Minunile din viata noastra !

[Iustin32]

Copil botezat de Arhanghelul Gavriil

O argeseancaeste convinsa ca
Fiul sau a fost botezat de un spirit venit din alta lume
Cea mai grea pedeapsa pe care o poate primi o persoana este sa-i supravietuiasca copilului sau. Sa-l vezi pe micutul caruia i-ai dat viata, cum se sfirseste de la o zi la alta si nimeni nu-l poate ajuta. Sa veghezi noptile ca sa vezi daca mai respira si sa tii permanent o luminare langa pat, pentru ca sufletul sau sa nu se piarda. Iar in tot acest timp, sa te rogi Domnului, pentru ca oamenii nu mai au cum sa te ajute, chinuindu-te cu gandul ca minutul urmator poate fi ultimul pentru copilul tau.

“M-am trezit tipand”

Prin aceste suferinti a trecut Elena Georgescu, o tanara de 32 de ani din Pitesti. Pe 23 februarie, in urma cu doi ani, Elena nastea un baietel de toata frumusetea, perfect sanatos. Toata lumea era fericita, pentru ca, desi casatorita de aproape patru ani, femeia nu ramasese niciodata insarcinata pana anul trecut. Si mai era si varsta care cerea un copil, ceasul biologic ticaind cu disperare.
La nici o saptamana de la iesirea din spital, copilul a inceput brusc sa verse si sa faca temperatura, fara un diagnostic prealabil. Toti credeau ca e din cauza laptelui supt de la mama, deci din cauza alimentatiei mamei. Dar nici dupa schimbarea alimentatiei nu a intervenit nici o modificare in starea sanatatii baiatului. La spital, medicii au retinut pentru analize si mama si copilul, dar nici o analiza nu iesise negativa. Si totusi, copilul plangea continuu si se agita, varsand si ultimul strop de lapte pe care il inghitise, astfel ca a trebuit bagat pe perfuzii.
“Va dati seama ce inseamna pentru o mama sa-si vada copilul cu ace in minuta lui mica si sa vegheze asupra lui ca sa nu faca nici o miscare gresita sa nu iasa acul sau sa se intimple vreo nenorocire?! Stateam langa micut si il mingiiam si plangeam continuu de disperare.”
In cea de a patra noapte de spitalizare, Elena a avut un vis straniu in care i-a aparut un inger care i-a spus ca cel mic trebuie botezat neaparat, pentru ca altfel va muri si sufletul sau se va duce direct in iad.
“Au ras medicii de mine cand le-am spus si m-au facut bigota si fanatica neinstruita, dar una din surorile de pe etaj mi-a spus ca ea a mai vazut cazuri din astea cand copiii s-au facut bine dupa botez. Nu stiam ce sa fac. Doctorii ma avertizasera ca daca scot copilul din spital o fac pe raspunderea mea. Imi era teama sa nu fiu cauza decesului copilului, asa ca nu am plecat.”
In noaptea urmatoare, Elena a avut acelasi vis, in care ingerul era foarte suparat pe ea si a atins-o pe mana dreapta. I-a spus ca daca a doua zi copilul nu e botezat, o sa moara.
“Am simtit o durere cumplita, atat de puternica incat m-am trezit tipand. Femeile din salon au crezut ca am avut un cosmar, dar cand le-am povestit visul, am vazut ca pe mana, chiar in locul de unde ma tinuse ingerul, era o pata mare, rosie, dureroasa. Simteam ca locul e in flacari.”

