Hotararea B.O.R in ceea ce priveste pasapoartele biometrice

Fărădelege de sus
Ultima formă a jocurilor de rol despre care vorbeşte Arhiepiscopul Averchie, este realizată de cei din cinul preoţesc. Această formă este poate cea mai influentă în crearea unei pseudo-Ortodoxii, de vreme ce ar trebui tocmai ocârmuitorii Bisericii să dea „tonul” vieţii bisericeşti.

Ocârmuitorilor cărora le lipseşte râvna apostolică adevărată, pot totuşi să lucreze cu râvnă pentru ţeluri personale sau pentru folosul grupărilor lor. Arhiepis­copul Averchie scria că pentru ei, „Biserica nu e nimic mai mult decât una dintre organizaţiile omeneşti de rand, în care îşi doresc să joace un fel de rol princi­pal...”[32]. In alt loc, el a afirmat:

„Nu zadarnic au luat ei stăpânirea Bisericii în propriile mâini, căutând să ajungă ocârmuitorii de­plini şi nestânjeniţi ai vieţii religioase şi bisericeşti a oamenilor şi chiar aplicând disciplina bisericească ce­lor care refuză să li se supună, aşa încât să-i poată păstra sub stăpânirea lor pe toţi, fără împotrivire ori razvratire“[33].

Având o concepţie lumească despre autoritate, ei cred că cea dintâi răspundere a lor este mai curând mersul ca pe roate al aparatului exterior al bisericii lor, decât mântuirea sufletelor. De vreme ce exerciţiul [lucrarea] dragostei, al păstoririi părinteşti îi depăşeşte, ei văd supunerea faţă de ei drept o împlinine lipsită de însufleţire a unui cod standard de buna-cuviinţă, necesar pentru funcţionarea organizaţiei. Intrucât sunt în mod obiectiv dăruiţi cu titluri bisericeşti, „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3, 5), ei pot cita multe canoane prin care să adeverească stăpânirea lor nelimitată. Aceste ca­noane au înţeles, desigur, numai dacă sunt aplicate în înţelesul cel drept, cu dreaptă socotinţă păstorească şi în acord cu conştiinţa Bisericii34]. Mulţi credincioşi simpli, impunându-li-se de sus, într-o conjunctură nefireasca standarde exterioare, se simt obligaţi să li se conformeze cu orice preţ. După cuvintele Arhiepiscopului Averchie, ei „cad sub înrâurirea” ocârmuitorilor lumeşti şi, „in nesocotinţa lor naivă, îi sprijină în acţiunile lor orgolioase, ca nişte «păstrători ai legii şi ordinii»!”[35] Astfel, în măsura în care ocârmuitorul de biserică se străduieşte să joace un rol, el se aşteaptă ca turma lui sa meargă după ideea sa lumească despre autoritate şi sa joace rolul de dobitoace fără judecată. Stăpânirea da exemplul greşit, iar oamenii, cărora e cu putinţă ca niciodată să nu li se fi oferit „realitatea”, nu au nimic cu care să-l compare. Ei nu pot face deosebirea între păstorirea ortodoxă mântuitoare de suflet autentică şi cea formală; şi de aceea caută păstori nu din raţiuni duhovniceşti, ci ca în primul rând să fie membri „legitimi” ai grupării bisericeşti recunoscute. (Ar mai trebui spus că, dacă dintr-o pricină oarecare, această căutare nu izbândeşte, se vede o altă urmare negativă a faptului ca s-a pus prea mult preţ pe formalism: amărăciunea de a nu fi socotit „legitim”).

Sub ocârmuitori lumeşti [ai Bisericii], se poate cuibări printre credincioşi un fel de paralizie. Un simptom al acesteia se vede atunci când oamenilor le este teamă să ia vreo iniţiativă potrivit cu ceea ce conştiinţa fiecăruia parte îi îndeamnă, fiind aduşi în starea de a crede că oricine tulbură status quo-ul, nu mai are nici un drept de a exista. Li se face ruşine să arate prin ceea ce fac că îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor sau că-i iubesc acei Sfinţi ai lui Dumnezeu care poate nu sunt încă Sfinţi „în mod formal” [canonizaţi].

Intrebuinţarea autorităţii în scopuri lumeşti este greşită mai ales pentru ierarhi, de vreme ce, în calitate de pastori monahali ai mirenilor, ar trebui să asigure celor ce trăiesc în lume aluatul detaşării de cele ale lumii acesteia. Slujirea lor este mai degrabă să insufle, să ocârmuiască şi să încurajeze toate încercările evlavioase ale credincioşilor, ca să aducă pe acest pământ căzut puţină bunătate, decât să pună stăpânire pe aceste încercări, să le tipizeze şi să înlăture din ele orice „primejdie”, până cand nu le va mai rămâne nici un pic de însufleţire.

