Poezii preferate...

[Rodica50]

DOINA
M. Eminescu
De la Nistru pân� la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân� la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Satmar pâna �n Sacele
Numai vaduri ca acèle.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se �ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.
Dela Turnu �n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s�aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul � frate cu Românul �
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca �
Sarac în tara saraca!
Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las� Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua �ntreaga, noaptea �ntreaga,
Doar s�a �ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te �nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s�aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri �n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

[Doriana]

De câte ori încep să cred că pot fi cineva,
Că lumea e făcută pentru mine , clipa să-mi trăiesc,
De-atâtea ori Tu mă atingi şi-n cercetarea Ta,
Îmi dai putere să-mi revin şi să mă umilesc.

De câte ori simt că nu pot înainta,
Şi-mi pare că nici paşi nu mai pot face , că-s olog,
De-atâtea ori Tu mă cuprinzi în mare mila Ta
Şi-mi dai putere să îngenunchez şi să mă rog.

De câte ori mă simt uitat şi viaţa-mi pare tristă,
Şi-un dor de cerul Tău albastru inima îmi frânge,
De-atâtea ori Tu îmi araţi că dragostea există
Şi îmi dai lacrimi şi putere să pot plânge.

De câte ori , nebun , eu Te trădez Isuse,
Păcătuiesc, şi-apoi îmi pare rău,
De-atâtea ori repari simţirile-mi distruse
Şi plin de dragoste , mă-mbraci în Harul Tău.

De câte ori simt că mă-ndepărtez de Tine
Şi că duşmanul mă atrage în capcana sa,
De-atâtea ori Tu cauţi şi găseşti în mine,
Credinţa şi puterea să te pot urma.

De câte ori aş vrea să Te privesc în faţă,
Să-mi pun capul pe pieptul Tău,să-Ţi mulţumesc,
De-atâtea ori, Cuvântul Tău îmi dă viaţă
Şi-mi dă putere-n aşteptare...să nădăjduiesc.


Stelian David

[Grabriella]

Esti bun Doamne

Esti Doamne bun, eu pamantean si rau
Si-n dragoste nu-ti seman, nici in mila.
Dar, dupa rani, sunt chip din chipul Tau
de par dospit din cer nu din argila.

Nu ti-am ravnit nici razele subtiri,
Nici talpile strapunse de piroane.
Dar Tu ma faci partas in rastigniri
si-ti tot ingan osanda din icoane.

Sfintit pe cruci pe care nu m-am vrut
si de-nvieri pe care nu le-as cere,
nu stiu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu ma urc spre raiul Tau band fiere?

Cu necersita slava ma incarci
si-n cuie, cand sfintenia ma frange,
oftand ma uit la ranile-mi prea largi
si-ti cresc alaturi, sange langa sange.

Radu Gyr

[Grabriella]

Nu ma-nvata sa fug, Parinte,
De rani, de lacrimi de catran.
Ele dau freamat mai fierbinte
Acestui sange pamanten.

Nu fi nici pasilor mei paznic,
Nici de naparci nu ma pazi.
Numai veninul lor napraznic
Ma limpezeste zi de zi.

Si nu-mi trimite nici heruvii
Sa-mi deie zborul lor inalt,
Cand sunt facut sa fierb in fluvii
De crunta lava si asfalt.

Doar om ma vreau, rasfiert in smoala,
In uragane si-n caderi,
Mai bun prin plansul ce ma spala
Si tot mai om prin sfasieri.

Sa nu-mi pui aripa de inger,
Ci lasa-mi chipul meu de lut,
Sa iert, sa cant, sa gem, sa sanger,
In dorul raiului pierdut.

Radu Gyr

[Grabriella]

de Vasile Voiculescu

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făra de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Că nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

…Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.


Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

,,Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau in luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene in creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.
O sa te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem in lume odaia.
Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut sa se sfarseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte."

(Nichita Stanescu)

____________________________


,,Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El , în celula
si-L facea mai inalt si mai trist .

Mainile Lui pareau crini pe morminte ,
ochii adanci ca niste paduri .
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi .

Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cui si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci .
Luna lumina , dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui , vargi .

Parea celula munte , parea capatzana
si misunau paduchi si guzgani .
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani ...

Când m-am desteptat din afunda genuna ,
miroseau paiele a trandafiri .
Eram în celula si era luna ,
numai Iisus nu era nicairi ...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere ,
cu sulita lor m-au strapuns ...

Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui ...
M-am pipait ... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui."

(Radu Gyr)

,,Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mîneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrîul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cîntece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpînă şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stîrpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bîlbîiţi cu gura strîmbă sunt stăpînii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pîn’ şi numele tău... ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-avînd în minte vreun valţ de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Cînd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă,
Azi, cînd fraza lustruită nu mai poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfîşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, cîştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"