Pata rosie din biserica

Semnul a convins-o pe femeie, dar unde sa gaseasca nasi in cateva ore? Mai ales ca in Arges oamenii nu vor sa boteze un copil care urmeaza sa moara. Asta inseamna ghinion pentru nasi, ori traditiile populare inca se mai pastreaza cu sfintenie in zonele rurale. A doua zi, disperata, Elena si-a chemat sotul si l-a trimis dupa hainute de botez, urmind sa se intilneasca direct la biserica. Era decisa sa ia pe cineva de pe strada si sa-l puna nas, fara alte obligatii decat sa-i boteze pruncul.
Cu micutul in brate, femeia s-a dus la biserica unde i-a spus preotului toata povestea si l-a rugat, cu lacrimi in ochi, sa nu-si faca pacat cu baietelul ei. Si in timp ce a lasat pruncul in grija unei femei de acolo, a iesit pe strada si a oprit primul barbat pe care l-a vazut. Barbatul a parut induiosat de spusele Otiliei si a intrat cu ea in biserica. Nici unul nu stia ce nume sa-i puna, pana cand, nasul a spus cu voce tare, raspicat: “Copilul se va numi Gabriel.”
Atunci micutul a incetat sa mai scanceasca. Preotul a savarsit ritualul Botezului iar nasul s-a lepadat de Satana in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. In mica busculada de dupa botez, cand toti se stransesera in jurul micutului crepstin, nimeni nu a remarcat disparitia nasului.
“Ne-am gandit ca poate omul se grabea si avea treburi de rezolvat. Si abia dupa ce l-am imbracat pe copil cineva mi-a spus ca biserica poarta hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. Iar undeva, in stanga, era o fresca cu cei doi patroni ai bisericii. Dupa ce am privit-o, mi-au dat lacrimile si lumea credea ca plang din cauza nervilor acumulati. Dar eu plangeam pentru ca vazusem pe fresca o pata mare, rosie. Era pe mina dreapta a Arhanghelului Gabriel, chiar in locul unde ingerul din vis ma insemnase pe mine.”
Autor: Eliszar

[zoridezi]

În prealabil postat de Iustin32

Copil botezat de Arhanghelul Gavriil
Autor: Eliszar

Wow... foarte interesanta intamplarea!

[caminaris]

Iata unele din viata celor care l-au cunoscut pe Cuviosul Paisie Aghioritul si au beneficiat de rugaciunea Sfintiei Sale:

PRIMELE MELE ÎNCERCĂRI „DUHOVNICESTI“

„Zgomotele“

Imi amintesc că, impresionat de persoana bătrânului Paisie, m-am apucat să citesc cu ardoare si entuziasm „Viata Părintelui Arsenie“ (cel din Farasa Capadociei), imediat ce am aflat că fusese scrisă de bătrânul.

M-am închis singur într-o chilie a mănăstirii Kutlumusi - cea mai apropiată mănăstire de chilia părintelui, si m-am lăsat absorbit de carte.

Citeam si eram impresionat. „Măi, omule, n-au numai yoghinii puteri. Si părintele acesta de aici trebuie că a fost un mare yoghin“, mă gândeam. Parcursesem de-a lungul timpului diverse cărti hinduse despre yoghini celebri; era acum pentru prima dată când citeam despre un sfânt crestin. îmi spuneam cu mirare: „Va să zică, există si în Grecia, si în crestinism, oameni atât de evoluati spiritual!“ (Pe atunci nu eram apt să operez distinctiile fundamentale dintre un sfânt ortodox si un guru hindus; îmi părea cam acelasi lucru).

Am continuat lectura si eram tot mai impresionat de viata sfântă a părintelui Arsenie. Deodată am început să aud zgomote în cameră. Era ca si când ar fi bubuit mici petarde. Am sărit uimit în picioare si am început să mă uit cu neliniste si mirare în jurul meu. Nu puteam localiza nimic. Au continuat să bubuie în aer în fata mea, lângă urechea mea, sus, jos, în stânga, în dreapta. Ziua în amiaza mare. Priveam ca un buimac împrejurul meu. Mă cuprinseseră îngrijorarea si teama.

Am părăsit camera si am pornit pe cărarea către chilia bătrânului.

- Părinte, asta si asta mi s-a întâmplat, i-am spus nelinistit.

A râs.

- Nu te teme, dracul te ispiteste! A văzut folosul pe care îl dobândea sufletul tău citind cartea si a încercat să te oprească. Nu te speria, nu-i nimic.

M-a luat în bratele sale si m-a binecuvântat cu semnul crucii, după care am plecat linistit.

