cine este aproapele meu?

În prealabil postat de Marius22

Stiu ca s-a dovedit stiintific comportamentul de socializare, in randul multor animale. E un lucru minunat, care arata, ca atat ele cat si noi, am fost adusi la existenta de acelasi Creator.

Nu stiu daca, de exemplu, in cazul a doi virusi care nu se ataca unul pe altul (e un caz extrem, puteam sa aleg altul, cum ar fi doi rechini), se poate vorbi de socializare.
E un lucru minunat, care arata ca altruismul e un algoritm de supravietuire mai bun decit egoismul .

[Marius22]

În prealabil postat de topcat

E un lucru minunat, care arata ca altruismul e un algoritm de supravietuire mai bun decit egoismul .

De acord, studiul cu pricina tocmai acest lucru punea in evidenta. Numai ca, doar persoana umana este prin defintie altruista, pe cand in lumea animala altruismul este unul aparent, dictat de instinct.

Totusi, in sens crestin, notiunea de "aproape" nu se caracterizeaza doar prin altruism. Este infinit mai mult decat atat deoarece se intemeiaza pe iubirea crestina. Il consider "aproapele meu" nu numai pe cel de la care obtin beneficii, ci si pe cel care ma uraste, pe cel de alta credinta etc.

[Radu32]

aproapele nostru, de prea multe ori este cel :
-care ne injunghie pe la spate,cand are cea mai buna ocazie !
-care ne minte in fata frumos,si cauta sa profite de buna noastra credinta !
-e camaradul care iti intoarce spatele cand ai cea mai mare nevoie de el !
-e omul pe baza caruia nu poti pune nici cea mai mica incredere !
-e prietenul fatarnic,care ne lauda ,dar ne invidiaza cu dintii stransi,pe la spate !
-e prietenul care nu ar pregeta sa-ti ia nevasta, si tot avutul,daca ar putea !
-e cel care, promitand ceva, ne lasa cu ochii in soare !

Doamne, multi sunt asa ! Cum de-i suporta pamantul ?!
Cat,despre omul bun, exista si el saracul,dar doame cat de putin ca numar !
Io sper sa-i indrepte Dumnezeu pe cei de mai sus, asa cum numai El insusi stie !

[anaana71]

În prealabil postat de Radu32

aproapele nostru, de prea multe ori este cel :
-care ne injunghie pe la spate,cand are cea mai buna ocazie !
-care ne minte in fata frumos,si cauta sa profite de buna noastra credinta !
-e camaradul care iti intoarce spatele cand ai cea mai mare nevoie de el !
-e omul pe baza caruia nu poti pune nici cea mai mica incredere !
-e prietenul fatarnic,care ne lauda ,dar ne invidiaza cu dintii stransi,pe la spate !
-e prietenul care nu ar pregeta sa-ti ia nevasta, si tot avutul,daca ar putea !
-e cel care, promitand ceva, ne lasa cu ochii in soare !

Doamne, multi sunt asa ! Cum de-i suporta pamantul ?!
Cat,despre omul bun, exista si el saracul,dar doame cat de putin ca numar !
Io sper sa-i indrepte Dumnezeu pe cei de mai sus, asa cum numai El insusi stie !

imi pare rau sa citesc ca traiesti printre asemenea oameni. cred ca eu sunt intr-o zona favorizata, in care genul de oameni pe care-i enumeri nu sunt asa de multi.

[Ioan_Cezar]

Presupun că pilda samarineanului milostiv nu se referă doar la relaţiile din afară, dintre oamenii văzuţi. Deşi contextul pildei (şi majoritatea tâlcuirilor pe marginea temei) arată spre relaţiile dintre oameni, interpersonale.
Cuvântul Dumnezeiesc însă nu obişnuieşte să se lase epuizat în afară... Aşa am băgat de seamă, să fiu iertat de opinie. Altfel spus, doar în trecere (ţintind spre un scop mai înalt şi nespus mai important) Domnul face sociologie şi psihologie socială, morală. Ba chiar, cred că nici la psihologia individuală Cuvântul nu se opreşte decât pentru a o aduna de jos şi a o ridica, transfigurînd-o, spre "arealul" Duhului, al Cerului...
La Hristos orice discurs are ca ţintă finală învierea şi împlinirea duhovnicească, să fiu iertat pentru evidenţa precizării.
Dacă aş îndrăzni să schiţez o oarecare interpretare cu iz duhovnicesc (ca exerciţiu copilăresc, desigur) aş considera că samarineanul e mintea omului (eul cel făcut din duhurile amestecate ale omenescului lumii acesteia), cel căzut e omul dinlăuntru (născut prin Botez), prigonitorii sunt dracii şi patimile iar casa de ajutor e Biserica.
Cred că Hristos ţinteşte în această pildă (şi) îndreptarea cugetului către lăuntrul omului, acolo unde zace rănit omul duhovnicesc pe care, cum spune Gheron Iosif în textul din semnătură, voieşte să îl ajute harul Dumnezeiesc.
Mintea care ia aminte că în propriul univers lăuntric zace un om rănit (ori poate ucis de tâlharii din văzduhuri, de patimi) este îndemnată de Mântuitor să se oprească din drum şi să grijească pe cel căzut.
Sufletul meu, aşadar, e căzut şi are nevoie de milostenie. Din partea minţii mele mai întâi, întrucât ea, mintea, e cea mai aproape şi cunoaşte cel mai bine (de este luminată prin har) nevoile şi rănile celui dinlăuntru. Sarcina minţii, pentru a fi pe placul Domnului, este să facă toate cele de trebuinţă pentru ridicarea şi vindecarea celui căzut (adică a sufletului care a păcătuit şi păcătuieşte în adâncul inimii). Să facă deci toate cele propovăduite de Hristos, actuale şi depline în Biserică.
Medicamentul care întremează pe cel căzut lângă drum este harul Dumnezeiesc.

