TRIODUL - Perioada pocaintei!

[cristiboss56]

1 . Duminica Vameşului ( Luca 18,9-14 ) ; 2 . Duminica Fiului Risipitor( Luca 15,11-32 ); 3 . Duminica înfricoşatei judecăţi ( numită şi Duminica lăsatului sec de carne - Matei 25,31-46 ) ; 4 . Duminica Izgoniri lui Adam din Rai, numită Duminica iertării sau lăsatului sec de brânză ( Matei 6,14-21 ) ; 5. Duminica Ortodoxiei ( Ioan 1,43-51 ) ; 6. Duminica Sfintei Cruci ; 8 . Duminica Sfântului Ioan Scărarul ; 9 . Duminica Sfintei Maria Egipteanca ; 10 . Duminica Floriilor sau a intrării Mântuitorului în Ierusalim.
"Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă , că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu tot totul spurcat. Ci , ca un Îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale !".

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

1 . Duminica Vameşului ( Luca 18,9-14 ) ; 2 . Duminica Fiului Risipitor( Luca 15,11-32 ); 3 . Duminica înfricoşatei judecăţi ( numită şi Duminica lăsatului sec de carne - Matei 25,31-46 ) ; 4 . Duminica Izgoniri lui Adam din Rai, numită Duminica iertării sau lăsatului sec de brânză ( Matei 6,14-21 ) ; 5. Duminica Ortodoxiei ( Ioan 1,43-51 ) ; 6. Duminica Sfintei Cruci ; 8 . Duminica Sfântului Ioan Scărarul ; 9 . Duminica Sfintei Maria Egipteanca ; 10 . Duminica Floriilor sau a intrării Mântuitorului în Ierusalim.
"Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă , că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu tot totul spurcat. Ci , ca un Îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale !".

Duminica fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcere acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune : De la părinteasca slava Ta depărtându-mă ne înţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate ! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca unul din slujitorii Tăi. În acelaşi spirit,la Utrenia acestei duminici se cântă Psalmul 136, al înstrăinării ,cântat de evrei în captivitatea babilonică ,pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului.
Despre acest Psalm,am vorbit la Topicul Rugăciunea în thread-ul creat de Anca.

[geo.nektarios]

Frumoasa pilda... frumos ne mai da Domnul Hristos exemplu... ba chiar ne invata cum sa ne spovedim... cum sa:
1) constientizam pacatul
2) sa ne hotaram sa nu mai pacatuim
3) sa marturisim pacatul
4) sa cinam la Masa Imparatiei prin Sf.Taina a Euharistiei prin care redobandim comuniunea cu Tatal Ceresc, dar si reinfierea ca fii ai Tatalui prin punerea inelului - simbol al iubirii parintesti vesnice a lui Dumnezeu pt noi!
Acestea sunt cele 4 trepte ale Spovedaniei prin care Domnul Hristos ne ajuta cum sa ne indreptam, ne spune El cum trebuie sa facem sa redobandim infierea!
Ce mai putem dauga la aceasta pilda? Numai un singur lucru ce ni-l spune Acatistul Domnului Hristos: eu sunt oaia cea pierduta, iesi in cautarea mea!

[cristiboss56]

În prealabil postat de geo.nektarios

Frumoasa pilda... frumos ne mai da Domnul Hristos exemplu... ba chiar ne invata cum sa ne spovedim... cum sa:
1) constientizam pacatul
2) sa ne hotaram sa nu mai pacatuim
3) sa marturisim pacatul
4) sa cinam la Masa Imparatiei prin Sf.Taina a Euharistiei prin care redobandim comuniunea cu Tatal Ceresc, dar si reinfierea ca fii ai Tatalui prin punerea inelului - simbol al iubirii parintesti vesnice a lui Dumnezeu pt noi!
Acestea sunt cele 4 trepte ale Spovedaniei prin care Domnul Hristos ne ajuta cum sa ne indreptam, ne spune El cum trebuie sa facem sa redobandim infierea!
Ce mai putem dauga la aceasta pilda? Numai un singur lucru ce ni-l spune Acatistul Domnului Hristos: eu sunt oaia cea pierduta, iesi in cautarea mea!

"Omule nebun şi ticălos, pentru ce-ţi pierzi vremea în lene ? Gândeşte-te la viaţa ta şi te întoarce către Dumnezeu, ca să plângi faptele tale cu amar". . .
Geo a amintit de Acatistul Domnului nostru Iisus, iar eu completez cu marele folos şi puterea ce o are acest Canon de Pocăinţă ! La îndemâna oricui , numai să vrem. El ne trezeşte, ne ruşinează, ne îndeamnă la POCAINŢĂ ! ! !

[geo.nektarios]

Parabola rostită de Mântuitorul Iisus Hristos şi relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în acelaşi timp, inima plină de compasiune şi de iubire milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, deoarece tatăl despre care vorbeşte parabola este simbolul iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc.

Cei doi fii reprezintă două atitudini faţă de Dumnezeu: una de fidelitate, de ascultare faţă de El, de împlinire a voii Lui, de perseverare în a rămâne locuitor al casei Lui. Fiul cel mare este arhetipul omului fidel sau credincios, care în toată viaţa sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor, al poruncilor lui Dumnezeu şi în acelaşi timp un lucrător al voii Lui.