„Să existe într-adevăr Diavolul, precum îmi zice bătrânul?“, mă întrebam pe drum. Desigur, n-am admis până la urmă explicatia bătrânului. „Diavolul?! In secolul XX?“. Mintea mea nu putea accepta; cultura, educatia, ideologia, viziunea mea asupra lumii nu-mi permiteau o asemenea concluzie. Mi se părea prea fortată. Pe de altă parte, ce fusese ceea ce mi se întâmplase? Nu puteam ignora tocmai propria-mi experientă... Impas, nedumerire... „Lasă, să vedem mai departe. Lucrul acesta are nevoie de cercetare“, m-am gândit.



„Urletele“

Altădată, aflându-mă tot la Kutlumusi, stăteam singur în cameră si citeam o carte crestină. Deodată mi s-a născut dorinta de a mă ruga. „Să încerc, m-am gândit, si modelul crestin, să vedem ce diferentă este între rugăciune si meditatie. Să o simt în practică“. Bineînteles, nu stiam cum se face rugăciunea. Cunosteam destule despre meditatie, dar nimic despre rugăciune. „Am să îngenunchez“, mă gândeam, „si am să-I vorbesc lui Hristos. De altminteri, Hristos este bun! Fie că a fost un mare yoghin, fie că a fost orice altceva, sigur a fost bun. N-am de ce să mă tem“.

M-am ridicat din pat si am îngenuncheat. îndată ce am atins cu genunchii podeaua, am auzit niste urlete sălbatice de dincolo de fereastră. Am sărit înspăimântat. M-am uitat imediat afară pe fereastră. Era miezul zilei, cald, nu trecea nimeni si nu circula nimic pe o distantă mare. Doar că urletele se auzeau în continuare. în primă instantă, am fost terifiat...

„Lasă... ce mă încurc eu cu rugăciunile astea?“. M-am oprit; se spulberase orice dispozitie spre rugăciune. Fusese suficient să primesc o amenintare viguroasă din partea unui „ceva“ sălbatic si necunoscut.

„Ce se întâmplă?“. Orbecăiam, luptându-mă haotic cu cineva necunoscut. Cedasem. Am simtit că încercasem să fac un pas mic, să intru într-un tărâm spiritual, si cineva mi-a închis sălbatic usa în nas. Nu eram deloc bine primit.

Faptul mă rodea pe dinăuntru. „Ce-a fost asta?“. Nu puteam să o ignor. Se întâmplase.

După câteva zile am mers din nou la bătrânul.

- Părinte, mi s-a întâmplat cutare si cutare.

M-a privit cu multă dragoste. M-a luat de mână si mă privea în ochi. Desi mă rusinam, îl priveam si eu, bucurându-mă mult. Simteam marea sa dragoste si imensa lui grijă pentru mine.

- Nu te teme, demonii sunt! Vor să te sperie ca să n-o apuci pe drumul cel bun. Dar nu îngăduie Dumnezeu să facă vreun rău. Sunt legati. Numai să urle precum câinii mai pot. Nu-ti fie teamă!

Lângă bătrânul nu mă temeam. De altfel, în general nu mă temeam. Poate din necunoasterea primejdiei, poate din usurătate.

Intâmplarea a trecut, dar la capăt n-am scos-o. Pe bătrân îl simpatizam mult, însă cuvintele lui nu le credeam. Nu găseau ecou înlăuntrul meu... Pendulam suspendat, nu păseam în nici o directie. Nu stiam ce să cred, cum să-mi explic evenimentele...

Vizitatorul nocturn

Mă aflam găzduit pentru câteva zile la mănăstirea Stavronikita, pe malul mării. într-o după-amiază, am aflat ocazia să stau de vorbă cu un monah venerabil. Eram singuri în biblioteca din arhondaricul mănăstirii.

- Părinte, vreau să mă învătati să mă rog, i-am spus

la un moment dat.

- Să te rogi? m-a întrebat cu uimire.

Influentat de „orientalisme“, îmi închipuiam că va fi existând vreo metodă specială, vreo tehnică, ceva de genul meditatiei.

- Da, părinte, ce trebuie să fac pentru a mă ruga? Ce să spun? Cum trebuie să sed?