Dragostea pentru aproapele din afară trece prin miluinţa faţă de aproapele dinlăuntru. Rănile, foamea şi setea acestui om lăuntric cer asistenţa şi sprijinul cugetului meu care are de ales dacă se opreşte din drum sau trece cu nepăsare mai departe.

O minte care îşi adună resursele pentru a-şi duce sufletul la Spovedanie, de pildă, este un bun, un foarte bun samarinean.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Cred că Hristos ţinteşte în această pildă (şi) îndreptarea cugetului către lăuntrul omului, acolo unde zace rănit omul duhovnicesc pe care, cum spune Gheron Iosif în textul din semnătură, voieşte să îl ajute harul Dumnezeiesc.

Interesanta interpretare. Desi, dupa umila mea parere, nu e mai mult decat o speculatie. Cu frumusetea si pericolul ei. Umbland sa deschidem usile Cartii cu asemenea cheie, ajungem si la intelegerea iadului despre care vorbeste atat de des Isus ca fiind o realitate subiectiva (intrapsihica).

Eroarea e insasi ideea (gnostica) dupa care am avea nevoie de cine stie ce cheie. Ei bine, spre dezamagirea amatorilor de ermetisme si decriptari: Isus a fost un om simplu. Ne-a lasat o invatatura simpla. Exoterica, si nu ezoterica. Intr-un limbaj simplu. Pentru oamenii simpli. Cu cat vom umbla cu hermeneutici mai sucite, cu atat vom rataci mai tare.
Fericiti cei saraci cu duhul!

[Ioan_Cezar]

Mihnea, aminteşte-ţi te rog că toţi Părinţii, în Duhul lui Hristos, arată neîncetat, indiferent de epoca istorică, înspre omul lăuntric / omul duhovnicesc. Este realitatea noastră fiinţială cea mai autentică, singura capabilă să se unească cu Dumnezeu, restul fiind deşertăciune supusă vremii, putreziciunii, viermelui morţii.
Gheron Iosif, printre alţi bărbaţi cucernici din zilele noastre, nu face decât să reaşeze în atenţia minţii noastre pe acest om lăuntric. Asemenea sfinţilor Teofan Zăvorâtul sau Siluan ş.a.m.d. Mesajul lui este acela că adevăratul folos în relaţiile dintre semeni este condiţionat de sănătatea şi vigoarea omului lăuntric. Aşadar de acesta să ne ocupăm mai întâi, el fiindu-ne cel mai aproape de cuget şi fiind, evident, rănit grav la fiecare dintre noi creştinii.
Înţelegem relativ uşor/repede cum e cu moralitatea dintre oameni însă, în mod oarecum curios, negăm şi minimalizăm văzduhul tainic al adâncimilor minţii, al inimii, al omului duhovnicesc din noi. Ne temem în cel mai firesc mod de întuneric, acel întuneric din noi pe care doar Lumina îl poate străbate şi risipi. Şi fugim în cele exterioare: cugete, vorbe, aspiraţii, ţeluri, idealuri, fapte inutile şi dăunătoare care nu sunt altceva decât lumescul şi pământul din noi.

Lumea de azi e tot mai extrovertă şi risipită în afară. Că e trasă cu meşteşug din ale ei taine şi tainiţe.
Biserica, însă, are mereu grijă să ţină cugetul orientat către lăuntru (vezi cercetarea de sine cu Lumina Dumnezeiască străbătîndu-ne oarecum "din spate", aşadar cu harul pocăinţei, precum şi discernerea gândurilor etc.) şi să poarte harul tocmai acolo unde sălăşluieşte şi unde creşte sămânţa învierii: în omul lăuntric, omul duhovnicesc din fiecare creştin.

Asceza creştină este centrată tocmai pe aceste aspecte ale devenirii întru Fiinţă, proces tainic, lăuntric, asistat şi condus de harul Dumnezeiesc pe măsura participării libere a voinţei noastre conştiente.

Lucrarea învierii nu se rezumă la actele exterioare dintre oameni şi nici la dialogul intern al psihologiei obişnuite, ci ţinteşte mai la adânc, sau altfel spus în relaţia inimii cu văzduhurile...
Dar pentru a urca în cerurile interioare către unirea cu Dumnezeu, străbătînd întunericul iadului personal ("Ţine-ţi mintea în iad..."), mintea trebuie să se coboare pe sine din turnul babilonian al înfumurării intelectuale, recunoscîndu-şi nimicnicia şi rolul subaltern în raport cu omul lăuntric, cel sădit şi îngrijit cu iubire necontenită de Bunul Dumnezeu.

[amatyyy]

În prealabil postat de Marius22

De acord, studiul cu pricina tocmai acest lucru punea in evidenta. Numai ca, doar persoana umana este prin defintie altruista, pe cand in lumea animala altruismul este unul aparent, dictat de instinct.

Totusi, in sens crestin, notiunea de "aproape" nu se caracterizeaza doar prin altruism. Este infinit mai mult decat atat deoarece se intemeiaza pe iubirea crestina. Il consider "aproapele meu" nu numai pe cel de la care obtin beneficii, ci si pe cel care ma uraste, pe cel de alta credinta etc.

Foarte bine zis.