Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]63[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](14 Septembrie)[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 19, 6-35)[/SIZE]

6. Iar dacă L-au văzut pe El Arhiereii şi slugile, au strigat zicând: răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi pe El şi-L răstigniţi, că eu nu aflu vină întru El. 7. Răspuns-au lui Iudeii, noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, că pe Sine Fiul lui Dumnezeu S-a făcut. 8. Iar dacă a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. 9. Şi a intrat în divan iarăşi, şi a zis lui Iisus: de unde eşti Tu? Iar Iisus răspuns nu i-a dat lui. 10. Deci a zis Pilat Lui: mie nu-mi grăieşti? nu ştii că putere am să Te răstignesc, şi putere am să te slobozesc? 11. Răspuns-a Iisus: nu ai avea nici o putere asupra Mea, de nu ţi s-ar fi dat ţie de sus. Pentru aceea cel ce m-a dat pe mine ţie mai mare păcat are. 12. De aceea căuta Pilat să-l sloboadă pe El. Iar Iudeii strigau: de vei slobozi pe acesta, nu eşti prieten al Cezarului, că tot cel ce se face pe sine Împărat, stă împotriva Cezarului. 13. Iar Pilat auzind cuvântul acesta, a scos pe Iisus afară, şi a şezut la judecată, în locul ce se zice pardosit cu pietre, iar evreieşte Gavvatha. 14. Şi era venirea Paştilor, ca la al şaselea ceas, şi a zis iudeilor: Iată Împăratul vostru. 15. Iar ei strigau: ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El, zis-a lor Pilat: dar răstigniţi voi pe Împăratul vostru? răspuns-au Arhiereii: nu avem Împărat, ci numai pe Cezarul. 16. Deci atunci L-a dat pe El lor, ca să-L răstignească, şi au luat pe Iisus şi L-au dus. 17. Şi purtându-Şi crucea sa au ajuns la locul care se zice evreieşte Golgota. 18. Unde L-au răstignit pe El, şi împreună cu El, şi pe alţi doi de ceastă parte şi de cealaltă, şi în mijloc pe Iisus. 19. Şi a scris şi titlu Pilat, şi l-a pus pe cruce, şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor. 20. Şi acest titlu mulţi din iudei l-au citit, căci aproape era locul de oraş, unde au răstignit pe Iisus. Şi era scris evreieşte, elineşte şi latineşte. 21. Deci zicea lui Pilat Arhiereii iudeilor: nu scrie Împăratul Iudeilor. Ci pentru că El a zis, Împăratul Iudeilor sunt. 22. Răspuns-a Pilat: ce am scris, am scris. 23. Deci ostaşii, dacă au răstignit pe Iisus, au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecăruia parte şi cămaşa lui necusută, de sus ţesută peste tot. 24. Deci au zis unii către alţii, să nu o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui va fi. Ca să se împlinească scriptura, care zice: Împărţit-au hainele mele lor şi, şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi! Şi ostaşii acestea au făcut. 25. Şi sta lângă crucea lui Iisus, mama Lui, şi sora mamei Lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. 26. Deci Iisus văzând pe Mama Sa, pe ucenicul pe care-l iubea, stând, a zis Mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! 27. După aceea a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din acel ceas a luat-o ucenicul întru ale sale. 28. După aceea ştiind Iisus că toate s-au sfârşit, ca să plinească scriptura, a zis: mi-e sete. 29. Şi un vas plin de oţet zăcea, iar ei umplând un burete de oţet şi de isop, şi punându-l într-o trestie l-au adus la gura Lui. 30. Iar dacă a luat oţetul Iisus, a zis: sfârşitu-s-au şi plecându-şi capul şi-a dat sufletul. 31. Deci Iudeii ca să nu rămână pe cruce trupurile Sâmbăta, pentru că era Vineri, că era mare zi aceea a Sâmbetei, rugat-au pe Pilat ca să se sfărâme fluierele lor, şi să se ia. 32. Deci au venit ostaşii, şi celui dintâi i-au sfărâmat fluierele, şi celuilalt, care era răstignit cu el. 33. Iar la Iisus venind, dacă l-au văzut că a murit, nu i-au sfărâmat lui fluierele. 34. Ci unul din ostaşi cu suliţa în coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă. 35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui. Şi acela ştie că adevărat zice, ca şi voi să credeţi.

[patinina34]