Una dintre expresiile Arhiepiscopului Averchie era „fărădelege de sus”, fărădelege care vine de la „ocârmuitorii legitimi” şi de aceea nu este cercetată. Atră­gând atenţia asupra acestui fel de vinovăţie, nu-i sfătuia pe oameni să ridice război asupra autorităţilor sau să fie numaidecât bănuitori cu privire la cineva, doar pentru că se găseşte într-un loc de cinste. Mai degrabă îi îndemna pe oameni să nu se supună cu nesăbuinţă „literei legii” fără să ştie dacă legea este întrebuinţată pentru un scop dumnezeiesc sau este folosită pentru câştig personal. Intr-un loc, el scria:

„Ortodoxia cea adevărată este străină de orice convenţionalism mort. In ea nu este nici o ţinere a «literei legii», căci ea este «duh şi viaţă» (Ioan 6, 63). Dacă din punct de vedere exterior şi pur teoretic, totul pare pe deplin corect şi legal, nu înseamnă că aşa şi este în realitate… Ortodoxia este singurul Adevăr, Adevărul cel curat, fără nici un amestec ori cea mai mică umbra de neadevăr, minciună, rău sau înşelătorie”[36].

Orice stă în calea Adevărului lui Hristos, este idol. Prin urmare, dacă cineva urmează hotărârile unui ocârmuitor bisericesc atunci când ele se împotrivesc poruncilor lui Hristos, el îşi face din „formalism” un idol. Această idolatrie duce la credinţa că „dacă ocârmuitorii greşesc, nu mai e nici o nădejde!” Totuşi, aşa cum limpede a arătat Arhiepiscopul Averchie, nimeni nu va fi niciodată lipsit de nădejde ca şi creştin ortodox, câta vreme păstrează o înţelegere duhovnicească asupra Bisericii. „«Porţile iadului» (Matei 16,1 - scria el - nu vor birui Biserica, însă au biruit şi desigur că pot să bi­ruiască împotriva multora care se socotesc stâlpi ai Bise­ricii, după cum este arătat de însăşi istoria Bisericii”[37].

Nu poate exista nici o îndoială cu privire la poziţia Arhiepiscopului Averchie. Dacă ceva se înfăptuieşte pe principii greşite, ar trebui să nu încuviinţăm şi nici sa păstrăm tăcerea legat de aceasta numai fiindcă se înfăptuieşte de către cineva care deţine o competenţa oficială, fiindcă este „fărădelege de sus”:

„Blândeţea şi smerenia nu înseamnă lipsă de caracter şi nu ar trebui să cedeze în faţa răului evident. Un creştin adevărat… ar trebui să nu admită niciodată compromisul faţă de rău, luptând împotriva lui prin toate metodele şi căile care îi sunt la îndemână, ca să curme cu totul răs­pândirea şi întărirea printre oameni a răului”[38].

De asemenea, Arhiepiscopul Averchie a subliniat primejdiile căutării depersonalizante a încuviinţării sau recunoaşterii de către orice fel de stăpânire, doar din pricina statutului său „legal”:

„Orice strădanie din partea noastră de a ne arăta prieteni faţă de cei care «deţin autoritatea», în vremea aceasta în care «antihriştii cei mulţi», care luptă făţiş sau ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a le fi pe plac, de a-i măguli şi de a face ceea ce ei vor, chiar de a căuta într-o măsură «legalitatea» din partea lor, este o trădare faţă de Hristos Mântuitorul nostru şi vrăjmăşie faţă de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă haine preoţeşti”[39].

In această relatare, Arhiepiscopul Averchie dă o bună explicaţie a principiului serghianismului. Acest principiu, prin care Mitropolitul Serghie s-a predat stăpânirii sovietice atee, tocmai ca să rămână „legitim” şi să păstreze funcţionarea instituţiei Bisericii[40], nu e doar ceva care se găseşte altundeva, anume în Rusia Sovietică. Este o categorie generală a sufletului omenesc care pur şi sim­plu s-a întâmplat să ia o formă dramatică în persoana Mitropolitului Serghie: este săvârşirea a ceva greşit sau încuviinţarea unei minciuni, pentru a obţine folosul vremelnic de a deveni „oficial”, chiar dacă „pentru binele Bisericii”.

„Astfel - scria Părintele Serafim Rose, în duhul Arhiepiscopului Averchie -, unii oameni se pot afla într-o situaţie care poate fi «corectă din punct de vedere legal», însă este în acelaşi timp profund ne-creştină - ca şi cum conştiinţa creştină este obligată să se supună oricărei porunci a ocârmuitorilor bisericeşti, atâta vreme cât aceşti ocârmuitori sunt propriu-zis «canonici». Această noţiune oarbă de supunere de dragul ei însăşi este una dintre pricinile de căpetenie ale reuşitei serghianismului in veacul nostru [al XX-lea] - atât înăuntrul, cât şi în afara Patriarhiei Moscovei”[41].

