Cuvantul nebun in paginile sfintei Scripturi

[caminaris]

După întâlnirea cu Mos Ilie, am pornit asadar într-o plimbare pe munte. întreaga mea raportare la realitatea înconjurătoare suferise modificări substantiale ca urmare a darului primit de la bătrânul Paisie. Brusc, lumea mi-a părut mai vie. Relatia mea cu făpturile lui Dumnezeu devenise mai profundă, mai sinceră, mai sensibilă. Mă bucura tovărăsia lor! întelegeam modul lor de viată; copacii, animalele, păsările, chiar si cea mai neînsemnată plantă, toate mi se dezvăluiau cu adevărat ca fiind vii. Era o experientă nemijlocită, iar nu o simplă asumptie mentală.

Le vorbeam, le mângâiam, le iubeam. Le percepeam ca pe niste tovarăsi de viată. Eram întru totul fericit. Mintea îmi era extrem de limpede si linistită. Devenisem capabil să deslusesc toate intentiile si imboldurile lăuntrice ale animalelor. Trăiam o negrăită pace, frumusete, iubire. Aceasta era viata cea adevărată, liantul autentic al omului cu lumea. Astfel va fi fost în Rai! Am realizat atunci în ce orbire îmi petrecusem viata până în clipa aceea. „Astfel trebuie că este bătrânul în fiecare zi“, m-am gândit. Mi-am amintit de întâmplările pe care mi le istorisise. „Pe când eram la Stomiu, la mănăstirea de lângă Konita, au venit doi ursi în locul unde aruncam gunoaiele. Erau flămânde sărmanele animale. Am coborât si le-am dat pâine. Vezi, animalele înteleg felul în care se apropie cineva de ele: dacă vrea să le facă rău sau dacă se apropie din iubire. Si cel mai sălbatic animal, dacă te apropii de el cu iubire adevărată, n-o să te necăjească.“ Si-a întins mâna si a chemat o păsărică cu gâtul rosu care se afla în vecinătatea noastră, pe crengile unui copac. Păsărică a venit si s-a asezat bucuroasă pe degetul lui. „Vezi, animalele se bucură de om; ele recunosc superioritatea omului si se bucură de prezenta lui. Asa trăia Adam în Rai. După căderea omului, s-a distrus această legătură si a venit sălbăticia: omul caută să le omoare, iar ele s-au sălbăticit. Totusi, animalele sălbatice sunt astăzi mai aproape de adevăr decât cele domestice. Dacă se apropie cineva de ele cu iubire, revin la relatia aceea de la începuturi. In schimb câinele, care trăieste permanent în preajma omului, s-a schimbat mai mult. A dobândit un spirit politienesc, o anumită suspiciune. Omul distruge animalele. Uite, aici aveam o pisicută pe care o hrăneam. Venea la picioarele mele si torcea, se freca de mine, era foarte cuminte. într-o zi i-am aruncat o bucată de pâine si animalul s-a tras înapoi speriat. Ce se întâmplase? Cineva o lovise cu pietre si îi stricase gândul bun. Vezi? Omul a pus început răului“.

- Părinte, chiar e adevărat că nici cel mai sălbatic animal nu-ti face nimic dacă te apropii de el cu dragoste?

- Adevărat, bre, adevărat.

Părintele mi-a povestit în continuare multe alte lucruri asemănătoare, pe care acum începeam le înteleg mai bine, de vreme ce chiar le trăiam.