Ecumenismul = EREZIA MONDIALA A LEPADARII DE HRISTOS!

Daca si comunitatea Sfantul Munte Athos ii considera pe catolici si pe anti-calcedonieni eretici, putem noi sa ne punem de-a curmezisul parintilor inchinoviati la Manastirile Sfantului Munte si sa afirmam ca si Mihail ca anti-calcedonienii si catolicii nu sunt eretici? Ci doar ca exista mici diferente intre noi, Sfanta Biserica Ortodoxa si ei, bisericile anti-calcedoniene si biserica catolica? Dar daca noi, ca si Biserica Ortodoxa detinem invatatura apostolica neschimbata de 2000 de ani, oare cei care au "mici diferente" fata de invatatura de credinta si marturisire apostolica cum ar putea sa fie decat niste mincinosi si inchinatori la mamona, chiar daca il numesc pe mamona [dracul, diavolul] cu numele Mantuitorului nostru Preaiubit si Preamilostiv?

In acest sens citez epistola comunitatii extinse a Sfantului Munte Athos, adresata SS Patriarhul Bartholomeu al II-lea si referitoare la aiurelile asa-zisului document al intrunirii ecumenice de la Balamand [Liban] adoptat in 1993, care aduce in discutie atat schisma anticalcedoniana cat si cea latina[catolica, apuseana] fata de Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica a lui Hristos [nu doua, nici trei, ci Una Biserica Apostoleasca si Sfanta a lui Hristos], care este Biserica Ortodoxa:

[SIZE=4]EPISTOLA ATHONITA[/SIZE]

[SIZE=4]de Sinaxa Extinsa a Sfîntului Munte Athos[/SIZE]

[SIZE=2]În ochii parintilor din Sfîntul Munte Athos, respectul total pentru adevar este una din primele îndatoriri pe care le impune iubirea pentru aproapele. Ei nu au nici o pozitie doctrinara aparte, ci marturisesc pur si simplu credinta Bisericii Ortodoxe: “Biserica este una. Aceasta Biserica una si adevarata, care pastreaza continuitatea vietii ecleziale, adica unitatea Traditiei este Ortodoxia. A admite ca aceasta[/SIZE][SIZE=2] Biserica una si adevarata nu exista pe pamînt în stare pura ci ca ar fi partial continuta în diferite ramuri, înseamna… a nu avea credinta în Biserica si în Capul acesteia“.[/SIZE]
[SIZE=2]Fara ostentatie, calugarii athoniti tin ca aceasta convingere sa se înscrie în fapte. Nu pot aproba manifestari sau vorbe care ar implica o recunoastere practica a “teoriei ramurilor”. Unitatea crestinilor, care le e la fel de pretioasa ca oricarui alt crestin, nu poate fi împlinita decît prin alaturarea neortodocsilor la întregul si plinatatea credintei apostolice. Ea n-ar putea fi rodul unor compromisuri si eforturi nascute dintr-o aspiratie omeneasca si fireasca la unitate a unor oameni care nu dau doua parale pe învatatura încredintata Bisericii.[/SIZE]
[SIZE=2]În materie de ecumenism, ca si în viata duhovniceasca, atitudinea Athosului este alcatuita din luciditate si discernamînt.[/SIZE]
[SIZE=2]Traditia spirituala a Muntelui Athos este în esenta ei identica cu cea în care traiau Parintii si, în particular, toti vechii calugari din Apus, într-o perioada în care schismele si divizarile nu distrusesera înca unitatea spirituala a Europei. Drept pentru care, redam în cele ce urmeaza textul scrisorii Parintilor athoniti referitoare la Documentul de la Balamand, ca pe un raspuns patristic la o problema contemporana de o mare importanta:[/SIZE]

[SIZE=2]Sanctitatii Sale, Patriarhul ecumenic,[/SIZE]
[SIZE=2]Parintele si Stapînul nostru, Bartolomeu[/SIZE]