A înteles atunci marea mea ignorantă, si mi-a răspuns cu multă delicatete:

- Da, e simplu... Uite! Trebuie să fii simplu. Sezi linistit într-un colt si vorbeste-I lui Hristos ca si când ar fi în fata ta si te-ar auzi. Este înaintea ta si te ascultă... îi vorbesti ca si unui prieten.

Continuând să-mi vorbească, am simtit ceva ciudat coborând asupra mea si transformându-mă sufleteste.

L-am întrerupt.

- Părinte, chiar acum, în timp ce-mi vorbiti, ceva ciudat mi se întâmplă, ceva îmi pune piedici. Mi s-a schimbat mintea. Vă văd cumva... diferit.

A ridicat ochii nedumerit si m-a privit cu neliniste.

- Nu-i nimic, copilul meu, o să discutăm mâine.

Mergem acum, să te odihnesti...

S-a ridicat si a plecat repede, nelinistit. Se înserase deja. Am mers la mine în cameră. Eram singur, de această dată, în cămărută. M-a răpit somnul.

Nu apucasem să dorm prea multe ceasuri, când m-am trezit nelinistit. Ceva mă apăsa pe piept. Cineva intrase în camera mea si mă presa pe piept. Am ridicat ochii înfricosat, dar nu vedeam nimic în afară de mobilier. Simteam însă acea puternică prezentă care mă presa insuportabil.

„Hristoase al meu, nu mai rezist, scoate-1 afară de aici“, am spus în gând, si îndată am simtit golindu-se camera de acea prezentă strivitoare. S-a îndepărtat si s-a asezat la intrarea în cameră, amenintător. Nu mai îndrăzneam să dorm. Am petrecut multe ceasuri nelinistit, cu atentia încordată. Cineva era afară, la usa mea, permanent! Am putut adormi putin abia după ce s-a luminat de ziuă.

Imediat ce m-am trezit am coborât în curtea mănăstirii. M-am întâlnit chiar cu monahul cu care discutasem în seara din ajun despre rugăciune. Părea foarte epuizat, ca si când n-ar fi dormit deloc.

- Cum esti azi? Esti bine? m-a întrebat, plin de grijă si de iubire.

- Da, părinte, mi-a trecut! Nu am nimic astăzi. Mă simt minunat. Multumesc, i-am răspuns.

Am simtit că acest om se ostenise rugându-se pentru mine toată noaptea, si de aceea nu mă putuse necăji „vizitatorul“ nocturn. Până astăzi mă simt îndatorat acestui om. Dumnezeu să-1 ocrotească si să-i răsplătească binele pe care mi 1-a făcut, căci eu, datorită lenevirii mele, sunt sărac în virtuti si n-am cu ce-mi răscumpăra multele datorii duhovnicesti.

In ziua următoare am plecat să-1 văd pe părintele Paisie. După două ore si jumătate de mers pe jos, l-am întâlnit si i-am povestit ce se întâmplase.

- Sezi să-ti aduc un pistol, mi-a spus râzând.

Intră în chilie si îmi aduse un sirag mic de metanii, cu 33 de boabe, după numărul anilor lui Hristos, si o cruce.

- Stii, mi-a spus, acesta lansează gloante duhovnicesti. De fiecare dată când zici rugăciunea

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, este ca si când ai trage asupra Diavolului, si el nu se apropie de tine. Ia-1, să-1 ai pentru „apărare“.

Bucuros că aveam ceva de la el, l-am luat. Am mai vorbit si despre alte lucruri. De fiecare dată plecam de la bătrânul mult mai bine decât eram la dus. Refăcut, cu problemele rezolvate, fără nedumeriri, optimist, fortificat chiar, cu mai multe puteri, nu numai sufletesti ci si trupesti. Mă alinta cu câte o scatoalcă după ceafa, si simteam înlăuntrul meu o pace si o bucurie paradisiacă, ce se prelungeau vreme de mai multe ceasuri. O dată îmi amintesc că această stare a durat câteva zile în sir. Nu exista nici o problemă, nici o frică, nici o dificultate. Doar o senzatie de sigurantă si o bucurie dumnezeiască.