O altă atitudine ce transpare din parabolă, din comportamentul fiului mai tânăr, este cea a libertăţii dezordonate, care nu-i decât o manifestare a înclinaţiei păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot să reprezinte şi două categorii de oameni, dar şi două stări sufleteşti pe care le cunoaşte aceeaşi persoană, în momente diferite ale vieţii, libertatea sfântă şi libertatea păcătoasă.

Evanghelia ne spune că fiul cel mai tânăr, probabil după ce a atins vârsta majoratului, a dorit să facă experienţa libertăţii ca îndepărtare de tată şi de casa părintească. În mod oarecum neaşteptat, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său, semn că libertatea croirii propriului drum este respectată de Dumnezeu. Omul are, aşadar, libertatea de a-şi folosi energia vieţii sale, darurile sale naturale şi personale după cum doreşte, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar şi atunci când ştie că noi o folosim într-un alt fel decât doreşte El.
Pe lângă această realitate, a respectului arătat de Dumnezeu libertăţii omului, Evanghelia acestei duminicii ne arată, în cuvinte foarte simple, o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, printre care distingem şi drama sau eşecul libertăţii ca înstrăinare a omului de Dumnezeu.

[geo.nektarios]

Ţara depărtată“ în care pleacă fiul tânăr este îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de limitele libertăţii ziditoare. „Ţara depărtată“ este un spaţiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este căutat, iar libertatea umană devine robie a păcatului, chiar dacă cel ajuns în această stare crede că această libertate defineşte persoana sa ca fiind matură.

După ce a cheltuit tot ce a avut de la tatăl său în desfătări, în viaţă dezordonată şi mai ales în plăceri pătimaşe, care reduc viaţa omului la nivelul biologic şi la nivelul simţurilor, tânărul din parabolă a avut de înfruntat o situaţie la care nu s-ar fi aşteptat: foamea trupească. „Foametea mare“ din ţara aceea, cauzată de o secetă prelungită, poate fi, de asemenea, înţeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ca folosire a dificultăţilor exterioare, materiale, pentru o schimbare interioară, sufletească.

Cine a programat acea secetă? Cine a îngăduit foametea în acea „ţară depărtată“? Nu ni se spune, dar se poate presupune că a fost tot un rezultat al îngăduinţei divine, pentru că, de obicei, atunci când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă, începe să lucreze înţelepciunea lui Dumnezeu, iar când nu ne înfrânăm de bunăvoie ajungem să postim de nevoie.
Foametea din „ţara depărtată“ reprezintă toate încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, a generaţiilor, a istoriei, ca o pedagogie, ca să ne aducem aminte că ceea ce posedăm este totuşi limitat, inclusiv viaţa de pe pământ. Că viaţa noastră, deşi este un dar de la Dumnezeu, poate fi dusă în pragul morţii când planul nostru se îndepărtează de planul lui Dumnezeu. Libertatea noastră este o libertate în relaţie cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin grija Sa faţă de destinul veşnic al oamenilor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări şi câteodată suferinţe, pentru a ne reaminti că izvorul existenţei noastre este dincolo de noi, în Dumnezeu.

Când s-a făcut foamete mare în acea ţară a libertăţii înstrăinate de Dumnezeu, tânărul din Evanghelia acestei duminici a ajuns, inevitabil, din om liber o slugă. A ajuns mai întâi rob al păcatului, iar apoi a ajuns şi rob la oameni. Dorind să-şi salveze viaţa sa biologică - întrucât viaţa spirituală deja o pierduse -, fiul risipitor „s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări“, care l-a angajat păzitor de porci.

Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau consideraţi animale necurate. Iar mai presus de această umilinţă, fiului risipitor nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i se adăugase şi o cruntă sărăcie sau mizerie materială.

Când îşi aduce aminte de traiul din casa părintelui său, unde slugile duceau o viaţă îmbelşugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar din hrana porcilor, acest tânăr rătăcit şi sărăcit „îşi vine în fire“. Cu alte cuvinte, trece de la starea nefirească, depărtarea de Dumnezeu, la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.

[geo.nektarios]

Evanghelia ne arată că păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă, uneori, se ajunge la obişnuinţă cu păcatul şi înjugare cu moartea, iar toată dezordinea din viaţa oamenilor ajunge să fie privită ca ceva „natural“ sau normal.
Păcatul şi moartea nu sunt naturale, ci sunt accidente ale falsei libertăţi ca înstrăinare de Dumnezeu şi cădere din comuniunea cu El. Însă „venirea în fire“ stimulată de postul de nevoie (foametea) a fost ocazia decisivă a salvării celui pierdut. Atingerea limitei existenţei biologice l-a determinat pe tânărul trufaş şi risipitor de odinioară să-şi schimbe modul de a gândi şi de a fi, să se convertească. După ce şi-a venit în sine, după ce a realizat că se află pe un drum greşit, că drumul pe care apucase nu fusese unul al libertăţii, ci unul al robiei, a zis: „Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi“. Această schimbare bruscă de atitudine, de trezire a conştiinţei păcatului şi de recunoaştere a stării nefireşti în care se afla, este începutul căinţei, începutul regretului pentru o viaţă risipitoare de averi, de daruri sufleteşti, şi de epuizare a persoanei.

Când spune „mă voi scula“, tânărul se referă în primul rând la o ridicare spirituală, o hotărâre de a părăsi starea de decădere. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată şi ea era o iubire care aştepta ridicarea, întoarcerea, căinţa fiului risipitor şi înstrăinat.