Ultima concretizare a principiului serghianist va fi supunerea faţă de Antihrist însuşi, chiar şi a creştinilor celor mai „tradiţionali[şti]”. Ei nu vor fi siliţi să cada de acord în privinţa ideilor şi metodelor lui Antihrist. Tot ce li se va cere, va fi recunoaşterea autorităţii sale, pe care i-o vor acorda, ca să păstreze ierarhia, organi­zaţia Bisericii, slujbele bisericeşti şi putinţa de a primi pe faţă Sfintele Taine. Trădarea lor nu va consta în nedezlipirea lor de formele canonice, ci mai degraba în aşezarea acestor forme deasupra credincioşiei faţă de însuşi Hristos, credincioşie care este răspunderea cea dintâi a Bisericii.

Sfinţii Părinţi au despre aceasta o învăţătură foarte precisă, întemeiată pe Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Ei fac observaţii asupra faptului că pecetea lui Antihrist nu va fi pusă şi pe frunte şi pe mână, ci pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13,16). Potrivit Sfântului Andrei al Cezareii, cei care o primesc pe frunţile lor vor împărtăşi modul de gândire al lui Antihrist, pe când cei ce o primesc pe mâinile lor drepte, îi vor recunoaşte doar autoritatea, spunând că este îngăduit să faci acest lucru, „numai să rămâi creştin în suflet… Alungarea harului Sfântului Duh prin semnul fiarei umple cu semnul cel dintâi - spaima - inima tuturor celor ce au primit pecetea, spaimă care-i va împinge către o lesni­cioasă pierzanie”[42].

In lumina acestei învăţături patristice, Arhiepiscopul Averchie a putut cu uşurinţă să întrevadă cum toate organizaţiile ecleziastice - ecumenice şi antiecumenice, înnoitoare şi tradiţionale - se vor înclina într-o zi în faţa lui Antihrist. Cei a căror frică de stăpânirea vremelnică întrece frica lor de Dumnezeu, se vor încrede în minţile lor căzute pentru a îndreptăţi această supunere, căci inimile şi conştiinţele lor nu o pot îndreptăţi niciodată. Vor căuta să sprijine instituţiile lor bisericeşti renunţând la libertatea duhovnicească şi la mărturisirea înflăcărată care, după cum a repetat Arhiepiscopul Averchie, vor fi singurele care vor sprijini Trupul cel nebiruit al lui Hristos. Astfel va ajunge să se împlinească prezicerea Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, citată de Arhiepiscopul Averchie:

„Se poate presupune că instituţia Bisericii, care de multă vreme se clatină, se va prăbuşi cumplit şi cu grăbire. Intr-adevăr, nimeni nu este în stare să stăvilească sau să se împotrivească acestui lucru. Mijloacele adoptate pentru a sprijini Biserica instituţională sunt împrumutate de la stihiile [elementele] acestei lumi, lucruri care-i sunt potrivnice Bisericii, iar urmarea va fi că mai curând îi vor grăbi căderea, decât s-o împiedice. Fie ca Domnul Cel Milostiv să îi apere pe cei rămaşi care cred în El. însă această rămăşiţă este micuţă[43] şi se micşorează tot mai mult”[44].





SFÂRŞITUL
Aşadar, ca să putem să-I rămânem credincioşi lui Hristos, Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat să nu ne încredem în ceea ce poate părea „chibzuit” sau în ceea ce se potriveşte cu „părerile” minţilor noastre căzute. In schimb însă, trebuie să ne urmăm conştiinţa şi poruncile Domnului nostru şi, drept urmare, să ne aşteptăm sa fim urâţi de aceia care - fie în mediul laic, fie în cel bisericesc - sunt călăuziţi de duhul acestei lumi. El scria:

„In vremea noastră, adevărul este arătat în mod oficial şi cu solemnitate drept minciună, iar minciuna, drept adevăr. Şi fiecare persoană, fie că îşi doreşte, fie că nu, trebuie să creadă aceasta, împotriva oricărui temei şi analize raţionale. Ori de nu - vai! Cel care urmează glasul propriei sale conştiinţe şi al predaniilor Domnului, ar putea sfârşi prin a plăti scump. Iar aceasta este adevărat în toate aspectele vieţii moderne, uneori chiar şi în domeniile religios şi bisericesc…