M-am întors la Stavronikita, mănăstirea care mă găzduia. Apoi, într-o seară, a reapărut oaspetele nocturn. De această dată însă aveam „pistolul“ părintelui Paisie. Chiar ametit de somn fiind, îndată ce i-am simtit prezenta, am început să „trag“: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. S-a îndepărtat instantaneu. Am continuat rugăciunea. Am prins curaj si am început să-1 vânez. Am înaintat spre locul unde se afla, însă imediat ce m-am apropiat de el, am simtit puterea sa de gheată si m-am oprit brusc. Era cu mult mai puternic decât mine. S-a năpustit asupra mea. Acum „trăgeam“ necontenit: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. Rosteam fără încetare rugăciunea. S-a întors să fugă. Ai fi zis că-1 ardeau cuvintele rugăciunii. Nu eu, ci rugăciunea, numele lui Hristos avea putere.

[caminaris]

Pe mine m-ar fi putut zdrobi ca pe un tântar. Brusc si-a schimbat înfătisarea. A devenit glumet. Era acum mic, corpolent, ca un pitic, cu un turban pe cap; a început să facă glume si să se apropie încet-încet de mine. Ca pentru joacă. Am fost surprins, aproape că râdeam. Dar îndată ce s-a apropiat destul, sufletul meu i-a simtit amenintarea si răutatea, asa încât am reînceput rugăciunea. A fugit imediat de lângă mine. în felul acesta, rugăciunea lui Iisus a instituit o distantă, o zonă de sigurantă între noi.

N-a mai putut să-mi facă nimic din cele ce-mi făcea în trecut, pe vremea când mă bătea si eram ca paralizat, incapabil să mă apăr. In acea seară am pus pe fugă demonii si i-am tinut departe de mine. Câstigasem o bătălie.

Războiul nu se terminase. El continuă încă. Dar Hristos este atotputernic. L-a zdrobit pe cruce pe Diavol pentru noi. E de-ajuns să nu fim nerecunoscători si să nu ne purtăm necugetat.

O „prăjiturică“ din cofetăria Lui Hristos

Intr-o altă zi, la Sfânta Mănăstire Stavronikita, citeam din Evanghelie. îmi amintesc si ce fragment: capitolul 10, versetele 17-21 din Evanghelia după Luca.

Spune Evanghelia: Si s-au întors cei saptezeci cu bucurie, zicând: Doamne, si demonii ni se supun în numele Tău. Si le-a zis: Am văzut pe satana, ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcati peste serpi, si peste scorpii, si peste toată puterea vrăjmasului, si nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucurati de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucurati că numele voastre sunt scrise în ceruri.

După toate cele întâmplate, acest fragment semăna cu un mesaj personal pentru mine. L-am simtit pe Hristos adresându-mi-se peste veacuri. Mă întrebam totusi cu nedumerire: „Oare asa să stea lucrurile? Si toti acesti initiati si mari filosofi, pe care i-am citit si de care m-am entuziasmat, să nu aibă habar de nimic?“. Nume răsunătoare, care au schimbat fata lumii: Marx, Mao, Bakunin, Freud, Adler, Eric Fromm, Khalil Gibran, Kazantzakis, Wilhelm Reich, Nietzsche, reflectiile lui Buddha, Sutrele lui Patanjali, apoi Gurdjieff, Dr. Suzuki cu filosofia Zen, Lao-Tse si taoismul, acestia si altii asemenea mi s-au însirat prin minte. „Bine, dar este cu putintă ca toti acesti întelepti cunoscători ai lumii si ai societătii să fi gresit, iar eu să descopăr acum adevărul pe care acestia l-au ignorat?“.

M-am oprit brusc... Eram mirat, ezitam. Pe oamenii acestia îi studiasem, îi simpatizam, mă seduseseră. Mi se părea ciudat ca eu, un om totusi fraged atât din punct de vedere biologic cât si spiritual, să fi ajuns la adevăr, să fi triumfat acolo unde ei rataseră!

Eram descumpănit.