[SIZE=2]Prea Sfintite Parinte si Stapîne,[/SIZE]
[SIZE=2]Unirea Bisericilor sau pentru a vorbi mai precis, revenirea heterodocsilor la Biserica noastra, sfînta, soborniceasca, apostoleasca si ortodoxa este o dorinta fireasca a noastra, ca sa se împlineasca rugaciunea Domnului: “Toti sa fie una” (Ioan 17,21), rugaciune pe care o primim si o împartasim total în sensul ei ortodox. Dupa cum scrie profesorul J. Romanides: “Hristos se roaga aici pentru ca ucenicii Lui si ucenicii ucenicilor Lui sa fie una în perspectiva slavei Sale înca din aceasta viata, ca madulare ale Trupului Sau, adica ale Bisericii…“. Iata de ce, de fiecare data cînd crestinii heterodocsi ne viziteaza, desi îi primim cu dragoste în Hristos si le oferim ospitalitate, constientizam totusi cu durere despartirea noastra în credinta si imposibilitatea de a lega relatii ecleziale cu ei.[/SIZE]
[SIZE=2]Schisma dintre ortodocsi si anticalcedonieni si apoi cea dintre ortodocsi si occidentali constituie o adevarata tragedie, cu care nu trebuie sa ne obisnuim si s-o acceptam linistiti si resemnati.[/SIZE]
[SIZE=2]Asadar, întelegem eforturile care vizeaza unirea numai atunci cînd sunt facute cu frica lui Dumnezeu si în acord cu traditia ortodoxa, cînd ele nu rezulta în nici un caz din micsorarea sau anularea dogmelor ortodoxe si nici din indiferenta toleranta fata de marturisirile strîmbe ale heterodocsilor - pentru ca o astfel de unire nu va fi o unire întru Adevar, si ca atare nu va fi niciodata acceptata cu adevarat de Biserica, nici binecuvîntata de Dumnezeu. Asa cum spun Sfintii Parinti: “Binele nu e bine decît cînd e bine facut“.[/SIZE]
[SIZE=2]Dimpotriva, o astfel de falsa unire ar provoca noi schisme, noi dureri si diviziuni în trupul astazi unit al Ortodoxiei. În aceasta privinta am spune ca, în fata marilor schimbari care s-au produs în tarile de traditie ortodoxa si în fata violentului curent care se manifesta sub diferite forme la scara mondiala, Biserica Ortodoxa, care este una, sfînta, soborniceasca si apostoleasca, ar trebui, pe de-o parte, sa consolideze coeziunea Bisericilor locale, avînd grija de membrii ei raniti si restabilindu-i spiritual, si, pe de alta parte, constienta de ea însasi, sa predice puternic si limpede, umanitatii decazute, puterea mîntuitoare, harul unic care-i apartine.[/SIZE]
[SIZE=2]În acest duh urmarim, atît cît ne permite angajamentul monahal, manifestarile si dialogurile miscarii numita ecumenica si constatam cînd divizarea cuvîntului adevarului, cînd compromisurile si concesiile în chestiuni fundamentale de credinta.[/SIZE]
