Celor care nu cred pana nu vad

[iustin10]

În prealabil postat de Dumitru73

Astea da argumente. Numai un indoctrinat le poate crede.
Asa cum intrebam si in alta parte, mi se cere sa am credinta mai multa decat Toma?

Eu nu tin neaparat sa te fac sa crezi Dumitru73,si nu caut sa aduc argumente. Eu insumi am indoieli,asa ca departe de mine sa invat pe altii.Doar incercam sa inteleg de ce a crezut Toma,si de ce ni s-a zis aceasta "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut"
Aparent ni se pune o sarcina in plus in carca.:sa credem fara a vedea,daca si Toma,un necredincios,a avut nevoie de vedere.
Dar sunt convins ca nimic nu se zice la intamplare,si ca aceste vorbe ascund o taina,chiar daca par un paradox. Cred ca este o cheie,o cale foarte simpla,de a dobandi cumva credinta,plecand chiar de la necredinta.

[Marius22]

Cred ca taina credintei isi arata adancimea tocmai in faptul ca la ea ajunge atat cel care vrea dovezi palpabile, cat si cel care nu are nevoie de acestea, cel care crede neconditionat. Dumnezeu se pogoara si la unii si la altii.

Fie ca avem credinta fie ca nu, important este sa purtam in noi (sa recunoastem in noi) setea si foamea de Dumnezeu. Hristos nu ne va lasa sa insetam si nici sa flamanzim la nesfarsit. El este Acela care ne deschide fiecaruia, cel putin o data in viata, calea credintei, calea care ne face partasi milostivirii divine si belsugului dumnezeiesc. Apoi, de noi depinde sa inaintam sau nu pe aceasta cale.

[Dumitru73]

În prealabil postat de Marius22

Cred ca taina credintei isi arata adancimea tocmai in faptul ca la ea ajunge atat cel care vrea dovezi palpabile, cat si cel care nu are nevoie de acestea, cel care crede neconditionat. Dumnezeu se pogoara si la unii si la altii.

Fie ca avem credinta fie ca nu, important este sa purtam in noi (sa recunoastem in noi) setea si foamea de Dumnezeu. Hristos nu ne va lasa sa insetam si nici sa flamanzim la nesfarsit. El este Acela care ne deschide fiecaruia, cel putin o data in viata, calea credintei, calea care ne face partasi milostivirii divine si belsugului dumnezeiesc. Apoi, de noi depinde sa inaintam sau nu pe aceasta cale.

Ce zici tu cam contrazice ce au spus cei de pana acum.

“Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodata, afara de : “Cred Doamne ! Ajuta necredintei mele”. Despre care imi spun ca daca din toata Biblia n-ar ramane decat ele ar fi de ajuns pentru a dovedi esenta divina a crestinismului. Desi Papini afirma ca Fericirile sunt textul pe care globul pamantesc si omenirea il pot invoca spre a-si justifica rostul in cadrul unui concurs cosmic mie unuia “Cred Doamne ! Ajuta necredintei mele” mi se pare si mai obscur-apofatic, mai final. E paradoxal, e insasi taina actului de credinta prin efectul caruia si legaturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipseste !-sunt lasate mult in urma. Nu cred si totusi ma rog. Cred si totusi stiu ca nu cred cu adevarat. Cred de vreme ce-i spun “Doamne” lui Hristos. Si nu cred de vreme ce-L rog sa vina in ajutorul necredintei mele. (Si cui ii cer sa ma vindece de necredinta ? Celui in care urmeaza sa cred !). Cauzalitatea e desfiintata, legea succesiunii in timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Si cred si nu cred simultan. Dedublarea. Contradictia. Deci incertitudinea, angoasa. Constiinta otravind totul, otraveste si credinta pe care in clipa cand de dam seama de ea o prefacem in necredinta deoarece gandind credinta o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar si iesirea, nadejdea nimic nu-I pierdut : pentru ca, smerit, adaug : ajuta-ma, luand aminte ca omeneasca mea conditie e indiscutabil legata de paradox si contradictie. Simultaneitatea textului ar trebui sa duca la deznadejde daca n-ar fi acel scurt ajuta care – farama de bob de sare, infim catalizator cu uriase puteri de transmutare si nebanuite consecinte combinatorii - rezolva cuadratura si preface strigatul buimacirii in lacrimile increderii.”