Despre durerile oamenilor- Parintele Arsenie Boca

[geo.nektarios]

Lucrul care ii arde pe toti oamenii este pocania - pocainta - pe care o trimite Dumnezeu, ori vrem, ori nu vrem. De aceea este bine ca sa ne pocaim de buna voie, sa nu asteptam sa ne trimita Dumnezeu pocainta prin necazuri de tot felul, caci pricinile pentru care ne trimite Dumnezeu necazurile sunt pacatele noastre. Deci, daca patesti necazuri in viata, afla ca ai facut greseli. Necazurile sunt mana intinsa a milei lui Dumnezeu catre noi.
Acum sa va dezvelesc cateva feluri de pacate, ca astfel sa pricepeti insesi durerile voastre.
I. Betesugurile trupului.
Din trei pricini se imbolnaveste trupul:
1. De otravuri din lipsa postului.
Carnea este o otrava si se mistuie tot cu ajutorul unei otravi care este fierea.
2. Din nastere, pentru ca fie mama sau tata nu a fost treaz cand s-a zamislit copilul. Femeilor fugiti de barbati ca de foc cand sunt ametiti de bautura.
3. Din desfranare, pentru ca trec masura cuvenita si incep sa-i doara spatele, spinarea, salele, slabesc nervii, devin iuti si nerabdatori. Toate acestea, pentru ca nu si-au infranat poftele (puterile). Este tocmai ca bogatul care saraceste. Asa si trupul care si-a mancat toata vlaga.
II. Vrajba in casa.
Ascultati pricinile pe care le au si apoi ce sa faca, ca sa nu le mai aiba. Vrajba in casa vine din pacate. Toate isi au izvorul in pacate.
1. Neaparat vine vrajba in casa daca casatoria s-a inceput cu stangul, adica cu desfranarea.
2. Mai vine, apoi, daca sotii traiesc in casatorie nelegitima, sau fara cununie bisericeasca. Este un prim pacat, pe care toti il platesc cu vrajba. De aceea, toti trebuie sa intre la cumintenie si sa se legiuiasca daca sunt asa.
3. Din curvii nemarturisite, facute inainte sau dupa casatorie. Astfel au intrat intr-o casa noua cu o pecete draceasca pe trupul si pe sufletul lor si, pentru ca nu s-au marturisit, acel pacat are sa le sparga casa, tocmai pentru ca n-au omorat pe diavolul care este cel care facea acest lucru.
4. Lacomia de avere a unui parinte cand si-a maritat fata sau si-a casatorit feciorul. O asemenea casatorie nu tine, pentru ca s-a facut cu o lucrare a diavolului. De vei marita fata ta numai pentru avere, casatoria lor va sfarsi cu vrajba sau cu spargerea casei aceleia. Prin urmare, cumintiti-va parintilor cu sfaturile cand va maritati fetele sau va insurati feciorii.
5. Nepotrivirea de varsta. Sunt parinti care isi marita fetele la 14-16 ani, iar la 18, 19 ani fata lor este vaduva sau divortata si inca cu copil. Aceasta din cauza nepotrivirii de varsta, caci ce poate face o fata asa tanara in fata unui vlajgan, om in toata firea. Aceasta diferenta mare de varsta este un pacat inaintea lui Dumnezeu. Si din cauza aceasta, casa aceea nu tine ci se sparge si in aceste cazuri parintii trebuie sa recunoasca ca au dat un sfat prost.
6. Din negrija de suflet a celor din casa, din negrija de spovedanie, de Sfanta Impartasanie si de randuielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu. Fiindca daca nu le pazesc pe acestea, le pazesc pe ale diavolului, si astfel nu pot sa aiba liniste.
7. Din petrecere fara post. Cei ce se umplu de manie sunt cei plini de fiere, care se inmulteste in corpul omului atunci cand mananca multa carne si nu posteste. Plini de fiere fiind, se umplu de manie si astfel isi sar in cap unii la altii. Asa, pentru o vorba cat de neinsemnata, pentru o bucata de lemn ce nu e la locul ei, ii sare in cap celuilalt.
8. Si o ultima pricina este desfranarea sotilor. Dar sotii cum desfraneaza, cand sunt legiuiti? Asa bine, caci nu mai tin seama de miercuri, de vineri, de zilele postului si de sarbatori. Nu mai tin nici o randuiala. Si bate Dumnezeu neranduiala ca sa se faca randuiala.
III. Paguba din curte, paguba in agoniseala voastra, o alta din durerile noastre.
