Doliul , ce inseamna el?

[hopamiticutah]

cred ca doliul adevarat,adevarata durere pentru disparitia celui apropiat exista in suflet si va ramane acolo toata viata si nu cred ca are prea mare importanta purtatul negrului o perioada mai indelungata

[clementia]

Multumesc, Dumnezeu sa va ajute pe toti ,sa faceti voia lui !
danyel tie in special iti multumesc pentru raspunsul foarte elocvent.

[Miriam.D]

eu am pierdut in urma cu un an ,al doilea frate. am purtat doliu 40 de zile, dupa care nu am mai suportat culoarea neagra in jurul meu. durerea din suflet si golul care a ramas, este mai negru decit culoarea neagra.nu cred nici eu ca doliu poate schimba ceva in viata celor ce au ramas . iar cei ce au plecat, de acolo de sus ne simpt durerea, nu trebuie sa o aratam in culori .

[costel]

"Desi fiecare persoana reactioneaza si se manifesta diferit fata de durere si suferinta, totusi psihologii au evidentiat un pattern comun al trairilor doliului. Acest proces a fost impartit de cei mai multi psihologi in patru faze, incepand cu cea de soc, o stare initiala ce dureaza 10-14 zile (aparuta, de regula, pe fondul unei morti neasteptate). Uneori, are loc o lipsa a reactiei emotionale si un sentiment de irealitate de la cateva ore la cateva zile. In acest stadiu, persoana indoliata nu accepta in intregime ideea ca a avut loc moartea celui drag.

Dupa acest soc urmeaza o perioada de profunda tristete, iar persoana indoliata are tendinta de a reduce contactele sociale. Aceasta se simte trista, abatuta, plange, doarme prost si-si pierde apetitul, intampina o neliniste motorie si dificultate in concentrare si evocare.

Urmeaza apoi stadiul maniei si al invinuirii, cand persoana pare sa protesteze fata de moartea neasteptata. Mania, furia poate fi directionata catre doctori sau asistente, catre Dumnezeu, catre ceilalti dragi, catre sine sau chiar catre persoana decedata. Ganduri precum "Ar fi trebuit sa...", "As fi putut sa..." sau "Imi doresc sa fi..." sunt adesea obisnuite. Fiecare tip de pierdere semnifica faptul ca am avut ceva ce ni s-a luat. Durerea poate fi traita ca o reactie mentala (manie, vina, anxietate, tristete, disperare), fizica (tulburari de somn, schimbari ale apetitului, probleme fizice, imbolnaviri), sociala sau emotionala.

In cursul perioadei de un an, durerea scade in intensitate si persoana revine la normal, atinge stadiul de adaptare sau resemnare. Persoanele cu puternice convingeri religioase recurg, de regula, la credinta lor, nu doar pentru consolare emotionala, dar si pentru o explicatie rapida si utila pentru motivul mortii sau al pierderii.

Un studiu din luna iunie 2008 sugereaza ca, in mod paradoxal, mahnirea cronicizata activeaza anumite zone ale placerii din creier, ajutand la tratarea sentimentului de doliu. Cand cei dragi sunt in viata, primim o satisfactie recompensatoare la vederea acestora sau a lucrurilor ce ne amintesc de ei. Dupa ce aceste persoane mor, cei care se adapteaza pierderii se opresc din a mai primi aceasta recompensa neuronala. Pastrarea amintirilor, transformarea lor in ceva intim, sufletesc, pe termen lung, contribuie la scaderea durerii sufletesti resimtite de persoana indoliata." (Andreea-Raluca Neagu)

Eu nu am avut parte de astfel de stari. Multumesc lui Dumnezeu, ca pe cei trecuti la cele vesnice, nu i-am dat uitarii.

[windorin]

Nu de putine ori am observat o incercare de interiorizare a doliului.

Oricat de reala ar fi starea de doliu a inimii, nu as putea accepta o relativizare totala a manifestarii lui exterioare. Pe acelasi principiu - "simt in inima mea, de ce sa mai arat si in afara" - am putea anula si alte manifestari crestine. Aspectul exterior sustine zidirea interioara.

O persoana care poarta doliu aduce cu sine un gand roditor: gandul la moarte. Intr-o lume care ascunde moartea intr-o cripta a ratiunii, care o considera ceva macabru si nepotrivit vietii de zi cu zi, este fireasca respingerea acestui gand. Insa intr-o minte crestina, care vede moartea ca pe un indemn la a iubi si a ierta pe cei de langa noi, gandul la inevitabilitatea si rodnicia mortii este ceva bun si de dorit.