I. Iisus judecat
[SIZE=3](19, 6-16)[/SIZE]

Pilat, reprezentantul Cezarului, având să revizuiască sentinţa Sinedriului contra lui Iisus şi să se pronunţe hotărâtor asupra ei, arată încă de la început mare slăbiciune. El considerase toată afacerea ca un ce bagatel: o ceartă evreiască pentru chestiuni doctrinale. În loc să procedeze cu energie, să enunţe cu autoritatea sa aprobarea ori respingerea sentinţei, el, ca să nu se pună rău cu fruntaşii Iudeilor, încearcă să-i împace, să-i înduplece ca să-L ierte pe Iisus, despre care de la început are convingerea că e nevinovat. Văzând că şi-a greşit calea, el, luând pe Iudei în bătaie de joc cu „Împăratul lor“, încearcă să-L scape prin îngrozirea cu liberarea unui bandit, Baraba. Ura Iudeilor este însă mai presus de frica banditului. Atunci Pilat recurge la milă, la compătimirea evreilor. El dă pe Iisus în mâinile soldaţilor să-L bată, să-I producă sânge, crezând că evreii, când Îl vor vedea plin de sânge, se vor mulţumi cu atât.
Ostaşii, luând pe Iisus şi ducându-L în curte, Îl dezbracă de hlamida cu care-L îmbrăcase Irod, Îl bat cu vergile peste spate şi peste cap, şi când Îl văd plin de răni Îi pun iarăşi purpura. Şi ca persiflarea şi batjocura să fie desăvârşite, în nemărginita lor ură contra Iudeilor, soldaţii iau nişte spini dintr-un gard şi repede împletesc o cunună, căreia îi zic diademă. Unul din ei ia „diadema“ şi o pune pe capul lui Iisus, apăsând-o aşa fel că spinii sfâşie pielea de pe cap şi sângele curge şiroaie pe faţă şi pe umeri. Acum Îi dau şi o trestie în mână, pretinzând că este sceptrul împărătesc, şi intitulându-L „Împăratul iudeilor“, Îl bat din nou; îngenunchează înaintea Lui, ca semn de supunere, apoi Îl scuipă şi-I dau palme. După ce îşi varsă asupra lui Iisus tot necazul pe care-l aveau contra iudeilor, soldaţii Îl duc la Pilat.
2. Pilat ia pe Iisus astfel batjocorit şi plin de sânge şi-L prezintă Iudeilor, să-L vadă şi să se mulţumească cu atât. El le zice: „Iată Omul“ vrednic de compătimirea, de mila, nu de ura voastră (vs. 61). Iată omul inofensiv, nevinovat în ce hal vi se prezintă, şi, prin mine vă cere iertare.
Iudeii însă n-aveau milă. Ei se mai vedeau şi persiflaţi în aspiraţiunea „Împăratului lor“ prin hlamida de la Irod, care le arată că Iisus, cel batjocorit, ar fi Împăratul lor. Ei turbează de mânie şi strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El“.
Neizbutind nici cu această încercare rău dirijată, Pilat îşi pierde răbdarea, şi, iritat, le răspunde: „Luaţi-L voi şi-L răstigniţi, că eu nu aflu vină întru El“.
Dacă nu afli tu, te priveşte. Aflăm noi! „Noi avem Lege şi după Legea noastră trebuie să moară, căci ne-a profanat-o, făcându-se Fiul lui Dumnezeu“.
Cinic şi necredincios, dar în acelaşi timp superstiţios, Pilat, când aude că Iisus „s-a făcut Fiul lui Dumnezeu“, se cuprinde de frică superstiţioasă: nu cumva Iisus totuşi să fie vreo fiinţă superioară, fiul vreunui Zeu.
Stăpânit de această frică, ca să-şi câştige siguranţă, (vs. 9) se îndreaptă din nou spre Iisus cu gândul să-L sondeze, să-L ispitească. Deci, deşi ştia că Iisus este din Galileea, numai ca să înceapă vorba, Îl întreabă „de unde eşti tu?“.
Iisus îl înţelege pe Pilat, şi nu-i răspunde (vs. 13). Văzând că Iisus nu-i răspunde, Pilat recurge la autoritatea sa, declarând că el poate şi abuza de puterea sa.
Această vorbă mare a lui Pilat nu rămâne fără de răspuns (vs. 11): Da, îi zice Iisus, tu poţi să abuzezi de puterea dată ţie! tu poţi să fii fără conştiinţă, să condamni pe un nevinovat! Mai mare vină decât tine are însă acela care M-a dat pe mâna ta: Primul vinovat este sinedriul şi tu al doilea.
Acest răspuns demn al lui Iisus îl deşteaptă pe Pilat. În el se trezeşte demnitatea înaltului funcţionar roman şi conştiinţa responsabilităţii sale. Ruşinat de nesocotinţa cu care tratase pe Iisus, pe Care acum Îl cunoaşte că nu e un om de toate zilele şi nici un vizionar, precum îşi închipuise. El (vs. 12) încearcă să repare ce stricase, să elibereze pe Iisus, dar tot cu concursul iudeilor.
Iudeii, care se simt pe cale a câştiga lupta rămân neînduplecaţi şi, în cele din urmă îl ameninţă cu apelul la Cezarul, apel în care Pilat să fie implicat ca conspirator contra Cezarului.
Văzându-se strâns cu uşa, Pilat îşi pierde din nou energia şi, ca să scape din situaţia penibilă ce însuşi îşi crease, (vs. 13) scoate pe Iisus înaintea Iudeilor, şi, pozând întreagă gravitatea Judecătorului, le zice cu dispreţ: „Iată Împăratul vostru“ – iată acela, al Cărui complice credeţi voi să mă faceţi pe mine.
Întărâtarea Iudeilor ajunge la paroxism (vs. 5). Ei răspund insultei cu zbierătul: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L“. „Cum?“ continuă Pilat pe tonul batjocurii „să răstignesc pe Împăratul vostru?“.
Evreii, care nu vor să ştie de Împărăţia lui Iisus, şi care consideră ca ofensă a le aminti şi numai în glumă că Iisus le-ar fi Împărat, din neîmpăcaţi duşmani ai Cezarului, pozează în cei mai credincioşi dinastici: „Nu avem Împărat, fără numai pe Cezar“.
3. Pilat îşi pierduse şi energia şi cumpătul. El se văzu bătut, fiindcă procedase de la început greşit, nedemn. Acum nu mai găseşte nici un mijloc de scăpare, ci (vs. 16) cedează cu laşitate, recunoscând, după cum ne spune Evanghelistul Matei (27, 24 ş.u.) că cedează să se facă o înfricoşătoare nedreptate, deşi el are puterea şi datoria a lua sub scut pe cel nevinovat. Ca să decline răspunderea – la aparenţă, căci în faptă nu o putea declina – el, în faţa publicului ia apă şi se spală pe mâini, declarând că el este nevinovat de sângele Nevinovatului pe care-L osândeşte la moarte. El face răspunzători pe evrei, care îl silesc să verse sânge nevinovat. Şi, evreii, în orbirea lor, fără să se gândească la urmări, primesc asupră-le toată răspunderea, declarând: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri“. Dacă va fi nevinovat, noi să suportăm urmările: toată responsabilitatea cadă asupra noastră şi asupra urmaşilor noştri.
Această teribilă legătură a fost, spre nenorocirea Evreilor, o înfricoşată cobe rea, care s-a împlinit cu o nemaipomenită străşnicie.
Cruce au cerut ei pentru Iisus; crucea au invocat-o ca pedeapsă pentru ei şi pentru copiii lor, la caz de nevinovăţia Celui osândit: cruce li s-a dat. Căci, căzând Ierusalimul sub osânda judecăţii dumnezeieşti, cu trei rânduri de cruci, pe care erau răstigniţi evreii, au înconjurat Ierusalimul nemiloşii romani, conduşi de Cezarul Tit.
Învăţătură găsim în purtarea lui Pilat, învăţătură în purtarea ostaşilor, învăţătură în ţinuta Evreilor.
Din purtarea lui Pilat învăţăm să ne ferim a nu da importanţa cuvenită lucrurilor şi chestiunilor, asupra cărora avem să ne pronunţăm, ştiind că aprecierea greşită ne duce uşor la noi şi grele greşeli, ale căror consecinţe nu se pot prevedea. Iar fiind chemaţi să judecăm: cu orice preţ să susţinem şi să apărăm dreptatea şi nevinovăţia.
De la ostaşi învăţăm să ne ferim de patima urii şi mai ales de a o descărca asupra celor nevinovaţi, care, personal, cu nimic nu şi-au atras ura noastră. Ura orbeşte pe om şi-l duce la tot soiul de rele, la crime. Ea nu este niciodată îndreptăţită!
De la iudei învăţăm să ne ferim de preocupare, care, ca şi ura orbeşte pe om şi-i închide inima pentru sentimente nobile, aducând nenorocire asupra celor stăpâniţi de dânsa.

