Il uram pe dumnezeu incat vrem sa-l rastignim?

[iustin10]

Si daca totusi harul este cel care face ca orice gand al nostru sa fie doar o constientizare a pacatoseniei noastre? Daca pocainta noastra este fara sfarsit si fara limite?
Cum ai putea judeca un om care se osandeste pe sine insusi?
Dar pina unde poate merge aceasta auto-osandire?Unde este limita in care sa apara nepatimirea si linistea? Pina nu o vom gasi,nelinistiti suntem...

of, of, of! nu stiu cum sa pun asta corect..Dumnezeu sa ma ierte! io nu am nimic, iar de ma va umbri vreodata harul cu atat mai mult imi va lumina saracia..sfintii sunt pacatosi care stiu cat de pacatosi sunt.. e singurul model de urmat, iar daca cineva incearca sa o ia pe alta cale in afara acesteia de a cauta cu orice chip sa iti vezi pacatosenia cu orice prilej, fie ca primsti laude, fie ca primesti ocara.. darul smereniei..hmm.. daca ai sa puipietre in copacul care nu da roade ii va apleca crengile smerit spre pamant iar anul viitor va aduce multa roada.. in mod normal vederea pacatoseniei coincide cu dobandirea acestui dar fara intarziere, aceasta vedere deschide usa.. smereniei.. io nu-mi vad pacatele da observ daunele lor iar una dintre ele este aceasta.. cand ma rog cum sa explic? am auzit de curand o comparatie foarte buna: Iisus este ca o perna in care daca dai cu pumnul ea te imbratiseaza si moliciunea ei iti inmoaie inima ,ca si cand ar spune da-i in mine, descarca-te ,Eu nu te voi rani si nu iti dau inapoi pentru raul ce mi-l faci.. eu intorc si obrazul celalalt..noi il uram pe Dumnezeu, il rastignim pentru ca ne mustra, nu ne lasa sa ne traim iubirea vietii noastre"iubirea de patimi".. cine e cel ce se gandeste la Dumnezeu in timp ce pacatuieste? il dam afara din suflet, il rastignim in afara cetatii si il ingropam repede.. lovind asa eu in Dumnezeu m-am usurat si eu asa ma rog dealtfel, dau in El cu pacatele uite Doamne ce sunt! si acum ma iubesti? si pe masura ce dau incep sa-L iubesc ca El ma mangaie...constiinta noastra traieste simultan doua tensiuni :una lovind in Dumnezeu se elibereaza tot raul.. cat poti sa dai? cat poti sa pacatuiesti? orice altceva am face cu pacatele raman cu noi , dar rastignindu-L pe Dumnezeu ne eliberam de acest rau pe care El il absoarbe si ne si mangaie totodata..nu vorbesc asadar din citit..dar ca sa pot face asta mi-a luat ceva timp pentru ca nu eliberam raul din mine in rugaciune io vorbeam cu peretii care absorbeau cuvintele si rautatea uneori chiar sporea.. si am inceput sa simt dorinta de a da in El si priveam la El rastignit si ma usuram... acum e mai bine spuneam.. El imi traieste suferinta.. imteam asta.. si usor usor am inceput sa ma eliberez de rautate si acum mi se face dor sa ma duc sa cad in genunchi si sa arunc in El rautati care nu sunt de povestit..am trait multe deznadejdi pana la prima eliberare iar acum si cand dorm eu ma eliberez..