Fraţilor! Să nu ne cufundăm, nici în cea mai mică măsură, în duhul acestei lumi; ştim atât de bine, de la Cuvântul lui Dumnezeu, că lumea aceasta este stăpâ­nită de prinţul întunericului[45], care stăruie în cruzime - vrăjmaşul nostru cel înverşunat, făcător de rău, mincinos şi «dintru început ucigător de oameni» (Ioan 8, 44) - diavolul. Să nu ne temem de batjocură şi lepă­dare, de asuprire şi prigoană din partea slugilor lui credincioase…”[46]

Cu ochi duhovniceşti, Arhiepiscopul Averchie a putut vedea în preajma sa prăpăstuirea de către Satana chiar şi a celei mai neînsemnate râvne cucernice din partea creştinilor ortodocşi. Cei ale căror inimi tânjesc după dragoste, nu o dobândesc de la creştini, care ar trebui să fie cunoscuţi pentru dragostea lor (cf. Ioan 13, 35) - şi astfel, inimile acestora seacă, iar ei ajung la fel de aspri ca şi cei din jurul lor. Când această dragoste creştină „se evaporă”[47], este înlocuită cu surogate care se căznesc sa unească Biserica numai pe dinafară - formalism birocratic, maniere comportamentale impuse, jocuri de rol, a face pe plac oamenilor, înţelegeri politice - surogate care nu pot uni decât o falsă Biserică, creând un gol care aşteaptă să fie umplut de Antihrist. Făcând aceasta, apare ceea ce Arhiepiscopul Averchie numea o „vânturare” - o despărţire a celor înţelepţi şi pricepuţi ai lumii acesteia (Luca 10,21) de cei care nu dau nici o atenţie „părerilor” lumii şi care vor pur şi simplu să fie cu Hristos în Impărăţia Lui. Această „vânturare” a celor înşelători şi a celor adevăraţi, afirma Arhiepiscopul Averchie, dă naştere unei poveri pentru păstorii iubitori de Hristos, de vreme ce diferenţele fundamentale sunt estompate prin vicleniile Satanei:

Viaţa creştină devine acum mai grea ca niciodată, aici cursele din calea mântuirii omului s-au înmulţit foarte şi s-au perfecţionat peste măsură. Truda de a fi păstor devine de multe ori mai grea şi mai plină de răspundere... Chiar înaintea ochilor noştri, cuvintele prooroceşti ale Episcopului [Sfântului] Teofan Zăvorâtul despre vremurile de pe urmă încep să se împlinească: «In vremea aceea, deşi numele creştinilor se va auzi pretutindeni şi peste tot se vor vedea biserici şi slujbe religioase, toate acestea nu vor fi decât o aparenţă, în vreme ce pe dinăuntru va fi apostazie adevărată». Alături de exemplul dintotdeauna întâiul şi esenţial, al unei vieţi personale duhovniceşti şi morale înalte, pentru păstorul modern decurge de aici sarcina deosebit de însemnată şi de plină de răspundere de a-i învăţa pe credincioşi sa recunoască Biserica cea adevărată din mijlocul mulţimii de false biserici şi prin cuvintele lui, pline de putere duhovnicească şi de înţelepciune, de a-i păstra în sânul ei, atrăgându-i în acest timp şi pe cei ce sunt în rătăcire”[48].

Arhiepiscopul Averchie a simţit povara acestei răspunderi poate mai mult decât oricare dintre marii păstori ortodocşi ai vremurilor noastre. Asemenea Sfântului său iubit, Ioan de Kronstadt, din generaţia dinaintea lui, a găsit că lucrul cel mai greu de împăcat cu sarcinile lui păstoreşti era neîndoioasa biruinţă a răului în lume.

„Ortodoxia suferinţei” - o expresie de-a Sfântului Grigorie Teologul - a fost adesea pe buzele Arhiepiscopu­lui Averchie. Aceasta se referă la două lucruri: chinurile pe care creştinii ortodocşi le îndură în această „vale a plângerii” în drumul lor către patria lor cea cerească şi, de asemenea, prigoana pe care Adevărul cel veşnic o îndură în lumea aceasta căzută, al cărei stăpânitor este diavolul.

Arhiepiscopul Averchie ştia din experienţă ce este „Ortodoxia suferinţei”. Nu cu mult înainte de a răposa, suferind în trup şi îndurând împreună cu Biserica Luptătoare, a fost întrebat de către unul din prietenii săi despre starea lui de sănătate. A răspuns: „Cum să mă simt când slava Ortodoxiei se împuţinează, răul biruieşte, creştinii devin atât de plini de ură şi duş­mănoşi, iar creştinii ortodocşi nu sunt cu nimic mai buni - poate mai răi, pentru că li s-a dat mai mult. Şi cine - în vremurile acestea cumplite de pe urmă - va lua partea sărmanei ORTODOXII A SUFERINŢEI?”