Si acum, iata pricinile pentru care Dumnezeu trimite pocania asupra avutului nostru.
1. Unii din stapani le dracuie si atunci sa nu se mire daca li se implineste cuvantul spus, caci da Dumnezeu dupa cuvantul lor.
2. Lucreaza Duminica. Ca daca Dumnezeu n-a lucrat Duminica, nici tie nu iti este ingaduit ca sa lucrezi si daca vei lucra, vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci si ceea ce ai lucrat in cursul saptamanii. Sa nu ascultati de sfatul nimanui cand este vorba de cinstirea Duminicii. Fiecare isi are socoteala lui, tu insa ai un suflet. Caci va venii vremea sa ceri apa cu bilet [perioada lui satana].
3. Si mai are paguba cel ce se uita la agoniseala sa ca la ochii din cap. Si-a lipit inima lui de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca sa ti-o impotmolesti cu gunoiul lumii, ci ca sa ti-o indrepti spre Tatal, Cel din ceruri. Pe El sa-L iubim, de El sa ne lipim inima, caci neasemanata este plata pe care ne-o da Dumnezeu, fata de cea data de lume. De aceea nu-ti lipi inima ta nici de proprii tai copii, caci de-i patimi durere in cele iubite peste masura, cine te va mangaia?
4. Ai cumparat din mana rea, din mana patimasa, din mana care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea, mai inainte de a o amesteca cu ale tale, da-i putina apa sfintita, cu faina, caci sa stiti, pacatele trec si asupra pamantului pe care-1 calci si asupra vitelor.
Cand a fost izgonit Adam din Rai, Dumnezeu a blestemat pamantul: „Pentru ca ai ascultat de glasul femeii tale si ai mancat din pomul din care ti-am poruncit: «numai din acela sa nu mananci, si ai mancat dintr-insul», blestemat sa fie pamantul intru lucrurile tale! Intru necazuri vei manca dintr-insul in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi tie si te vei hrani cu iarba pamantului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana cand te vei intoarce in pamantul din care esti luat; ca pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Facerea 3,17-19). Iar femeii i-a zis: „Voi inmulti mereu necazurile tale si suspinul tau; in dureri vei naste copiii si spre barbatul tau va fi intoarcerea ta si el te va stapani” (Facere 3,16).
O greseala a noastra atarna asupra intregii averi.
5. Cineva se tine de vraji asupra ta, iar tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Cineva lucreaza cu diavolul asupra ta si asupra vitelor tale si atunci si tu tanjesti si vitele tale. De ce pot lucra aceste puteri? Pentru ca tu n-ai ocrotirea lui Dumnezeu. Si ca sa nu mai poata lucra duhurile rele, curateste-ti trupul tau prin post, fa sfestanie, pune-ti o Sfanta Cruce in curte si roaga-te lui Dumnezeu sa te ocroteasca.
6. Mai poti avea necazuri si din cauza ca, in curtea in care stai tu, sau pe pamantul pe care-1 lucrezi apasa juraminte, blesteme sau nedreptate: sa luati seama, sa nu taiati o brazda, din pamantul care nu este al vostru, caci aduce moarte, dar se mai poate sa ai asupra curtii si alte pacate. Poate ca ai cumparat aceasta curte cu bani munciti intr-o vreme cand poate traiai in desfranare. De acesti bani, desi i-ai muncit, nu te vei putea folosi, caci si asupra lor atarna si apasa pacatele de cand i-ai muncit si te urmareste Dumnezeu pana in panzele albe. Pentru ce? Pentru ca nu te marturisesti, pentru ca tii serpii in san si Dumnezeu lasa sa te muste.
7. Apasa blestemele parintilor sau ale altuia asupra casei tale si asupra ta sau, ce este si mai des, copiii lepadati si ingropati ici, colo. Ba in gunoi, ba langa o altoaie. Si lepadarea copiilor este pacat strigator la cer.
8. Stapanii au pacate nemarturisite din tinerete sau mai pe urma si nu le-au ispasit, ca nu-i destul sa le spui sub patrafir, trebuie sa le si ispasesti, de buna voie. De aceea vine bataia lui Dumnezeu asupra voastra, peste tot, pe camp, peste vite si peste tot lucrul mainilor voastre.