il iubesc pentru ca eu acum lucrand chiar raul dar asupra Lui nu asupra semenului, el prin raul meu ma mantuieste cu moartea pe moarte calcand si cu rautatea mea lovind in El primesc in schimb iubire nesfarsita si multa si bogata mila.. recomand acest tratament.. cat despre adancul smereniei.. nu are sfarsit iar nepatimirea este de fapt patimirea nepatimitoare exact ca a lui Hristos.. ca esti lovit dar multa iubire anuleaza durerea, asta am citit-o la Ioan Scararul si eu aveam o opinie gresita ,dealtfel asta m-a si ajutat in orientarea mea ca mi-am dat seama ca eu nu pot sa devin mai bun dar ca Dumnezeu poate imbraca rautatea mea cu bunatatea lui astfel incat rautatea mea sa se piarda ca un fir de nisip in ocean,exact cum am spus ca o absoarbe si tu devi o faptura noua, inoita de Duhul Sau.. momentul insa in care satana este izgonit din inima este explicat de foarte multi sfinti si se produce astfel: dupa lungi si interminabile ispite in care omul este lasat sa-si vada neputinta si nimicnicia, curatindu-se astfel de mandrie si prinzand o ura fata de tot ce inseamna rau si patima,este parasit in adancurile iadului si lasat sa guste din apele cele mai amare ale sale.. cand mintea deja nu mai spera si Sfantul Sofronie vorbeste despre faptul ca in acele momente omului i se pare absurda in modul cel mai absolut nu doar existenta vietii sau a sa ci si a lui Dumnezeu.. se goleste adica de orice fel de iubire si totul devine ca o perceptie impersoanala"pamant pacatos".. " de nu s-a scurta acele zile nimeni nu ar rezista".. apoi cand Dumnezeu in intelepciunea Sa care nu voiesti moartea si pieirea pacatosului vede ca omul s-a curatit de aceasta iubire patimasa spune "sa fie Lumina"sa straluceasca in intuneric Lumina.. si o raza de Lumina(spun raza caci ea este la propiu o raza, dar care aduce toata noima , toata plenitudinea, tot sensul)asadar o raza strabate sufletul precum fulgerul de la rasarit la apus asa va fi venirea Fiului Omului.. ea nu se opreste pana ce nu lumineaza si umple adancurile si tenebrele cele mai adanci ale sufletului(de retinut ca inima poate cuprinde Dumnezeirea, aceasta este o mare taina),atunci omul vede frumusetea sufletului sau, inima tresalta si se umple de nesfarsita iubire a lui Dumnezeu , toate se linistesc din toate iese aceasta lumina (pnevmatikia)este lumina necreata care este din insusi Dumnezeu ea tasneste atat din om cat si din cele pe care acesta le vede..cu acest dar Dumnezeu mai mangaie uneori sufletele foarte deznadajduite si il acorda si temporar spre tamaduire caci Dumnezeu este si iubire tamaduitoare.. vezi Gheron Iosif Isihastul..
insa a intelege nu sta in intelepciunea cuvantului.. asa ca trebuie sa ne straduim sa traim ..

[iustin10]

Multe din cele care le spui tu le facem inconstient.Oare sunt mai putin eficiente?
Trebuie sa vreau explicit cu mintea sa descarc tot raul?De ce sa dau curs mintiii mele bolnave? De ce sa nu lupt mereu cu ea?E drept ca raul e mai tare ca mine,dar nu as putea ca simultan sa accept si raul din mine,dar sa vreau si binele?A dori binele e o ispita?>

[iustin10]

Azi iar m-am surprins urandu-L pe Dumnezeu.Pe motive de nimic,doar ca nu pot sa imi fac eu placerile vietii.
O fi buna marturisirea asta in public?
Daca as fi ateist,as avea o scuza,caci ei macar nu cunosc pe Dumnezeu(si anume mila Sa)
Dar eu implinesc vorba :"M-au urat fara temei!"

Acum referitor la topic,as rastigni oare pe Domnul ,chiar daca am momente de ura?Stiu ca IL rastignesc cu pacatele mele.Dar chiar sa IL urasc atat de tare,incat sa cer rastignirea Sa? Chiar atat de departe duce ura noastra?

[windorin]

"Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.
Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine." (Romani 7, 19-20)

Lupta cu pacatul e semnul cel mai evident al faptului ca Il iubim pe Dumnezeu, chiar daca aceasta nu se vede inca foarte clar in faptele noastre. Domnul ne cere ca mai intai de toate sa vrem. Cand vrem sincer, Domnul plineste neputintele noastre.