In ultima sa carte, Arhiepiscopul Averchie a po­menit despre felul în care grija lui păstorească privitoare la „pustiirea duhovnicească” a vremurilor sale a contri­buit la boala sa prelungită şi ultimă:

„Ca urmare a întregii tensiuni emoţionale pe care am îndurat-o în tot ceea ce se întâmplă în zilele noastre, am fost copleşit (cel puţin aşa spun medicii) de câteva boli grave care aproape m-au răpit din viaţa aceasta vremelnică, pământească, din pricină că nu am putut s.i cad la învoială cu tot ceea ce se întâmpla în preajma mea şi să abordez aceste lucruri cu nepăsare”[49].

Eliberat în sfârşit de cumplita sa povară păstorească, Arhiepiscopul Averchie a trecut la cele veşnice în anul 1976. Dintr-un punct de vedere pământesc, a murit în­frânt. Războiul Satanei cu toate formele de dreptate nu a încetat şi în cele din urmă va sfârşi cu o domnie a răului, însă în Ceruri, Arhiepiscopul Averchie a fost un biruitor. Dusese o viaţă dumnezeiască, pregătindu-se să fie printre Sfinţi. Cuvintele sale, scrise cu numai un an înainte de moartea sa, ne însufleţesc să îl urmăm:

„Râvna şi evlavia să fie singurele făclii pe care să le ţinem în mâinile noastre - aşa cum atunci, într-un chip mult mai tainic, a făcut bătrânul Simeon -, în străfundul sufletelor şi inimilor noastre. Atunci vom putea spune din inimile noastre, la plecarea din viaţa aceasta: «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta!»… “[50]

Deznădejdea - credinţa în lipsa Adevărului şi a Dragostei - nu se regăsea în inima Arhiepiscopului Averchie când a răposat. El trăise în prezenţa acestui Adevăr şi a acestei Iubiri şi ştia că Adevărul îl va în­frânge într-o zi pe Antihrist, după ce el va fi domnit pentru puţină vreme (Apocalipsa 12,12; 17,10).

In vremurile de pe urmă, apostolii lui Hristos cei adevăraţi vor muri sau vor fi ucişi, aşa cum s-a întâmplat în primii ani ai creştinismului - asfinţitul se aseamănă cu răsăritul. Şi totuşi, cuvintele înflăcărate ale Arhiepiscopului Averchie, unul dintre ultimii apostoli adevăraţi, ne mai pot încă apăra de înşelările subţiri care sunt deja asupră-ne. El a stat chiar în faţa navalei apostaziei lumii şi nu s-a clintit. A demascat cele mai iscusit tăinuite curse ale celui rău, arătându-le tuturor celor care au ochi să vadă. Sfatul său era să facem astfel încât să nu ne pierdem nădejdea cea veşnică punându-ne această nădejde în lucruri exterioare ce pot fi falsificate.

Cu curaj şi tărie, el şi-a împlinit datoria „nu slujind numai înaintea ochilor, ca cei ce vor să placă oamenilor, ci întru curăţia inimii, temându-se de Dumnezeu” (Coloseni 3,22). Astfel, înainte să plece la Domnul, a scris aceste cuvinte hotărâte: „Voi fi judecat, cum vom fi noi toţi, de Dumnezeu Cel nepărtinitor. Insă pot spune un lucru: am făcut totul cinstit, potrivit cu conştiinţa mea şi necăutând la trup”[51].





CEREASCA BIRUINŢĂ
Pe 1/14 aprilie 1976, Părintele Serafim Rose a scris în jurnalul său: „Astăzi am fost înştiinţaţi despre moartea călăuzei noastre duhovniceşti şi teologice, Arhiepiscopul Averchie, care ne-a lăsat cu adevărat orfani…”

La câteva luni după aceasta, pe 22 octombrie / 4 noiembrie, Părintele Serafim a venit la biserică pentru slujba de dimineaţă şi i-a povestit unuia dintre fraţii săi despre un vis minunat pe care îl avusese în noaptea ceea. Il văzuse pe iubitul său Arhiepiscop Averchie stând pe nişte trepte verzi, precum iarba, care duceau in sus. Erau acolo mulţimi uriaşe de oameni, ca la o adunare în aer liber, iar Părintele Serafim era cu ei. Arhiepiscopul Averchie arăta strălucitor. Era înveş­mântat tot într-un alb orbitor, precum era şi întreaga mulţime, şi diaconul din preajma arhiereului, şi Părintele Serafim însuşi, care stătea puţin mai jos, însă chiar în faţa Arhiepiscopului Averchie. Avea loc un fel de sărbătoare solemnă. Diaconul trebuia să rostească prochimenul, dar dintr-odată parcă nu mai putea să grăiască cuvintele, iar el şovăia, căutând să şi le aducă aminte. Insă Părintele Serafim le cunoştea şi a privit în sus către Arhiepiscopul Averchie - vrând să îi spună că el ştie cuvintele care erau de trebuinţă. Atunci Ar­hiepiscopul i-a dat de înţeles că ar trebui să spună el prochimenul cu voce tare, în locul diaconului.