[patinina34]

[SIZE=3]64[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](14 Septembrie)[/SIZE]

II. Iisus răstignit
(19, 17-35)

1. Răstignirea pe cruce era cea mai grea şi totodată cea mai ruşinoasă pedeapsă. Cel răstignit se zvârcolea zile întregi în cele mai cumplite dureri. Pedeapsa nu era evreiască, ci importată de romani, care şi ei o împrumutaseră de la cartagineni, şi o aplicau celor mai mari răufăcători de rele.
După legea lor, Iudeii trebuia să-L omoare pe Iisus cu pietre. Această moarte însă li se părea prea uşoară, însoţită de prea puţine suferinţe. Ei I-ar fi aplicat lui Iisus toate chinurile pe care mintea le-ar putea născoci, numai să-şi poată mulţumi neîmpăcata lor ură contra Lui. De aceea, negăsind în mintea lor o pedeapsă cu mai multe suferinţe, ei cer răstignirea lui Iisus. Această pedeapsă infamantă, cerută de Iudei, e încuviinţată de nevrednicul procuror roman, deşi el avea deplină convingere despre nevinovăţia Aceluia, pe Care el L-a osândit.
Osândiţii trebuiau să-şi ducă înşişi crucea. Şi Iisus îşi ducea crucea. Deodată cu Iisus sunt duşi la răstignire doi bandiţi, tovarăşi de-ai lui Baraba.
Ajunşi la Golgota, ostaşii, însărcinaţi cu executarea condamnaţilor, răstignesc întâi pe Iisus, apoi pe cei doi bandiţi, punând pe unul de-a dreapta, pe altul de-a stânga Lui, anume ca, la cererea Iudeilor, pe Iisus să-L arate ca mai criminal decât cei împreună răstigniţi.
2. Răsplata ostaşilor executori era avutul celor executaţi; în cazul de faţă hainele lor. Ei le iau, şi, în faţa celor ce se zbăteau în durerile morţii, brutali şi nesimţitori, cum erau, le împart între ei. Când ajung să împartă cămaşa lui Iisus, rămân uimiţi de valoarea ei. Era un lucru de artă, adus din India, şi dat lui Iisus în dar, probabil de femeile bogate care-I urmau Lui. Cămaşa era ieşită gata din stative, fără să se fi cusut ceva, prin urmare neatinsă de ac şi de foarfecă, cum era prescris să fie cămaşa Arhiereului (Ieşirea 28, 31-32). Prin aceasta se simboliza Arhieria lui Iisus.
Ca să-şi ia o satisfacţie oarecare faţă de iudei (vs. 18 ş.u.) Pilat pune drept motiv al răstignirii lui Iisus că e Împăratul iudeilor. Acest motiv, această vină capitală, o scrie pe tablă în limba evreiască, limba ţării, în cea latină, limba statului şi în cea greacă, limba culturii – aşa ca toată lumea să vadă şi să înţeleagă batjocura, ce înşişi evreii îşi aduc: că ei îşi răstignesc Împăratul, numai pentru că e împărat.
Arhiereii simt lovitura şi protestează, cerând să schimbe inscripţia, să se adauge: „El a zis că e Împărat al iudeilor“. Această concesie Pilat nu voieşte să le-o facă. El îi refuză scurt şi dezgustat de toată afacerea, zicând: „Ce am scris am scris“ – şi nu modific.
Într-aceea poporul se îndepărtează, rămânând lângă cruce o patrulă de ostaşi, şi mai la o parte cu sfială, Fecioara Maria, Apostolul Ioan şi mai multe femei din Galileea.
Văzând Iisus pe mama Sa, îi zice: „Femeie, iată fiul tău“, apoi privind spre Ioan, îi zice: „Iată mama ta“ (vs. 26). Prin aceasta Iisus recomandă pe Mama Sa în îngrijirea iubitului Său ucenic care a şi luat-o la sine.
Pe lângă durerile cele nespuse, răstigniţii sufereau de o sete infernală. Iisus, găsindu-se în agonie (vs. 28) zice: „Mi-e sete!“. Atunci unul din ostaşi ia un burete, îl moaie în oţetul amestecat cu fiere, pe care îl luau ostaşii romani cu sine, spre a-şi astâmpăra setea, şi împlântând buretele într-un cotoraş de isop, îl duce la gura lui Iisus, Care, sugând şi umezindu-Şi buzele arse de focul setei, exclamă „Săvârşitu-s-a“ (vs. 30). Şi zicând acestea, Şi-a dat duhul!
Sinedriştii vedeau cu groază cele trei cruci, care cu osândiţii de pe ele stăteau ameninţătoare asupra Ierusalimului (vs. 31).. Petrecerea pe cruce a celor răstigniţi era o profanare a sărbătorilor, care aveau să înceapă în seara acelei zile. Ca să înlăture deci acest inconvenient, sinedriştii aleargă la Pilat şi cer să dispună grabnic ca cei răstigniţi să se omoare în torturi şi să-i ia de pe cruce, spre a evita profanarea sărbătorii.
Dându-şi Pilat învoirea, soldaţii, înarmaţi cu ciocane mari de fier, se duc la cei osândiţi şi sfărâmă fluierele celor doi bandiţi, care erau vii. Sfărâmarea deoparte provoca o potenţare a durerilor, de alta aducea moartea cu sine, şi chiar în caz de-a rămâne în viaţă – cel cu fluierele sfărâmate era incapabil să umble şi, deci, să mai facă rele.
Când vor să sfărâme fluierele picioarelor lui Iisus, soldaţii văd, spre mirarea lor, că Iisus este mort. Deci îşi cruţă osteneala de-a mai sfărâma picioarele mortului. Dar, ca să fie deplin siguri de moartea Lui, unul dintr-înşii, luând suliţa, Îl străpunge cu ea în aşa fel ca să-I străbată inima, şi, la caz de-a mai fi rămas vreo licărire de viaţă într-Însul, şi la caz de-a mai fi rămas vreo îndoială în adevărata şi reala Lui moarte, să înceteze orice nedumerire şi să producă deplina siguranţă în moartea Lui. Din rana produsă de suliţa ostaşului a ieşit sânge şi apă, indicând că Iisus şi în moarte este viaţă, dătător de viaţă.
Toate acestea, câte s-au întâmplat cu Iisus au fost proorocite cu sute de ani înainte. Ele trebuiau să se împlinească, şi s-au împlinit.
Gândindu-ne la răstignirea lui Iisus şi la înfricoşatele dureri împreunate cu acest supliciu, ne umplem de mirare şi ne întrebăm cum a putut să le suporte de bună voie, fără să fi avut cea mai mică vină. Răspunsul îl aflăm în economia dumnezeiască.
Dumnezeu crease pe om pentru viaţă. Dar omul prin păcat se făcuse vinovat de pedeapsa cu moartea, moartea veşnică. Omul însuşi nu mai putea face nimic pentru ieşirea de sub sentinţa de moarte. Şi Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire de oameni, ca să schimbe acea sentinţă fatală, Se face Însuşi om, şi, ca om nevinovat primeşte să ia asupra-Şi întreagă vina omului păcătos şi Se supune la cea mai înfricoşătoare pedeapsă pe care omul păcătos I-o poate dicta, dar pe care omul păcătos însuşi o merită. El, Dumnezeu-omul, primeşte această pedeapsă cu toate durerile ei fizice şi morale numai ca să scape pe om de moarte.
Gândindu-ne la aceasta, nemărginită trebuie să fie recunoştinţa noastră către Dumnezeu-omul, Care, prin chinuri şi prin moarte, ne-a scăpat de chinuri şi de moarte, şi deci, încordată trebuie să ne fie silinţa de a ne arăta vrednici de mărimea jertfi Sale necuprinsă de mintea omenească, de-a ne purta aşa, cum El doreşte să ne purtăm spre binele nostru.
Preotul, mai ales preotul, care zilnic jertfeşte pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, dator este neîncetat să pună în vederea turmei sale jertfa adusă de Dumnezeu-omul pentru binele ei, şi să o îndemne prin fapte şi prin cuvinte să se arate vrednică de jertfa adusă, ca nu cumva pentru ea, jertfa să fi fost zadarnică.