[SIZE=2]Asadar, actele si declaratiile reprezentantilor Bisericilor ortodoxe ne-au pricinuit o adînca mîhnire, pentru ca sunt lucruri nemaiauzite si total contrare credintei noastre.[/SIZE]
[SIZE=2]Mentionam mai întîi cazul Prea Fericitului Patriarh al Alexandriei, care a declarat cel putin de doua ori cã noi, crestinii, ar trebui sa-l recunoastem pe Mahomed ca profet! - si nimeni pîna astazi nu l-a criticat pe acest Patriarh asa de grav ratacit, care a continuat sa conduca destinele Bisericii sale ca si cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Parasim, deci, limitele sincretismului pancrestin si intram în sincretismul tuturor religiilor![/SIZE]
[SIZE=2]În al doilea rînd, va aducem la cunostinta cazul Patriarhului Antiohiei care, fara consimtamîntul unanim ortodox, a intrat în comuniune liturgica cu anticalcedonienii Antiohiei, fara sa se fi gasit cea mai mica solutie la foarte gravele probleme ale acceptarii lor de catre Sinoadele ecumenice posterioare Sinodului III si, mai ales, Sinodului de la Calcedon, care constituie o temelie de nezdruncinat a Ortodoxiei.[/SIZE]
[SIZE=2]Din nefericire, nici în acest caz n-am vazut proteste din partea vreunei Biserici ortodoxe.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar motivul cel mai serios de neliniste este brusca si inadmisibila schimbare de atitudine a ortodocsilor, asa cum reiese din continutul declaratiei comune de la Balamand din iunie 1993 a Comisiei mixte pentru dialog între ortodocsi si romano-catolici, care adopta teze antiortodoxe si asupra careia tinem în mod special sa atragem atentia Sanctitatii Voastre.[/SIZE]
[SIZE=2]Pentru a începe, se cuvine sa recunoastem ca declaratiile pe care Sanctitatea Voastra le-a dat din cînd în cînd în privinta uniatismului, considerat un obstacol de neocolit în calea dialogului dintre ortodocsi si romano-catolici - ne-au linistit.[/SIZE]
[SIZE=2]Textul în cauza dadea, cu toate acestea, impresia ca declaratiile Voastre au fost ocolite, ca uniatismul beneficiaza de amnistie si se vede chiar invitat la masa Dialogului Teologic, în ciuda respingerii categorice din partea Conferintei panortodoxe din Rodos: “Iata de ce am hotarît sa pretindem, ca o conditie prealabila pentru reluarea dialogului, ca toti agentii si propagandistii uniatismului de la Vatican sa fie îndepartati definitiv din tarile ortodoxe, si ca toate Bisericile numite unite sa fie supuse si încorporate Bisericii Romei, deoarece uniatismul si dialogul sunt absolut incompatibile“. Pentru a ne justifica nelinistea, vom aduce ca dovada, între altele, articolul Înalt Prea Sfintitului mitropolit Demetriados K. Hristodulos, aparut în “Biserica Pireului”, din care vom cita cîteva fragmente.[/SIZE]