„Să învieze Dumnezeu - a psalmodiat cu glas înalt Părintele Serafim - şi să se risipească vrăjmaşii Lui! Să învieze Rusia! Aliluia!”[52]Indată ce a spus aceasta, a fost acoperit de un uriaş murmur, din toate părţile; cântarea a răsunat precum un tunet, revărsându-se ca nişte valuri mari, până în depărtări. In această clipă, Arhi­episcopul Averchie a zâmbit cu mulţumire adâncă. A început să urce încet, în vreme ce legăna, tămâind, o cădelniţă. Şi în timp ce minunatele coruri de mii de glasuri continuau, Părintele Serafim a înţeles că acest prilej măreţ, solemn, nemaiauzit era prăznuirea învierii Rusiei. Apoi s-a trezit.

Glasul plin de linişte al Părintelui Serafim, întru care a povestit visul, 1-a încredinţat pe frate că fusese o cercetare adevărată din partea Arhiepiscopului Averchie. Sfârşindu-şi povestirea, Părintele Serafim l-a întrebat: „Oare ce să fi însemnat?”

„Nu ştiţi ce zi este astăzi?”, i-a răspuns fratele. „Este prăznuirea Sfântului Averchie, cel întocmai cu Apostolii - cea dintâi prăznuire a numelui Arhiepiscopului Averchie în Ceruri! De asemenea, se prăznuiesc în aceasta zi atât cei Şapte Adormiţi din Efes - ale căror vieţi preînchipuie învierea obştească -, cât şi Icoana Maicii Domnului din Kazan - care a izbăvit Rusia în trecut. Visul Sfinţiei voastre nu este unul oarecare; trebuie să aibă o însemnătate”.

Astfel s-a învrednicit Părintele Serafim să se îm­părtăşească din biruinţa cerească pe care Arhiepis­copul Averchie o trăia deja în Ceruri.






CONCLUZIE
Istoria luptei grele purtate de Arhiepiscopul Averchie împotriva minciunii de toate felurile şi biruinţa lui de pe urmă ne spun un lucru de căpătâi: trebuie să desluşim apostazia nu doar undeva în afara propriului nostru domeniu de activitate - în lumea profană, în răspândirea religiilor păgâne, în celelalte confesiuni creştine, în celelalte „jurisdicţii” ortodoxe, în „convertiţi”, în „păgâni” etc. Duhul apostaziei -duhul maimuţărelii a ceea ce este al lui Hristos - se află pretutindeni, lovind în toate bisericile şi astfel, în toţi cei care I-ar rămâne credincioşi lui Hristos.

Suntem judecaţi şi chemaţi la luptă prin întrebarea de neuitat a Arhiepiscopului Averchie, adresată unuia care în aparenţă făcuse totul cu putinţă ca să fie în Biserica lui Hristos cea adevărată, în Biserica Ortodoxă: „Dar ce anume hotărăşte dacă eşti sau nu în acea Biserică?” Ce altceva, dacă nu simţul pentru autenticitate şi împotrivirea faţă de cele mai subţiri minciuni, ne vor învrednici să fim în acea „unitate duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos”, în acea Biserică pe care „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,1 şi în care Arhiepiscopul Averchie slujeşte şi acum Dumnezeiasca Liturghie, înaintea Jertfelnicului celui Ceresc?