[patinina34]

[SIZE=3]65[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Ziua Naşterii Domnului1[/SIZE]
[SIZE=3](25 Decembrie)[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 2, 1-12)[/SIZE]

1. Iară dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la răsărit au venit în Ierusalim, zicând: 2. Unde este cel ce s-a născut Împăratul Iudeilor, că am văzut steaua Lui la Răsărit, şi am venit, să ne închinăm Lui. 3. Şi auzind Irod Împăratul, s-a tulburat, şi tot Ierusalimul cu dânsul. 4. Şi adunând pe toţi Arhiereii, şi cărturarii poporului, i-a întrebat pe ei unde este să se nască Hristos. 5. Iar ei au zis lui: în Betleemul Iudeii, că aşa este scris prin proorocul. 6. Şi tu Betleeme, pământul Iudei, cu nimic nu eşti mai mic întru căpeteniile Iudeii, că din tine va ieşi conducătorul, care va paşte pe poporul meu Israel. 7. Atunci Irod în ascuns chemând pe Magi a întrebat de la ei vremea stelei, care s-a arătat. 8. Şi trimiţându-i pe ei în Betleem, a zis: mergând întrebaţi cu deadinsul de prunc, şi dacă-l veţi afla, daţi-mi de ştire, să vin şi eu să mă închin lui. 9. Iar ei ascultând pe Împăratul, s-au dus; şi iată steaua care o văzuse la răsărit, mergea înaintea lor, până când a venit, de a stătut deasupra, unde era pruncul. 10. Iar ei văzând steaua s-au bucurat cu bucurie mare foarte. 11. Şi intrând în casă, au aflat pruncul cu Maria mama lui, şi deschizând vistieriile sale au adus lui daruri, aur şi tămâie şi smirnă. 12. Şi luând ştire în vis să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Iisus Împărat şi Dumnezeu şi al păgânilor