[continuare in postul urmator]

[continuarea postului precedent]

[SIZE=2]Dar tezele ecleziastice ale acestui document provoaca înca un si mai mare scandal, Sanctitate. Vom mentiona ratacirile cele mai strigatoare la cer.[/SIZE]
Citim în articolul 10: “Ca reactie la Biserica Catolica ce, pretinzîndu-se unica depozitara a mîntuirii, îsi exersa eforturile misionare în detrimentul ortodocsilor - Biserica Ortodoxa, la rîndul ei, a adoptat aceeasi conceptie, potrivit careia numai la ea se gaseste mîntuirea. Pentru a asigura mîntuirea fratilor rataciti, ajungea chiar sa-i reboteze pe crestini, uitand exigentele libertatii religioase a persoanelor si a actelor de credinta, exigente la care epoca respectiva era putin sensibila“.
Noi, ortodocsii, nu vom putea admite niciodata un astfel de punct de vedere, dat fiind faptul ca Sfînta noastra Biserica Ortodoxa nu a început sa se creada singura depozitara a mîntuirii ca reactie la uniatism, ci cu mult înainte de el, înca din epoca în care, din motive dogmatice, s-a produs schisma. Biserica Ortodoxa nu i-a asteptat pe uniati pentru a întelege ca ea este continuatoarea autentica a Bisericii una, sfînta, soborniceasca si apostoleasca a lui Hristos, pentru ca ea a avut întotdeauna constiinta ca papismul e o erezie. Daca n-a folosit prea des acest termen de “erezie”, a facut-o dintr-un motiv explicat de Sfîntul Marcu al Efesului: “Latinii nu sunt numai schismatici, ci eretici, iar daca Biserica n-a proclamat acest lucru foarte clar a fost pentru ca natiunea lor era mult mai numeroasa si mai puternica decît a noastra… înaintasii nostri n-au vrut sa-i zdrobeasca pe latini ridiculizîndu-i si stigmatizîndu-i cu numele de eretici pentru ca desi îi asteptau sa se întoarca, faceau toate eforturile sa le menajeze prietenia“.
Atunci cînd uniatii si misionarii Romei au navalit în Anatolia noastrat pentru a-i converti, mai ales prin mijloace dubioase, pe ortodocsii slabiti de grele încercari - tactica mult folosita si astazi de ei, Ortodoxia a trebuit sa predice adevarul nu pentru a face prozelitism de tip roman, ci pentru a-si proteja turma.
Astfel, Sfîntul Fotie a denuntat de mai multe ori Filioque ca o erezie si pe adeptii ei ca rau-marturisitori (kakodocsi).
Sfîntul Grigorie Palama spune despre occidentalul Varlaam ca, venit la Ortodoxie, n-a aratat “ca sa spunem asa nici un semn de sfintire primit de la Biserica noastra, care ar fi putut sterge pacatele cu care a venit“.
Este clar ca Sfîntul Grigorie îl considera pe Varlaam un eretic care are nevoie de harul sfintitor pentru a intra în Biserica Ortodoxa.
Formula utilizata în articolul 10 arunca pe nedrept vina asupra Bisericii Ortodoxe, pentru a o atenua pe cea a sustinatorilor papismului. Cînd i-au rebotezat ortodocsii pe romano-catolici si pe uniati independent de vointa lor, calcîndu-le în picioare libertatea religioasa? Si daca exista exceptii, ortodocsii care au semnat acest text n-ar fi trebuit sa uite ca cei care au fost rebotezati “independent de vointa lor” erau urmasii ortodocsilor care fusesera uniti cu forta, cum a fost cazul în Polonia, Ucraina si Transilvania! (vezi articolul 11).
Citim în articolul 13: “De fapt, mai ales dupa conferintele panortodoxe si al doilea Conciliu al Vaticanului, redescoperirea si punerea în valoare, atît de catre ortodocsi cît si de catre catolici, a Bisericii drept comuniune au schimbat radical perspectivele si deci si atitudinile fundamentale. Ambele parti au recunoscut ca ceea ce Hristos a încredintat Bisericii Sale - profesia de credinta apostolica, împartasirea cu aceleasi taine, mai ales preotia unica celebrînd jertfa unica a lui Hristos, succesiunea apostolica a episcopilor - nu poate fi considerat proprietatea exclusiva a uneia singure dintre Bisericile noastre. În acest sens este evident ca orice rebotezare este exclusa“.
Redescoperirea Bisericii drept comuniune are desigur sens pentru romano-catolici care, în fata impasului în care se gaseau din cauza eclesiologiei lor absolutiste, au fost constrînsi sa se întoarca, printr-un joc dialectic, spre caracterul comunitar al Bisericii. Asadar, alaturi de o extrema, aceea a puterii absolute, ei pun alta extremat, aceea a puterii colegiale, asezîndu-se întotdeauna, în acest du-te vino, pe aceeasi baza antropocentrica. Biserica Ortodoxa, dimpotriva, a avut întotdeauna si conserva constiinta de a fi nu o simpla comuniune, ci o comunitate teandrica sau, cum spune Sfîntul Grigorie Palama în “Tratatul despre purcederea Sfîntului Duh” (2,78), o “comuniune de îndumnezeire”. Or, comuniunea de îndumnezeire nu este numai necunoscuta, dar ea este teologic incompatibila cu teologia romano-catolica, care refuza sa accepte energiile create ale lui Dumnezeu, singurele prin care aceasta comuniune poate exista.
Acestea fiind zise, constatam cu cea mai mare tristete ca, în articolul cu pricina, sfînta noastra Biserica Ortodoxatilde; este pusa la egalitate cu Biserica Romano-Catolica rau-marturisitoare.
Sunt trecute cu vederea gravele diferente teologice - Filioque, primatul papal, infailibilitatea, harul creat etc. - si este fabricata o unire artificiala fara cel mai mic acord asupra dogmelor.

[continuarea in mesajul urmator]