Moartea sotiei poate face sotul sa se imbrace in negru toata viata, ca un calugar. Am putea spune ca doliul si purtarea acestuia - interioara si exterioara - este direct proportionala cu iubirea purtata acelei persoane. Cu toate acestea, dragostea nu se poate masura prin numararea zilelor de doliu exterior. Cine simte doliul in inima lui, il va purta si in trupul sau.

Gandesc la faptul ca aspectul exterior sustine zidirea interioara si interiorul se reflecta in exterior.

[costel]

În prealabil postat de windorin

Moartea sotiei poate face sotul sa se imbrace in negru toata viata, ca un calugar.

Exista si aici riscul, ca dupa o vreme, sa nu mai simta nimic atunci cand imbraca culoarea negru. Cred ca si un monah, daca nu ar participa neincetat la slujbe, vesmintele sale nu ar mai avea nici o relevanta pentru mine. Asa si aici, atat timp cat exteriorul nu mai are legatura cu ce se petrece in interior, a imbraca ceva negru va fi lipsit de importanta, caci e ceva sec, fara miez.

[Fani71]

Totusi, noi crestinii credem in inviere si moartea nu ar trebui sa aiba putere asupra noastra. Cchiar daca ne doare despartirea, ar trebui sa ne amintim de inviere si atunci.
Sa va spun un exemplu de aici din Belgia: cand a murit regele Beaudoin (la inceputul anilor 90), care era foarte credincios, sotia lui, regina Fabiola, a purtat alb la inmormantare, din pricina invierii. La catolici chiar ca este ceva special, se pune mult accent pe doliul macar la inmormantare.
Va dati seama ce marturie?
Nu zic ca doliul ar fi neaparat necrestin, dar depinde cum este purtat si trait.
Este firesc sa ne doara despartirea temporara chiar de cei dragi, dar nu ar trebui sa ne faca sa fim tristi chiar multa vreme.
Primii crestini vorbeau de 'nasterea la cer' si se bucurau pentru mortii lor. Mai ales pentru martiri, sigur. Dar nu numai.

[costel]

Fani, nu stiu daca cel drag mie (trecut la cele vesnice), s-ar bucura sa ma vada imbracat in negru. Si asa cum am mai spus, nu culoarea neagra pe care o port, imi va tine treaza in mine persoana trecuta la cele vesnice.

Am mers acum cativa ani la o persoana, la o sfestanie. Ne-am pus sa ascultam, mie si preotului, diverse interpretari la pian ale sotului sau. Modul in care a facut acest lucru, in care ne-a vorbit despre el, l-a facut viu. Si avea atata putere de a vorbi despre el nu din faptul ca purta ceva negru, ci din faptul ca omul respectiv nu a murit in ea.

[ory]

Ce profund esti Costel ! ...bravo tie !
Maine, mama face parastas de 7 ani pentru tatal meu, nu-l dezgroapa, fiindca la noi la biserica nu se face asa ceva, insa, se face doar masa si slujba de pomenire.
Dupa cum mi-l amintesc pe tata, lui nu i-ar fi placut deloc aceasta indoliere si suparare, ci din contra, indemna oamenii sa-si traiasca viata intr-un mod vesel si imbucurator, sa nu fie crispati, sa nu fie complexati sau mohorati. Cu toate ca el nu prea-si arata bucuria, datorita dependentei de alcool ce-i subrezeau simtirile si puterile.
Am auzit ca acest doliu fata de rude apropiate trebuie tinut si din punctul de vedere al impreunarii cu sotia (sotul ) pe perioada doliului , adica nu se cade a se face asa ceva. Este adevarat ?

[Marius22]

În prealabil postat de Fani71

Totusi, noi crestinii credem in inviere si moartea nu ar trebui sa aiba putere asupra noastra. Chiar daca ne doare despartirea, ar trebui sa ne amintim de inviere si atunci.

Intr-un anume fel, Biserica poarta doliu inainte de moartea lui Hristos si nu dupa aceasta. Imi vine in minte imaginea de la inceputul Postului Mare, cand vesmintele preotilor si odoarele in care este invesmantata biserica sunt de culoare inchisa. Insa, in fiecare duminica din timpul postului, ce aminteste de Inviere, ele sunt schimbate cu cele de rand, in culori deschise. Si in acest mod, Biserica marturiseste, pana la sfarsitul veacurilor ca Mantuitorul prin Invierea Sa, a "omorat moartea", daruind viata celor din morminte.