1. După cele petrecute la Naşterea lui Iisus (Luca 2, 1-38), iată, nişte călători misterioşi se apropie de Ierusalim. După obiceiul de călătorie de pe atunci ei formau o caravană, în fruntea căreia, pe cămile încărcate, împodobite, călătoreau nişte principi, care în acelaşi timp erau filozofi şi astrologi, – urmaţi de mari cete de oşteni şi robi înarmaţi, călări şi ei pe cai superbi. Aceşti călători, veniţi din Orient sunt cunoscuţi sub numele „magi“. Ei atrăgând asupră-le atenţia tuturor, se îndreaptă fără înconjur, la palatul împărătesc şi cer audienţa. Împăratul Irod îi primeşte şi ei îl surprind cu întrebarea: „unde este Principele de curând născut“, care e menit să fie Împărat Universal, că am venit să i ne închinăm în numele orientului, pe care noi îl reprezentăm.
Ei presupuneau că Principele de care vorbeau ei, a trebuit să se nască în familia Împăratului Irod, după cum, omeneşte judecând, aşa ar fi trebuit să fie.
Irod, care era bătrân şi de mult nu avuse prunci, spre a se încredinţa dacă din dinastia sa se va fi născut pretinsul Principe, sondează mai deaproape pe Magi şi află, spre îngrozirea sa, că în adevăr s-a născut în timpul ca de doi ani, de când s-a arătat steaua, dar că acest Principe nu este şi nu poate fi din familia sa. Concluzia pentru Irod era că acest Principe are să-l răstoarne de pe tron şi să întemeieze o nouă domnie.
Întrebarea cea mare era însă: unde s-a născut, cine sunt părinţii lui, cine este El?
Vestea despre naşterea minunatului Principe, comunicată de Magi lui Irod, se aude şi în Ierusalim, între locuitorii cetăţii. Irod era păgân; el n-avea ştiinţă de proorociri. Auzise şi el ceva veşti vagi despre aşteptarea unui Mesia evreiesc, şi atâta tot. Nu aşa însă şi locuitorii Ierusalimului. Ei erau pregătiţi de sute şi sute de ani, prin nenumărate profeţii pentru primirea lui Mesia, pe care tocmai Îl aşteptau. Şi cu toate acestea, în loc să se bucure la auzul acestei veşti minunate, ei, conştienţi de răutatea lor, şi temându-se că nou născutul Principe are să aducă schimbări în modul lor de trai şi de câştig (vs. 3) ei se cutremură alături cu Irod, numai la auzul împlinirii profeţii.
Astfel vedem dar că încă la naşterea lui Iisus, evreii, reprezentaţi prin cei din Ierusalim, iau poziţie ostilă faţă de Mântuitorul lor, şi nu e nici o mirare dacă această predispoziţie sufletească a lor îşi află încheierea în tragedia îngrozitoare de pe Golgota.
Irod împăratul, când simte primejdia, şi plănuieşte un chip infernal de scăpare: moartea Principelui. Dar rămânea deschisă întrebarea: unde s-a născut, cine-i sunt părinţii, cine este primejdiosul copil? Spre a se dumeri şi a lua măsuri (vs. 4) el cheamă în consiliu de stat pe Arhiereii şi Învăţaţii poporului şi-i întreabă dacă nu ştiu ei cumva din sfintele lor Scripturi, să-i dea răspuns la întrebările care pentru el erau enigme.
Tot ce pot să-i spună cei întrebaţi de proorocia lui Miheea (5, 2) care arată că Betleemul este locul unde trebuie să se nască Hristos.
Aflat odată locul, după socoteala omenească era uşor de aflat cine este Principele, care a produs atâta nelinişte numai prin vestea naşterii Sale.
Această afacere îşi rezervă şiretul Irod să o dezlege cu ajutorul Magilor.
2. Spre a-şi putea pune în aplicare planul, fără să se dea de gol, Irod cheamă în taină pe Magi, se informează mai deaproape de timpul când li s-a arătat steaua cea minunată şi, prin urmare de timpul când, aproximativ, se va fi născut Hristos, şi apoi, tot în taină le spune că Principele misterios pe Care ei Îl caută, s-a născut în Betleem. Arătându-le locul, el îi trimite să-L caute şi, făţărind dorinţa sinceră de a I se închina şi el, îi roagă ca, dacă îl vor afla, să se informeze de-aproape despre casa în care se găseşte, despre părinţi şi alte relaţii, şi să se înapoieze prin Ierusalim să-l pună în cunoştinţă de cele aflate – ca să meargă şi el şi să I se închine.
Când magii se apropiaseră de Ierusalim, steaua după care ei veniseră, se ascunsese, ca semn că nu în Ierusalim este Acela, Care este Domn şi al stelelor – lucru pe care magii nu l-au înţeles. Când însă magii, la sfatul lui Irod, pleacă spre Betleem (vs. 9), steaua se arată din nou, merge înaintea lor şi se opreşte deasupra casei în care era pruncul Iisus.
3. În vechime era obiceiul ca cei care mergeau să vadă pe alţii, mai ales pe cei mai mari decât dânşii, să ia cu sine lucruri de preţ şi să le prezinte ca daruri acelora pe care îi cercetau. Aceste daruri de la sine înţeles, erau cu atât mai mari şi mai bogate cu cât erau mai bine situaţi cei ce le dăruiau şi erau mai sus puşi cei ce le primeau.
Magii, oameni bogaţi, când pleacă din Persia iau cu sine nu numai scule de aur ci şi alte lucruri de preţ, spre a le dărui Marelui Împărat, întru întâmpinarea Căruia ei fac o aşa lungă şi obositoare călătorie.
Ajungând însă în Iudeea, din vorbele lui Irod, din impresia ce a produs în popor vestea despre naşterea Lui, şi din starea excepţional de modestă, ba de extremă sărăcie, în care găsesc ei pe Cel atât de cu dor căutat, se conving că Acesta nu este un Principe ca alţi Principi; din convorbirea cu Maria şi cu Iosif se conving că El nu e născut în chip natural, ca alţi copii, că, prin urmare El nu e numai viitor Împărat, ci şi Dumnezeu totodată. Ei îşi schimbă planul stabilit de mai înainte în privinţa darurilor, şi, prosternându-se înaintea Lui ca înaintea lui Dumnezeu, îşi deschid visteriile şi depun la picioarele Lui aur, ca semn de tribut, că ei, în calitate de învăţaţi, care pricep ce fac, şi ca Principi supuşi, aduc Împăratului, Stăpânului lor; apoi smirnă şi tămâie, în calitate de Preoţi, care Îi aduc jertfă, ca adevăratului Dumnezeu.
Astfel vedem că, pe când la Naşterea Mântuitorului Iudeii se înspăimântă şi I se arată duşmani, străinii, reprezentanţii păgânismului, nu numai evreii se bucură de Naşterea Lui, dar Îl recunosc de Împărat şi Dumnezeu al lor. Acesta era un prognostic despre creştinătatea Păgânilor în timp ce evreii vor rămâne în orbirea lor.
Dacă din depărtări mari, cu primejdia vieţii călătoresc Învăţaţii orientului, nu să asculte învăţăturile, ci numai să vadă venirea în lume a Mântuitorului – aceasta s-a întâmplat ca nouă să ne fie de mare învăţătură.
Noi nu suntem învăţaţi, deci cu atât mai mult avem nevoie de învăţătură, de lumină. Nu ca să-L vedem în faşă, ci desăvârşit, să-I auzim învăţăturile şi poveţele, avem să călătorim nu în depărtări mari, ci numai până la Sfânta Biserică, unde găsim tot ce ne doreşte inima în sfintele Scripturi, Cuvântul Lui.
Dacă Magii I-au adus daruri aur, smirnă şi tămâie, noi trebuie să-i oferim, în loc de aur, inima noastră; în loc de smirnă şi tămâie, faptele noastre cele bune. Acestea Îi sunt lui Iisus cele mai plăcute daruri de la noi.

[patinina34]

[SIZE=3]66[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Tăierea împrejur[/SIZE]
[SIZE=3](1 Ianuarie)[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 2, 20-21, 40-52)[/SIZE]

20. Şi s-au întors păstorii slăvind, şi lăudând pe Dumnezeu de toate cele ce auzise şi văzuse, precum le se zisese lor. 21. Şi când s-au umplut opt zile, ca să taie pruncul împrejur, chemat-au numele lui Iisus, care a fost zis de Înger, mai înainte până nu s-a zămislit în pântece. 40. Iar pruncul creştea, şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune, şi Darul lui Dumnezeu era pe dânsul. 41. Şi se duceau părinţii lui în toţi anii în Ierusalim, la praznicul Paştilor. 42. Şi când a fost de doisprezece ani, suindu-se Iisus în Ierusalim după obiceiul praznicului. 43. Şi sfârşindu-se zilele, când s-au întors ei, a rămas Iisus pruncul în Ierusalim şi n-au ştiut Iosif şi mama lui. 44. Şi părându-li-se că este cu alţi călători, au venit cale de o zi, şi l-au căutat pe dânsul prin rudenii, şi prin cunoscuţi. 45. Şi neaflându-l, s-au întors în Ierusalim, căutându-l pe el. 46. Şi au fost după trei zile, l-au aflat în biserică în mijlocul dascălilor, şi ascultându-i şi întrebându-i pe ei. 47. Şi se minunau toţi, aceia ce-l auzeau pe dânsul de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. 48. Şi văzându-l pe el s-au mirat: şi a zis către el mama lui: fiule, pentru ce ai făcut nouă aşa? Iată tatăl tău şi eu dorindu-te, te-am căutat pe tine. 49. Şi a zis către dânşii: ce este că m-aţi căutat, ori n-aţi ştiut că întru cele ce sunt ale Tatălui Meu se cad să fiu. 50. Şi ei n-au înţeles graiul care grăi lor. 51. Şi s-a pogorât cu dânşii, şi au venit în Nazaret, şi era sub ascultarea lor, iară mama lui ţinea toate cuvintele acestea întru inima sa. 52. Şi Iisus creştea cu înţelepciunea, şi cu vârsta, şi cu dar de la Dumnezeu şi de la oameni.