[geo.nektarios]

IV. Copiii îndrăciţi, neascultători, necre*dincioşi şi desfrânaţi.
Toţi părinţii luaţi aminte, şi ceilalţi de aseme*nea fiţi cu mare băgare de seamă ca să nu cădeţi în astfel de greşeli, când vă va veni rândul. Copiii îndrăciţi vin din următoarele pricini:
1. Părinţii nu au păzit postul şi nu s-au putut înfrâna de la poftele trupeşti şi aşa au călcat zilele şi timpurile neîngăduite care sunt: Mier*curea, Vinerea, Duminica, sărbătorile de peste an şi posturile întregi. Toţi copiii care rezultă sunt neascultători şi îndărătnici, pentru că nici părinţii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu de a păzi zilele sfintite.
Întrebaţi-vă cugetele şi vă vor spune ce este îngăduit. Astfel, îi veţi vedea plângând şi veţi plânge şi voi şi aşa veţi ispăşi păcatul în care i-aţi zămislit. Desigur că vă doare, dacă nu le-aţi fi făcut nici nu v-ar fi durut.
2. Mamele nu s-au păzit până la curăţenie deplină şi aşa se nasc copii plini de bube şi pot muri. Şi dacă în vremea aceea tata a mai fost şi beat, se naşte un copil care va fi slăbănog fie cu mintea, fie cu trupul, fie cu amândouă. Şi iată cum vei avea pocania de la Dumnezeu cu propriul tău rod.
3. În vremea sarcinii nu te-ai păzit de bărbat, de aici mulţi copii se nasc morţi sau mor de tineri sau dacă trăiesc alunecă în curvie, pentru că s-a întipărit pecetea curvească pe ei încă din pântecele mamei lor.
Se găsesc acestea în Sfânta Scriptură, căci toate prin câte trece mama, în vremea celor 9 luni de sarcină, fie bune, fie rele, se întipăresc şi în copil. Când va creşte mare, toate îi vor răsări în cale.
Roadele curviei părinţilor se văd, ca în oglindă, în comportarea copiilor lor: fetele cu fusta scurtă, sau mai grav cu buricul gol; băieţii şi chiar bărbaţii cu belciuge în urechi.
Deci, după cum vedem, peste mâna întinsă a milei lui Dumnezeu, se poate da până şi cu copita; însă împotriva urgiei mâniei Lui nu se mai poate face nimic.
Dacă are cineva minte sigur va lua aminte şi se va îndrepta.
La cârma Bisericii e Tatăl nostru, şi noi, cei binecredincioşi, ştim cui slujim.

[geo.nektarios]

Între Dumnezeu şi om
sau între raţiune şi credinţă

Toată lumea e atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să ştie. Noi, creştinii, ştim.

Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toată lumea lucrurilor, noi, oamenii, aici în trup, încă nu avem înfăţişarea noastră definitivă. Noi suntem în lucru. Şi de aici vine că simţim neajunsurile noastre, necunos*cutele şi tensiunile noastre spre desăvârşire.

Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creaţiei divine, dar suntem şi realizarea noastră.

Din cauza acestei stări de lucruri se aude adesea constatarea tragică că: „n-am făcut ni*mic” în viaţă. Aceasta e constatarea că n-ai dat vieţii tale sensul său destinul ei. Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesităţii; noi mai suntem şi fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă şi ca atare mergem în virtutea legilor libertăţii. Ca atare căutăm adevărul şi ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.

La porţile sufletului omenesc Dumnezeu Îşi încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Aici El vrea să fie primit din iniţiativa noastră. Prin urmare, la împlinirea sensului sau destinului nostru în creaţie suntem aşteptaţi de Dumne*zeu ca făpturi ale Sale, conştiente de rudenia noastră cu El.

Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credinţa şi un om ca model: Iisus. Noi trebuie să realizăm în noi această icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, şi de fiecare clipă, te constaţi un om fără sens, un om fără hrană în faţa haosu*lui care caută să te soarbă în tragedia nefiinţei - una din definiţiile răului.

Propriul tău destin aşteaptă de la tine decizia acestei transpuneri a ta, în chipul lui Dumnezeu, transpunerea în felul de a fi a1 lui Iisus în lume.

Iată în ce vreau să vă antrenez: în declanşa*rea mecanismului religios al sufletului.

Sufletul Îl recunoaşte pe Tatăl său şi I se alipeşte. Dar fiind închis într-un trup, care aparţine lumii acesteia, sufletul se alipeşte şi de lumea dinafară; crezând că într-aceasta îşi poate găsi liniştea sa. Dar nu şi-o găseşte; de aceea, toată nevoinţa vieţii călugăreşti are această raţiune de a fi: să nu lase sufletul să se alipească mai tare lumii văzute decât lui Dumnezeu. Că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită „aici” dragostea noastră.

Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire şi adevăr, şi nu-L putem „vedea”, pentru că nu oferă ima-ginaţiei,cinematografiei noastre nimic, de aceea avem impresia că credinţa în Dumnezeu e un risc sau un pariu al raţiunii.

Fapt este că credinţa e o continuă asceză a raţiunii, fiindcă Dumnezeu este altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea lui Dum*nezeu ne cere şi pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi. Cunoaşterea lui Dumnezeu, cine vrea s-o aibă - şi nu eşti liniştit până n-o ai - antrenează în ea fiinţa noastră întreagă, cu toate rădăcinile ei în existenţă. Suntem irezis*tibil mânaţi spre această cunoaştere metafizică a lui Dumnezeu şi ca atare feriţi de neajunsu*rile noastre de oameni.

Iată tragicul şi smerenia cunoaşterii noastre.

Din cele de până aici rămâne de reţinut că întreaga noastră fiinţă trebuie sfinţită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaş*tere teoretică a lui Dumnezeu au şi dracii, (ba şi mulţi teologi) dar aceasta nu-i sfinţeşte. Dumnezeu face parte din destinul omului şi e neliniştit sufletul nostru până nu se odihneşte întru Dumnezeu.

De aceea, când lipseşte preocuparea de mântuire fiinţa noastră e în pierzanie, care şi ea, pierzania, amăgeşte cu o „odihnă”.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaş*tem ca Tată şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte.

Căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Cine nu vrea să se mântuiască? Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge… şi aşa îi prinde noaptea - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.

Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv, Iisus Hristos. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele? Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

,,N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orân*duim viaţa. Până nu recunoaştem că avem îndoită fire şi,îndoită viaţă: una pământească şi alta cerească, fără de sfârşit şi începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice.

Trebuie să ştim, toţi supuşii Împărăţiei, că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anu*me: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moştenim şi viata veşnică şi astfel ne întoarcem Acasă iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pă- mân*tească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” , mai desprinse de pământ şi firea pămân*tească, trăind mai după firea lor cerească, tră*ind mai „în grija lui Dumnezeu” de cât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Corinteni 6,2), când pământul va fi stârv.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iu*birea înlocuieşte toate neajunsurile. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul în fii. Iar pe fii, Dum*nezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc în El şi arată în lume capătul pământesc al Împărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească în aceeaşi iubire Treimică.

[geo.nektarios]

Calea mântuirii


Patru sunt căile ce se deschid înaintea oa*menilor:

1. căile lumii. 2. căile trupului. 3. căile diavolului şi 4. calea lui Dumnezeu.
1. Calea pe care merge lumea e lată, fiindcă mulţi sunt care merg într-însa (Matei 7,13); merge toată lumea.
2. Sunt apoi căile pe care merg trupurile celor adormiţi sau chiar morţi cu sufletul, deşi le merge numele că trăiesc (Apoc. 3,1) dar sunt numai trupuri (Facerea 6,3). Şi calea tru*purilor tot acolo duce.
3. Sunt pe urmă căile pe care merge diavolul, de când a fost aruncat pe pământ, adică între oameni, unde înşală toată lumea (Apoc. 12,9).

