asupra credinţei pe care ne cere Domnul să o avem, trebuie să ţinem seama ce fel de oameni sunt cei cu care dialogăm, fiindcă nu folosim cu toţi aceleaşi tipuri de argumnete. Cu unul care are o credinţă tradiţională şi este doar în stare de schismă, folosim argumentele Tradiţiei (Predaniei). Cu altul, care se bazează numai pe Sf Scriptură, folosim ceea ce are autoritate pentru el, şi anume Sf. Scriptură. Faţă de un ateu, folosim argumente din registrul ştiinţific, fiindcă ceea ce poate fi măsurat şi cântărit este Biblia lui. Dar, cea mai puternică apologetică dintre toate este cea a propriului exemplu de viaţă de credinţă. Faceţi din dv înşivă icoană lui Cristos. Deocamdată, soţul dv poate că nu vede decât o soţie care pierde cam mult timp cu "cele ale babelor şi popilor". Trebuie să faceţi să vadă mai mult. Trebuie să cultivaţi roadele Spiritului Sfânt, care sunt: caritatea, bucuria, pacea, răbdarea îndelungă, bunătatea, faptele bune, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Reflectând în dv înşivă lumina lui Cristos, mai devreme sau mai târziu soţul dv se va întoarce să vadă de unde ar putea veni această lumină. Atunci va străluci şi pentru el şi va fi cucerit de zâmbetul lui Cristos, că nu e om care să caute lumină şi Soarele nostru să nu îi zâmbească şi să nu îi încălzească inima.
Ceea ce spun eu aici ar putea fi o operă de o viaţă. Dar aceasta este o viaţă rodnică: viaţa în care Îi aducem rod stăpânului nostru din via pe care a sădit-o cu dreapta Lui.