Cercetarea bisericii

1. După Legea lui Moisi (Facerea 17, 12; Leviticul 12, 3) fiecare prunc, a opta zi de la naşterea sa, trebuia să fie supus circumciziunii sau tăierii împrejur, cu care ocazie i se punea nume. Circumciziunea la iudei era aceea ce este botezul la creştini: punerea omului în legătură cu Dumnezeu („Şi veţi tăia împrejur marginea trupului vostru, şi va fi semn de legătură între Mine şi între voi” – Facerea 17, 11).
Mântuitorul Hristos, născându-se sub domnia Legii lui Moisi, se supune Legii şi se taie şi El împrejur a opta zi de la Naşterea Sa. Cu acest prilej I s-a pus numele Iisus, după cum zisese Îngerul, când a anunţat Mariei că va naşte pe Mântuitorul lumii (Matei 1, 21; Luca 1, 31). Numele Lui este în deplină consonanţă cu misiunea Lui, căci înseamnă Mântuitor.
2. Biserica la Iudei de pe timpul lui Iisus era, nu a lui Solomon, nici a lui Zorobabel, zidită pe ruinele celei dintâi, ci biserica lui Irod cel mare, biserică a cărei zidire a ţinut de la 20 î.Hr. până la 62 d.Hr., care, prin urmare, pe timpul lui Hristos încă nu era gata.
Biserica, propriu zisă (casa Domnului) era o zidire nu tocmai mare: 20 coţi lărgimea şi 60 coţi lungimea, înconjurată de o curte mare, numită „curtea interioară“, în care puteau intra numai evreii. Curtea aceasta era împrejmuită cu un colosal zid, care în partea lui interioară, adică spre Casa Domnului, avea impozante edificii, care cuprindeau camere mari menite pentru păstrarea vistieriei bisericii.
Jur-împrejurul acestei curţi se întindea o altă curte vastă, numită „curtea exterioară“ sau „curtea păgânilor“, în care aveau voie să intre şi păgânii, şi din care Evreii făcuseră o piaţă formală, de speculă necurată. Din această curte a alungat Hristos pe neguţători.
Curtea exterioară era şi ea înconjurată cu un zid, încă mai puternic decât zidul curţii interioare, aşa că din afară, făcea impresia unei inexpugnabile fortăreţe.
Un aspect impozant primea curtea aceasta de la grandioasele şi luxoasele foişoare (pridvoare, hale) de columne corintice, alipite de zidul înconjurător. Pe lângă aceste foişoare, în dosul lor, adică între ele şi zidul înconjurător şi, poate şi printre ele şi apoi deasupra lor, în etaj, se aflau locuinţe pentru personalul de serviciu şi pentru preoţi, cum şi saloane largi pentru întrunirile Sinedriului.
Întreg complexul acesta de zidiri purta numele de biserică.

[patinina34]