Acestea trei, duc pe cei ce merg pe ele la acelaşi loc, toţi sunt călători la iad (Iov 21,13), adică în calea pierzării. Aşa au călătorit nepo*ţii lui Adam în calea pierzării, deşi le-a trimis Dumnezeu Legea şi Proorocii, dar în 5.530 de ani numai doi s-au izbăvit: Enoh şi Ilie.

*

Dumnezeu prea milostivul, însă, întru ma*rea Sa iubire de oameni, a făcut totul ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării, într-o cale nouă, calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare în parte, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis.
4. CALEA pe care merge Dumnezeu, faţă de calea pierzării pe care merge diavolul şi toată lumea pe care o înşeală el, este aseme*nea corăbiei lui Noe plutind peste puhoaiele potopului. Iar corabia e Biserica. Deosebirea e numai atâta: că aceea (corabia lui Noe) a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7,16), pe când Biserica are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni zdrobiţi de apele potopului şi învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, iar aici Iisus, şi în va*luri diavolul înecându-i pe oameni.
Se întâmplă însă ceva de neînţeles - şi ar fi bine să se înţeleagă - că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin la viaţă totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Ba mai mult, scuipă mâi*nile ce li se întind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti, braţele celor 7 Sfinte Taine ale lui Dumnezeu, care izbăvesc pe oameni: îi nasc din trup în Duh (Coloseni 2,12), din potop în Ceruri, din moarte la Viaţă, din amărâta viaţă la viaţa cerească. Aceştia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos - Cel cu cruce - sunt fiii pierzării (Ioan 17,12), fiindcă n-au primit iubirea Adevă*rului ca să se mântuiască. De aceea, Dumne*zeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puter*nice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (Tesaloniceni 2,10-12).

*

În zilele noastre câte unii cârtesc pe de margini (şi ecumeniştii), întrebând cumplit: Cum, numai în Biserica Ortodoxă este mân*tuire? Ceilalţi toţi se prăpădesc?
Răspundem că, precum în vremea potopu*lui: „a murit tot trupul ce se mişca pe pâmânt şi s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pămân*tul… şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în cora*bie” (Fac. 7, 14-23), tot aşa până la capătul vea*cului.
Atunci, în ceasul ispitei ce va să vie peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ, în strâmtorarea cea mare (Apoc. 7,14), care va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa a tot pământul, e limpede că numai în Corabia lui Dumnezeu mai este scăpare, în Bi*serica cea adevărată, unde este un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturora (Efeseni 4, 5-6).
Sau va întreba: oare, S-a împărţit Hristos? (Corinteni 1,13)