Atunci s-a petrecut ceva straniu si minunat. Am simtit pogorându-se lin asupra mea ceva foarte pur, asemenea diamantului, limpede, delicat, simplu, pasnic, pătrunzător, atotputernic. M-a umplut de bucurie. Mintea mi s-a deschis într-un adânc fără margini, care m-ar fi înfricosat dacă nu mi-ar fi adus o liniste profundă si desăvârsită acel ceva care devenise una cu sufletul meu. O lumină mentală.

Aceasta s-a petrecut în timp ce citeam versetul imediat următor textului de mai sus al Evangheliei: în acest ceas Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt si a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului si al pământului, că ai ascuns aceasta de cei întelepti si de cei priceputi, si le-ai descoperit pruncilor. Asa, Părinte, căci asa a fost înaintea Ta, bunăvointa Ta.

Mi-am dat seama că prunc sunt si eu, si am avut deodată revelatia acestei legi duhovnicesti care guvernează întreg pământul. Nu cei puternici, nu cei vicleni, nu diplomatii, nu descurcăretii, nu cei bogati, nu cei cultivati, ci cei simpli, cei sinceri, cei smeriti, cei curati cu inima, cei plini de bunătate, cei bine intentionati, cei ce se aseamănă pruncilor, cei cu suflet de copil, cei fără de răutate, acestia vor întelege, acestia vor trăi taina cea mai profundă, vor pătrunde până la esenta ultimă a acestei lumi.

Acestia se vor împărtăsi din viata cea adevărată, din izvorul vietii întregii lumi. Acestia vor face experienta adevăratei realităti a existentei. Ceilalti vor atinge doar materia, învelisul. Nu vor putea să străpungă niciodată acest învelis, să pătrundă dincolo de materie, să-si cufunde fiinta în apele vietii adevărate. Vanitatea îi împiedică să acceadă dincolo de himericele lor constructii mentale. Astfel rămân rupti de adevărul lui Hristos. De vreme ce cred în ei însisi, nu pot crede în Dumnezeu, în Hristos. Se străduiesc să trăiască ceva ce nu există, urmând teoriilor lor, cufundati în nestiintă. Trăiesc în obscuritatea unui cerc vicios de ipoteze si probabilităti. Un egocentrism feroce si o întunecată trufie îi izolează de adevăr, de izvorul vietii. Secătuiti, aproape dezgoliti de orice vlagă, orbecăiesc departe de Duhul lui Dumnezeu Care, dimpotrivă, luminează si dă viată.

Prin viclenie, prin constrângeri, chiar prin fortă, se străduiesc să dobândească infinite bunuri materiale. Plini de lăcomie, le răpesc de la cei cărora le sunt realmente necesare. Si toate acestea doar ca să-si alimenteze senzatia că le-ar fi cu ceva superiori celorlalti. Se simt lipsiti de adevăr si se silesc să umple golul cu materie. Să se consoleze prin apel la plăcerile simturilor... Niste bieti nebuni si nefericiti care au nevoie de ajutorul lui Hristos.

Priveam acum lumea si viata prin „ochii duhovnicesti“ pe care mi-i dăruise, pentru o clipă, Hristos. Eram cuprins de o bucurie adâncă si tihnită. Sărutam Sfânta Scriptură necontenit. Ii iubeam pe totii oamenii. II rugam pe Dumnezeu să-i ajute pe cei nedrepti, care au practic mai multă nevoie de ajutor decât cei nedreptătiti.

Fireste, după putine zile am mers din nou la părintele Paisie si i-am istorisit despre cele întâmplate. S-a bucurat. A râs!

- Te-a tratat Hristos cu o „prăjiturică“ din cofetăria Lui, mi-a zis.

Apoi m-a privit în ochi:

- Există si plăcinte, mi-a spus si a zâmbit bucuros.

Eu simteam însă că toate aceste lucruri minunate mi se întâmplaseră prin rugăciunile sale. El se ruga pentru mine. Rugăciunea sa era pricina pentru care se revărsau asupra mea aceste daruri duhovnicesti.

http://www.sfaturiortodoxe.ro/marii-...hovnicesti.htm