un forum in care ateul , paganul si ereticul are voie sa isi spuna parerea , dar pe care cuvantul despre sfintenie este mai intai numit nebunie sau fanatism cu violenta si apoi este cenzurat ( ! ) , nu este un forum ortodox ci homodox ... ca apar ne-aveniti care se baga sa isi spuna parerea eretica numind sfintenia nebunie pe un topic despre sfintenie ( pe care de altfel era mai bine sa nu se bage daca nu ii intereseaza sfintenia , macar atata respect sa fi avut ) , am inteles ( problema lor ) , dar mai apoi sa se cenzureze cuvantul despre sfintenie , asta nu o mai inteleg , in conditiile in care acest forum are pretentia exagerata , vad , ca este ortodox ... eu am inteles ca pe acest forum este voie sa se vorbeasca despre orice subiect ortodox ... este adevarat asta sau nu ? spuneti-o pe fata , ca sa nu ne ascundem dupa degete ... si aduceti argumentul : pentru ce adica pe un forum ortodox sa fie interzis cuvantul despre sfintenie , sau sa fie interzise anumite subiecte ortodoxe ? nu ii priveste pe ortodocsi sfintenia ? sau nu or mai fi existand si ortodocsi pe care sa ii priveasca dobandirea Duhului Sfant , care este scopul vietii ortodoxe pe pamant ? cine oare obliga pe cei slabi sa citeasca cuvinte despre sfintenie , daca nu ii intereseaza ? cine oare ii obliga pe cei slabi sa devina sfinti in mod fortat ? oare este cineva atat de nebun ca sa aiba asemenea pretentii ? deci , odata ce cuvantul despre sfintenie este unul ortodox , si nu este obligatoriu de citit si urmat , de ce adica sa fie interzis ? ne temem de sfintenie , de Hristos Dumnezeu ? ne temem sa fim ortodocsi ? voiti sa salvati mai degraba numarul de ne-ortodocsi sau mai bine zis de cacodocsi din bis ortodoxa , decat sa continuati sa pastrati sfanta traditie in bis ortodoxa ? ce fel de bis ortodoxa mai e aia atunci ??? ca nu mai e !

ortodox = slavire a lui Dumnezeu

homodox = slavire a omului , aflat in stare de cadere ...

deci alegeti , ori ortodoxie ori homodoxie , una din doua , amandoua nu se poate ... este asta un forum in care cuvantul despre sfintenie este interzis ? atunci spuneti-o pe fata si nu furati identitatea de ortodox sub nasul ortodocsilor adevarati ... ce urmeaza ? sa se scoata cartile despre sfintenie si despre vietile pustnicilor din biserici din cauza neputintei majoritatii mirenilor de a intelege ce se citeste ? sa se scoata din indreptarele de spovedanie acele pacate mai fine care , odata biruite aduc starea de sfintenie si dobandirea Duhului Sfant , din cauza ca majoritatea mirenilor spun in mod eretic si hulitor , citez " nu tot ce scrie in indreptarul de spovedanie poate fi realizat de om " ? pai atunci inseamna ca deja am creat acel gol de har in biserica ortodoxa , gol fara de care antihristul nu poate veni pe lume ... daca voi vreti sa va faceti partasi la aceasta treaba voastra , eu nu pot ...

io nu ma supar , dar trebuie sa dau un raspuns rational la ceea ce vad ca se intampla ... io nu scriu doar de dragu de a scrie , sau de dragu de a fi altii de acord cu parerea mea , care nu este a mea ci a sfintilor parinti , ci doar din dragostea fata de Adevar , si de aceea am pretentia ca , daca forumul se numeste ortodox , atunci sa nu fie cenzurat acest cuvant despre Adevar ...

nu pot sa ma tac si sa ma fac partas la un furt de identitate , adica ca niste eretici sa fure numele de ortodox sub nasul meu ... daca eu voi tacea pietrele vor striga , iar eu voi raspunde de aceasta tacere vinovata la judecata Domnului , ceea ce nu pot sa fac ...

nu ma pot face partas la erezie ...


sa ne aducem aminte de cuvantul apostolului :

„Căci de aş plăcea încă oamenilor, lui Hristos rob nu aş fi” (Galateni 1, 10).

„Ci precum ne-am socotit de Dumnezeu încercaţi spre a ni se încredinţa Evanghelia, aşa grăim; nu ca şi cum am plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu, Celui ce cearca inimile noastre. Că niciodată întru cuvânt de linguşire am fost, precum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor; nici căutând de la oameni slavă…” (1 Tesaloniceni 2, 4-6).

sau de ce a zis Mantuitorul la cina cea de taina : ca ortodocsii nu sunt din aceasta lume , caci lumea e de la cel viclean ...

" indrazniti , Eu am biruit lumea ! "

cei care aduceti acuze nefondate sfinteniei , ati citit filocaliile ? ati citit cartile sfintilor parinti din ultimele veacuri , carti in care peste tot se vorbeste despre caile de a dobandi Duhul Sfant in sufletele noastre ? ati citit oare la un rafael noica , la un sofronie saharov , la ucenicii lui gheron iosif ( ca luam numai pe parintii mai noi ) , ca ultima lupta pe care o are omul inainte de a dobandi Duhul Sfant in sufletul sau , este lupta pentru dobandirea curatiei trupesti ? ati citit la gheron iosif cat de mult iubeste Maica Domnului curatia trupeasca ? ati citit la el ca atat pentru Maica Domnului cat si pentru gheron iosif curatia trupeasca este ca omul sa nu mai aiba scurgeri sau ciclu ? daca ati citit cartea lui cu siguranta ca ati citit si asta ! deci atunci de ce cenzurati adevarul ? de cine va e teama ? de propria voastra umbra , de inchipuirile voastre ? ati citit vreodata ca ortodocsi adevarati indreptarul de spovedanie ? ati citit acolo ca scurgerile si ciclul sunt pacate ? este indreptarul de spovedanie o inventie de a mea sau este bazat pe invatatura sfintilor parinti ? daca ati citit de ce nu marturisiti asta pe fata ? de ce cenzurati adevarul ? pe cine aparati voi ? aparati pe cacodocsi de ortodoxie si de Hristos ??? aparati sexodocsii de ortodocsi ???