*

Diavolul, şarpele cel vechi (Apoc. 20,2) care aruncă puhoiul, cu vremea s-a mai iscusit în rele şi a scornit şi el „corăbii” cu care dă târcoale pe marea potopului, să-i culeagă el pe cei ce întind mâna din puhoaie dar scuipă Biserica. Mai mult, a izbutit să tragă din uşa Corăbiei lui Dumnezeu şi pe unii slujitori ai luminii, agăţându-i cu undiţa mândriei şi pu*nându-i în uşile „corăbiilor” sale, ca amăgirea izbăvirii să fie deplină. Minciuna e uşor de prins: -„corăbiile” satanei n-au Crucea pe catarg, iar înlăuntru nu sunt cele 7 Sfinte Taine [aten*ţie la neatenţie ecumenişti].
Prin urmare ştim sigur, desăvârşit sigur, că mântuirea este în Biserica Ortodoxă, cea înteme*iată de Iisus Hristos-Dumnezeu şi cârmuită de El de la început, nu de la o vreme oarecare încoace. În afară de Biserica lui Hristos, Cel cu Cruce, „Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto*lească Biserică” altă cale de mântuire nu ştim.
Ce face Dumnezeu cu ceilalţi, ce nu se află în Biserica adevărată? - Nu ispitim pe Dumne*zeu. Sfinţii au zis: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Bise*rică nu este mântuire” - Sfântul Ciprian.
Dacă cineva e mai presus de sfinţii cu moaşte… poate că şi lui Dumnezeu îi va da în*văţături, - şi nu-i de mirare să rătăcească cineva, chiar cu Scriptura în mână! Nu după Scripturi L-au răstignit oamenii (iudeii) pe Dumnezeu? (Ioan 19,7).
Acum am putea pricepe, că mântuirea este fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Fără să vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie şi roada voinţei şi ostenelii noastre. E însă aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.
Deci, Calea mântuirii începe din Biserica văzută de pe pământ şi sfârşeşte în Biserica nevăzută din Ceruri.
Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dum*nezeu (Ioan 1, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi ce*reşti, care însă petrecem vremelnic în corturi (II Corinteni 5,1) pământeşti. Precum noi oame*nii suntem făpturi îndoite, văzuţi şi nevăzuţi, aşa şi Biserica e cu fire îndoită, văzută şi nevăzută:
- Biserica văzută este Biserica de pe pământ şi se numeşte Biserica luptătoare, pentru că aici oamenii se luptă cu lumea, cu trupul, cu ei înşişi, şi cu diavolul, ca să câştige cununa sfinţeniei, sau mântuirea. În Biserică nu este păcat, ea râmâne mereu sfântă şi îi sfinţeşte pe cei ce intră.
- Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din obştea bunilor biruitori Mucenici, a Sfinţilor Cuvioşi şi a tuturor Sfinţi*lor purtători şi propovăduitori de Dumnezeu - unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacurilor.
Unii s-au învrednicit încă de aici să pe*treacă nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului, şi de puteri cereşti, şi chiar pe Domnul să Îl vază. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului şi răpirea lui în Rai (Fapte 26,12-18; II Corinteni 12,4).
Calea mântuirii e de pe pământ la Cer: ca a unora care ştim că de la Dumnezeu am ieşit (1 Ioan 5,19), petrecem pe pământ o vreme şi iară*şi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Aceasta este CALEA mântuirii.
Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul!
Fericit, cine se întoarce…!

[Bautar]

Domnul Isus nu mantuieste omul fara conditii,si daca El nu judeaca pana la Marea Judecata, este pentru ca ii lasa omului libertatea sa se judece pe sine,sa isi judece mai intai faptele,sa se pocaiasca,sa isi schimbe modul de viata si de gandire indreptandu-le spre cer.
Salvarea, mantuirea n-ar fi fost necesare daca primii oameni n-ar fi gresit si n-ar fi fost aruncati afara din Rai.Ingerii nu trebuie mantuiti caci ei sant cu Dumnezeu.Si omul are in el chipul lui Dumnezeu,dar dupa ce a mancat din Pomul Cunostintei Binelui si Raului si-a pierdut asemanarea,iar chipul divin s-a intunecat.Pentru al pune din nou in lumina trebuie sa inlaturam ceata si intunericul care le acopera datorita faptelor noastre.
Si prima conditie este sa te lepezei de sine sa iti iei Crucea si sa ii urmezi lu Dumnezeu.

[andreicozia]

În prealabil postat de geo.nektarios

IV. Copiii îndrăciţi, neascultători, necre*dincioşi şi desfrânaţi.

Copiii îndrăciţi vin din următoarele pricini:

1. Părinţii nu au păzit postul şi nu s-au putut înfrâna de la poftele trupeşti şi aşa au călcat zilele şi timpurile neîngăduite care sunt:
.

Nu este adevarat, IN ZIUA DE AZI parintii sunt POATE 10% vinovati de neascultarea copiilor. Restul vine din revarsarea ampla a gunoaielor "educative din scoala de astazi ( cu investitii de miliarde de $$$$$$$) in acest sens, "indracirea" din cultura strazii pe care circula acesti copii, STRADA PE CARE UN PARINTE NU ARE POSIBILITATEA DE A O CURATA in sens moral, ANTURAJUL care creaza o ambianta de timpenie colectiva si NEASCULTARE.

,,,deci sa o lasam mai moale cu pacatele parintilor. Am cunoscut si CONTINUI sa cunosc parinti MUNCITORI foarte de treaba si BUNI educatori cu frica lui Dumnezeu in sin, si tot nu fac fata debandadei mintale, a NEASCULTARII INDUSE DE SCALIMBAIELILE desenelor animate special create pentru rebeliune indobitocire si neascultare de autoritati care merg 24/24 drogurilor si a bauturii din viata copiilor lor.