2. Legea lui Moisi (Ieşirea 23, 14-17; 34, 23; Deuteronomul 16, 16-17) prescrie ca fiecare părinte de familie să meargă la biserică cel puţin la cele trei sărbători mari (Paşti, Rusalii, Corturi). Era de la sine înţeles că şi Iosif a trebuit să se supună legii. Când Iisus era de 12 ani Iosif L-a luat cu sine împreună cu Maria, ca să meargă la sărbătoarea Paştilor în Ierusalim la biserică. Ajunşi în Ierusalim, fireşte, ei merg la biserică, unde atenţia lui Iisus este atrasă de cărturari, care îşi improvizau tribunele prin foişoarele curţii exterioare şi îşi arătau publicului erudiţia – din Sfânta Scriptură.
Din expunerea evanghelistului se vede că metoda cărturarilor era cel socratic (cap. 31): cei doritori de-a şti ceva întrebau pe cărturari, care apoi, referindu-se la texte din legea lui Moisi, răspundeau şi dumereau pe interogator. La rândul lor puneau apoi şi cărturarii întrebări, ca să vadă întrucât asistenţii au înţeles, ori întrucât sunt de versaţi în Sfintele Scripturi, spre a se şti orienta în explicările ce dădeau. Întrebările puse şi răspunsurile date erau dovada agerimii minţii şi a cunoştinţei şi aplicării sfintei Scripturi.
Între cei mai dornici de-a şti cât mai mult era, de bună seamă, Iisus. El, copil sărman, modest, copleşeşte pe învăţaţi cu întrebări la care ei trebuie bine să se gândească spre a putea găsi răspunsul potrivit, căci la rândul Său, acest minunat copil dădea răspunsuri care îi puneau în uimire pe cărturari. De aceea lumea se grupează cu plăcere pe lângă El, minunându-se de întrebările profunde ce le punea învăţaţilor şi de uşurinţa şi claritatea cu care El răspundea la cele mai grele întrebări ale lor.
3. După terminarea sărbătorilor oamenii se grupează în cete mari spre a se întoarce acasă. Iosif cu Maria şi cu Iisus îşi găsiseră şi ei tovarăşi de călătorie de prin Nazaret şi împrejurime, cu care să se asocieze în o ceată. În timpul grupării, imediat înainte de plecare, aflându-se, pesemne, în curtea exterioară a bisericii, Iisus se furişează din ceata în care intrase şi se duce la interesanţii cărturari. Ceata pleacă, Iisus (vs. 43), preocupat de a şti tot mai mult, nu se mai gândeşte la părinţii Săi, ci uită de Sine, rămânând ca fermecat între cărturari. Iosif şi Maria cred că El este şi merge înainte cu ceilalţi copii de seama Lui, între care îl postaseră. Seara, când Îl caută, Iisus nicăieri. Înspăimântaţi (vs. 45) se întorc în Ierusalim, unde-L caută zadarnic până a treia zi, când îl găsesc în biserică, între Cărturari, discutând cu ei, spre uimirea tuturor.
Iosif nu îndrăzneşte să-i facă vreo observaţie; aceasta şi-o rezervă Maria, mama pruncului. Ea îl mustră foarte blând: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi eu, dorindu-Te Te-am căutat“.
Iisus însă Îşi legitimează petrecerea între Cărturari cu misiunea Sa. De ce M-aţi căutat aiurea, zice El; nu ştiaţi că aici, în casa Tatălui Meu, Mi se cuvine să fiu? În acelaşi timp El răspunde Maicii Sale că nu Iosif, după cum presupun oamenii, ci Dumnezeu este adevăratul Său Tată. Dar, Se supune mamei Sale şi lui Iosif şi pleacă în Galileea, unde petrece în supunere faţă de mama Sa şi faţă de Pedagogul Său, sub a căror îngrijire Îşi face educaţia, iubit de Dumnezeu şi apreciat de oameni.
Iisus Hristos, deşi Dumnezeu, ca om, simte nevoia să cerceteze biserica, şi încă atât ca copil, cât şi în cursul activităţii Sale mântuitoare. Ca să ajungă la biserică El trebuia să facă pe jos o călătorie obositoare de mai multe zile, străbătând trei ţări (Galileea, Samaria şi Iudeea). El o face aceasta, mai ales, ca pentru noi să fie un îndemn de a-L imita. Că, dacă El, ca Fiul lui Dumnezeu, simte trebuinţă să fie în casa Tatălui Său şi să se întreţină cu învăţăturile Sfintei Scripturi, cu cât mai mult noi păcătoşii şi ignoranţii. Pe când El, ca să ni se arate model de imitat, călătoreşte cu mari greutăţi, pe jos, zile întregi, până la biserică, de la noi nu aşteaptă să facem câţiva paşi până la biserică, pe care a întocmit să o avem în apropiere; nu aşteaptă să petrecem zile întregi în călătorie şi în biserică, ci abia câte un ceas-două. A nu cerceta biserica, după astfel de exemple şi în astfel de împrejurări lesnicioase, este deci a te da lenei cu îndărătnicie, a nu voi să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, a nu voi luminarea minţii şi hrana sufletului, a nu dori viaţa – este a sfida bunăvoinţa şi jertfa dumnezeiască făcută pentru tine, a sfida pe Dumnezeu Însuşi, şi inconştient a-ţi provoca pieirea.
Acestea avându-le în vedere preotul nu poate în destul îndemna pe enoriaşii săi cu graiul şi cu exemplul să cerceteze biserica, în care el, preotul, să fie totdeauna la locul său de onoare şi cu onoare.
Ca preotul să aibă adevărată dragoste şi plăcere a fi în casa Domnului şi a-I servi cu râvnă şi cu vrednicie, el trebuie din tinereţe şi îndelung să se exercite. Cel mai propriu timp de exerciţiu este fără îndoială timpul de pregătire seminaristă. Seminaristul, ca oarecând Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să cunoască numai două căi: calea la biserică şi calea la şcoală, dacă voieşte să fie preot la locul lui.

[patinina34]

[SIZE=3]67[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Întâmpinarea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](2 Februarie)[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 2, 22-40)[/SIZE]

22. Şi când s-au împlinit zilele curăţiri lor, după legea lui Moisi, l-au dus pe el în Ierusalim, ca să-l pună înaintea Domnului. 23. Precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, care deschide pântecele, sfânt lui Dumnezeu se va chema. 24. Şi ca să dea jertfă, precum s-a zis în legea Domnului, două turturele, sau doi pui de porumbel. 25. Şi iată era un om în Ierusalim, anume Simeon, şi omul acela era drept, şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste dânsul. 26. Şi era lui făgăduit de Duhul Sfânt, să nu vadă moartea până ce va vedea pe unsul Domnului. 27. Şi a venit cu Duhul în Biserică, şi când au dus părinţii pe Iisus pruncul, să facă după obiceiul legii pentru el. 28. Şi acela l-a luat pe dânsul în braţele sale, şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: 29. Acum slobozeşte pe robul tău stăpâne, după cuvântul tău în pace; 30. Că văzură ochii mei mântuirea ta. 31. Care ai gătit înaintea feţei tuturor popoarelor; 32. Lumină întru descoperirea neamurilor, şi mărire poporului tău Israel. 33. Şi era Iosif şi cu mama lui mirându-se de cele ce grăia pentru dânsul. 34. Şi i-a binecuvântat pe dânşii Simeon, şi a zis către Maria mama lui: iată acesta este pus spre căderea, şi scularea multora în Israel şi spre semnul căruia se va zice împotrivă. 35. Şi prin singur sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere de la multe inimi cugetele. 36. Şi era Anna proorociţa fata lui Fanuil, din neamul lui Asir, aceasta îmbătrânise în zile multe, care locuise cu bărbatul său şapte ani din fecioria sa. 37. Şi a fost văduvă ca la optzeci şi patru de ani, care nu se depărta de biserică, cu postul şi cu rugăciuni, slujind ziua şi noaptea. 38. Şi aceasta întru acel ceas venind s-a mărturisit Domnului şi a grăit pentru dânsul tuturor, celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim. 39. Şi după ce au săvârşit toate după legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea sa Nazaret. 40. Iar Pruncul creştea, şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune, şi darul lui Dumnezeu era pe dânsul.