de altfel , sfinti care sa se fi rusinat a vorbi despre sfintenie sau despre caile de dobandire a sfinteniei , io nu am mai auzit ... deci a interzice cuvantul despre sfintenie in bis ortodoxa inseamna a interzice insasi sfintenia , deci a lasa biserica fara har si sfinte taine ...

[mihailt]

http://www.ziua.net/news.php?data=20...03&id=24811%94
"Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Daniel, i-a solicitat presedintelui Camerei Deputatilor, Roberta Anastase, sa promoveze o serie de amendamente ale BOR la ordonanta privind introducerea pasapoartelor electronice, in contextul in care actul normativ a trecut tacit de Senat, iar propunerile Sfantului Sinod nu au fost luate in considerare.Amendamentele dorite de Patriarhie vizeaza eliberarea de pasapoarte simple temporare, in cazul in care titularul sau parintii minorilor declara in scris ca nu doresc pasapoarte electronice pentru motive de constiinta sau religioase.BOR mai doreste prelungirea valabilitatii pasapoartelor simple temporare de la cel mult 6 luni, cat prevede ordonanta, la cel mult un an.
In documentul remis de Patriarhie, PF Daniel isi exprima regretul ca aceste propuneri de amendare a ordonantei nu au fost luate in considerare de Senat."Va adresam rugamintea, domnisoara presedinte, ca prin bunavointa onoratilor membri ai Camerei Deputatilor si a domniei voastre personal, sa luati in considerare aceasta solicitare a Sfantului Sinod al BOR prin promovarea si adoptarea amendamentelor mentionate", se arata in finalul documentului transmis Robertei Anastase, relateaza Agerpes.Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a lasat libertatea credinciosilor de a opta intre noul tip de pasaport biometric si unul simplu temporar.Introducerea pasapoartelor biometrice a generat o reactie ostila, organizandu-se mai multe manifestari de protest, pornindu-se in special de la conotatiile religioase cu trimitere la pasaje biblice care fac conexiune intre numarul Fiarei, 666, si masurile care ar fi luate la scara planetara pentru inrobirea fiintei umane."

PF sa tace da face!
:))

[AlinB]

"Să faci din Biserică o unealtă a intrigilor politice, spunea Arhiepiscopul Averchie, înseamnă să „le supui pe cele veşnice celor vremelnice, pe cele cereşti celor pamânteşti, pe cele sfinte celor păcătoase”[20]. In articolul sau Râvna cea sfântă, a afirmat în continuare:

„Şi în acelaşi chip [ca şi râvna sfântă], există o râvnă artificială, mincinoasă, înapoia măştii căreia este tainuită colcăiala patimilor omeneşti de rând - cel mai adesea mândria, iubirea de stăpânire şi de cinstire şi interesul unei politici de grup asemenea celei care joacă rolul principal în luptele politice şi pentru care nu poate fi nici un loc în viaţa duhovnicească, în viaţa bisericească publică, însă care, din păcate, este des întâlnită in vremea noastră şi este aţâţătoarea de căpetenie a oricărei gâlcevi şi tulburări din Biserică. Conducătorii si aţâţătorii acestei râvne mincinoase se ascund adesea in spatele vreunui fel de idealism închipuit, însă în realitate îşi urmează numai ţelurile lor personale, străduindu-se nu să-I fie pe plac lui Dumnezeu, ci să îşi satisfacă propria grijă de sine şi fiind râvnitori nu pentru slava lui Dumnezeu, ci pentru propria lor slavă si slava colegilor şi partizanilor din gruparea lor. Toate acestea, nu mai trebui să o spunem, sunt profund străine râvnei celei sfinte şi adevărate, sunt potrivnice ei, păcătoase şi vinovate, căci ele primejduiesc mai mult Sfânta noastră credinţă şi Biserică!”[21]

„Biserica - accentua Arhiepiscopul Averchie în alt loc - ne-a fost dăruită pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru nimic altceva! Nu o putem face unealtă sau teren de joc al patimilor noastre ori pentru reglarea propriilor noastre conturi”[22].


De foarte mare actualitate cuvintele astea..