Nu este cinstit CA DUHOVNIC SI SCRIITOR DE CARTI CRESTINE, chipurile din nestiinta sa culpabilizezi parintii ca nu au mers la biserica si altele... cind tuturor le este clar ca copiii DIN CE IN CE MAI MULT NU MAI SUNT CRESCUTI DE PARINTI ci de MEDIA MILIARDARA! si de cultura(sau lipsa ei) din jur!
Asta este necunoastere a realitatii!..si acesti scriitori ar trebui sa se ocupe de altceva decit de scris ORICINE AR FI EI!
Cunosc personal o familie care au mers toata viata la biserica s-au rugat au tinut posturi, au organizat PE BANII LOR MESE DE HRAM, munceau de nu mai stiau de ei pentru copii, iar copiii au ajuns tot pe droguri. Fata danseaza la barA iar baiatul acum de 24 de ani tot acasa sta parazit nu vrea sa faca nimic!
Deci sa privim mai cu atentie ce ni se serveste!

[Bautar]

Ai dreptate andrei.Nici un parinte cat de rau ar fi ca parinte nu isi indruma copii spre necazuri.
Iar daca acestia o iau pe cai gresite nu sunt numai parintii de vina ,ci societatea in care traim .Este foarte dureros pentru un parinte sa isi vada copilul ca se indreapta spre pierzanie si mai ales cand de la o anumita varsta nu mai poti sa il aduci pe calea buna.
Dar un parinte este dator sa incerce totul.Ca isi primeste sau nu rasplata asta numai Dumnezeu o stie.

[geo.nektarios]

Cuvintele sunt ale Pr.Arsenie Boca, asa ca citind acestea am vrut sa vi le impartasesc si voua, daca fratiile voastre nu sunteti de acord, nu e problema mea!!! Fiecare are dreptul la exprimare! Dar stiu de la Pr.Teofil spunandu-mi ca sunt unii care nu accepta ceea ce spune pr.Arsenie Boca din cauza ca Pr.Arsenie spune direct ceea ce are spus si ca oamenii nu vor sa recunoasca acestea!!!

IARTA-MA!!

[andreicozia]

În prealabil postat de geo.nektarios

Cuvintele sunt ale Pr.Arsenie Boca

..eram aproape sigur ca sunt ale lui

Faptul ca lumea "nu voiau sa inteleaga ce spunea parintele la modul DIRECT" sunt doar artificii de comunicare verbala., nu denota cunoastere reala a situatiei unei familii in ziua de astazi.

O indrumare duhovniceasca de calitate( adresata unei famiii) nu tine de timp si spatiu, trebuie sa fie universal valabila!

[anna21]

În prealabil postat de geo.nektarios

Cuvintele sunt ale Pr.Arsenie Boca, asa ca citind acestea am vrut sa vi le impartasesc si voua, daca fratiile voastre nu sunteti de acord, nu e problema mea!!! Fiecare are dreptul la exprimare! Dar stiu de la Pr.Teofil spunandu-mi ca sunt unii care nu accepta ceea ce spune pr.Arsenie Boca din cauza ca Pr.Arsenie spune direct ceea ce are spus si ca oamenii nu vor sa recunoasca acestea!!!

IARTA-MA!!

Ai facut foarte bine ca le-ai postat..
(Parintii nu sunt 10% vinovati, ci mult mai mult... ati citit Demonii de Dostoievski? Am citit-o cand aveam vreo 14 ani si ma intrebam... despre ce este cartea asta? Despre cum ideile unora nasc mostrii (demoni) in generatiile urmatoare? Asta intelegeam dar nu-mi venea sa cred. Pana cand am vazut cu ochii mei ca ceea ce parintii sadesc in copii da roade la maturitate! Dupa ce a trecut nebunia tineretii, dupa ce omul atinge un oarecare echilibru... vezi clar roadele educatiei primite! In bine sau in rau. Este uimitor, cred eu.
Si cred partea cu desfranarea parintilor care se transmite la copii.)