Supunerea

1. În legea lui Moisi (Ieşirea 13, 2, 12; 22, 29-30, 34, 19; Leviticul 12, 2, 6, 8) tot cel întâi născut al unei mame, om şi animal, dacă e parte bărbătească, trebuie să fie dus jertfă lui Dumnezeu, animalele la şapte zile, pruncul la 40 de zile de la naştere. Pruncul, dus la jertfelnic, se răscumpără prin un miel de un an şi un pui de porumbel, ori o turturea, ori, din partea celor săraci – înlocuindu-se mielul cu un pui de porumbel – prin doi pui de porumbel ori prin două turturele.
În conformitate cu prescripţiunile acestea ale Legii, Iosif şi Maria, la 40 de zile după Naştere, se duc cu Iisus la biserică, spre a-L prezenta la jertfelnic Domnului şi a-L răscumpăra după lege.
2. Între evrei era vie aşteptarea Mântuitorului. Între cei mulţi era (vs. 25) şi un bătrân, om bun şi temător de Dumnezeu. Acest bătrân se chema Simeon. Lui îi fusese făgăduit de la Duhul Sfânt că nu va muri până nu va vedea pe Mesia. Tocmai pe când se apropie Iosif cu Maria şi cu Iisus de Ierusalim, Simeon bătrânul este inspirat şi el şi vine la biserică, unde aşteaptă sosirea lui Mesia cel făgăduit şi mult aşteptat. Şi (vs. 27), când au sosit Iosif şi Maria cu pruncul Iisus, ca să-L răscumpere, după Lege, Simeon ia pe Iisus în braţe şi, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să nu moară înainte de a vedea pe Mântuitorul, zice: (vs. 29) Acum, Doamne, pot să mor în pace (vs. 30), că cu ochii mei am văzut întrupată mântuirea mult dorită (vs. 31) pe care ai pregătit-o pentru toate popoarele (vs. 32), mântuire, care e lumină spre a lumina şi învăţa pe păgâni şi spre a fi mărire şi laudă pentru poporul Israel.
Iosif şi Maria deşi ştiau destul de bine cele ce se întâmplaseră mai înainte în Nazaret şi apoi în Betleem, ei totuşi rămân uimiţi de vorbele acestui bătrân. Ei nu-şi puteau explica de unde şi cum a ştiut Simeon să le iasă înainte şi să primească pe micul Iisus cu aşa cuvinte.
Pe când Iosif şi Maria stăteau nedumeriţi, bătrânul Simeon le adresează şi lor câteva cuvinte sentenţioase, profetice, cuvinte, în care el cuprinde pe scurt efectul activităţii lui Iisus. El zice întâi cu referinţă la Iisus (vs. 34): Iată, mulţi din Israel se vor ridica, vor fi fericiţi, ascultând învăţăturile Lui, şi iarăşi mulţi care vor auzi învăţăturile Lui, vor cădea, vor pieri, fiindcă nu vor crede într-Însul şi nu se vor îndrepta. Semnul Lui, Crucea, are să fie obiect de scandal, de contradicţie, de opoziţie (I Corinteni 1, 18), prin care mulţi îşi vor descoperi tainele inimilor lor – apoi cu referinţă la Maria (vs. 35): iar prin inima ta va trece sabia – tu vei simţi cea mai cumplită durere de mamă atunci când vei vedea pe Fiul tău răstignit şi te vei crede părăsită de toată lumea.
Pe când se petreceau cele descrise la grupa cea sfântă se alătură o evlavioasă bătrână, proorociţa Anna, care-şi petrecea ziua şi noaptea la biserică în rugăciune şi în post. Şi ea văzând cele ce se întâmplă, vesteşte tuturor celor care, ca şi ea şi ca şi bătrânul Simeon, aşteptau venirea Mântuitorului, că Mesia Cel aşteptat S-a născut, S-a arătat în biserică.
Deşi e mai presus de Lege, câtă vreme în faţa lumii e născut sub Lege, Mântuitorul se supune Legii, se taie împrejur şi se prezintă la biserică spre a se răscumpăra. El Se supune Legii întru toate, aici, ca şi la Botez, la începutul activităţii Sale, ca şi în întreagă viaţa Sa. Şi, deşi, ca Dumnezeu, e superior Mariei şi lui Iosif, El, ca om, Se supune lor, ascultă de ei, până ajunge la majorat. El se supune anume ca să se arate model de imitat, ca izvor de învăţătură pentru noi. Învăţătura este supunerea faţă cu legea Statului şi a Bisericii, supunerea faţă de părinţii şi profesorii noştri. În orice poziţie socială ne-am afla nu ne putem dispensa de la supunere, de la ascultare de legi şi de superiori. Ba, tocmai prin faptul că Dumnezeu fiind ca om, Se supune legilor până în cele mai mici prescripţii ale lor, Domnul Hristos ne învaţă prin chiar exemplul Său, că cu cât ocupăm poziţii mai însemnate în societate, cu atât trebuie să ne supunem legilor cu mai mare rigoare, dând exemplu bun celor inferiori nouă.
Una din poziţiile cele mai înalte în societate o ocupă preotul. La dânsul, la conduita lui privesc mai mulţi, ca să-şi acomodeze viaţa după a lui. Urmează, deci, pentru el îndatorirea ca întru toate model de supunere şi de ascultare către lege şi către autorităţi constituite în stat şi în Biserică, el să se facă pentru enoriaşii săi.
Preot supus şi ascultător de legi va fi numai acela, care în tinereţea sa s-a obişnuit cu supunerea către părinţi şi către învăţători. Seminarul pentru viitorul preot, este locul unde el trebuie să se exercite cu toată inima în supunere – în supunere către legile şcolii şi supunere către profesorii săi.
Profeţia lui Simeon, bătrânul nu se raportează numai la contemporanii lui Iisus. Ea are în vedere întreagă creştinătatea din toate veacurile, prin urmare ea ne are în vedere şi pe noi. Şi între noi mulţi se găsesc care, fie din uşurinţa minţii, fie din exemplele rele ce le văd, fie din învăţăturile greşite, pe care le aud ori le citesc, se abat de la poveţele cuprinse în învăţături ale Mântuitorului nostru Hristos, ţin de viaţă dătătoare de modă, că treci de om cult, om de spirit, independent, să nu crezi, ori mai bine, să paradezi cu necredinţa şi chiar să ridiculizezi pe cei credincioşi. Aceştia sunt, care, în adevăr, cad; cad sufleteşte, cad moralmente, şi cad, se ruinează şi trupeşte.
Sunt iarăşi alţii între noi, care ascultă cu evlavie învăţăturile sublime ale lui Iisus, cred în Dumnezeirea Lui aşa cum învaţă şi mărturiseşte Biserica şi îşi întocmesc viaţa după poveţele Domnului: pentru aceştia Iisus este spre ridicare, spre înălţare, spre viaţă.
În Biserică, în parohia sa, preotul trebuie să fie un vehicul puternic şi neadormit spre a opri căderea şi a înlesni şi ajuta ridicarea. Toţi enoriaşii îi sunt lui încredinţaţi. El răspunde cu sufletul său pentru cei ce cad. Deci silinţă fără preget trebuie să-şi dea ca pe cei ce înclină spre cădere să-i oprească în pornirea lor şi să-i ajute ca să se ridice.
Această oprire şi acest ajutor spre ridicare este adevărata artă: s-ar putea zice că este arta artelor. Acei care n-au avut prilej să o înveţe, găsesc poveţe mai ales în Epistolele Apostolului Pavel către Timotei, special II, 4, 2 ş.u. Seminariştii însă au prilejul să-şi însuşească această artă aprofundând poveţele pe care profesorii le dau.