Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

Rămânea acum, ca din această pildă vie de credinţă, de încredere şi de nădejde în Dumnezeu, asistenţii să nu rămână numai cu simpla admirare a recompensei, ci să ia învăţătură, să se facă următori femeii acum vindecate, mântuită. Dar în acelaşi timp rămâne şi pentru noi, ca, văzând cum a fost mântuită femeia prin credinţa şi prin nădejdea în Dumnezeu, să credem şi noi într-Însul; să avem încredere în bunătatea, în mila şi în atotputernicia Lui, şi să nădăjduim că, în neajunsurile noastre, ne va mântui, ştiind că „nădejdea nu ruşinează“ (Romani 5, 5).
2. Din compararea acestei pericope, cu pericopele paralele de la Matei (9, 18-26) şi Marcu (5, 21-43), vedem că Iisus se întorsese din Pereea în Capernaum şi se afla lângă mare, primit de mulţimea care-L aştepta atunci, când îl întâmpină Iair; că pe lângă funcţiunea ce ocupa domnul sau mai-marele sinagogii din bogatul oraş Capernaum, de bună seamă ca subordonat sinedriului, Iair era unul din boierii, din fruntaşii evreilor, deci om cu multă trecere între evrei şi în strânse legături cu conducătorii din Ierusalim. Tocmai în această dublă calitate, ca subaltern al sinedriului şi coleg al sinedriştilor, el era, trebuia să fie ostil lui Iisus – întrucât toţi funcţionarii subalterni trebuie să urmeze direcţiunea dată de autoritatea supremă, şi întrucât el, ca membru al unei caste, ca boier, trebuia să meargă alături cu colegii săi, să ţină la interesul comun de castă.
Când însă acest boier, înalt funcţionar al Sinedriului vede că fiică-sa e în extremă primejdie de moarte, dragostea ce o are pentru fiică-sa îl face să uite toate preocupările şi interesele boiereşti, toate consideraţiile ce le avea faţă cu oficiul său şi să recurgă la Iisus, marele şi modestul doctor, despre care ştia că pe alţii i-a vindecat, şi de care era sigur că-i poate vindeca fiica. El, auzind că Iisus s-a întors de peste mare, aleargă în întâmpinarea Lui la ţărm, şi, lepădând mândria sa de boier şi de mare demnitar, se prosternează cu umilinţă la picioarele lui Iisus şi-L roagă să-i vină într-ajutor.
Văzând Iisus umilirea acestui mândru boier, umilire provenită din nemărginita lui iubire paternă, şi, în credinţa lui văzând îndreptarea, pocăinţa, I se face milă de dânsul. Mila aceasta, Iisus o foloseşte spre a stabili un exemplu, o învăţătură pentru cei mândri, pentru duşmanii Săi, pentru cei mai mari judecători. El voieşte să arate boierilor şi peste tot sinedriştilor cât de lesne iertător este El şi cum vine El de grabnic într-ajutor şi duşmanilor Săi celor mai aprigi, dacă aceştia se îndreaptă, dacă încetează de a fi răi şi Îi cer ajutorul. De aceea, fără să stea un moment pe gânduri, Iisus pleacă spre casa boierului, deşi în acelaşi timp I se aduce ştirea că fata bolnavă a murit.
„Nu te teme, crede numai şi fiica ta se va mântui“, îi zice Iisus, încurajându-l şi arătându-i că credinţa lui are să fie răsplătită, că credinţa lui este, care-L înduplecă pe Iisus să-i mântuiască fiica. Şi credinţa lui Iair este răsplătită peste toate aşteptările.
Iisus nu voieşte să facă reclamă pentru Sine; de aceea nu permite ca în odaia cu patul mortuar să intre decât cei mai apropiaţi din învăţăceii Săi cu părinţii moartei. Înaintea a cinci martori, prin cuvânt, Iisus dă viaţă moartei, pe care o face, în acelaşi timp, deplin sănătoasă. La urmă şi acestor martori le impune să nu spună nimănui ce au văzut, anume ca să evite senzaţia în gloatele nepricepute.
Spre a constata deplina sănătate a fetei, Iisus porunceşte să i se dea de mâncare, căci, organismul ei fiind acum sănătos, iar stomacul gol, ei îi e foame, şi deci, ea şi mănâncă înaintea celor de faţă.
Din ajutorul dat lui Iair, care era unul din duşmanii lui Iisus, unul din aceia, care, în faţa lui Dumnezeu erau mai păcătoşi, dar care, la un moment dat, îşi vine în sine: încetează cu răutatea, crede în Dumnezeu şi se roagă Lui, – din ajutorul dat acestui boier păcătos, vedem învăţătura pentru noi că, oricât de mult şi oricât de greu ar fi păcătuit cineva, să nu dispere, ci să se întoarcă cu umilinţă şi cu încredere în milostivirea şi în bunătatea lui Dumnezeu, să înceteze de a mai face rele şi să-I ceară iertare, să-I implore ajutor, şi Dumnezeu îl iartă, Dumnezeu îi ajută.
Dar, pe de altă parte, pentru noi este o învăţătură, un îndemn, ca să facem şi noi, cum face Dumnezeu: oricât de mult şi de greu ne-ar greşi cineva, oricâte rele ne-ar fi făcut, dacă vine înaintea noastră, şi arătând părere de rău pentru cele ce ne-a făcut, şi, dându-ne garanţii că nu ne va mai face rău, ne roagă să-l iertăm, noi să nu ne împietrim inima, să-l iertăm ca, prin aceasta, şi noi să merităm iertarea, pe care o cerem în rugăciunea domnească.
Cum, păcat neiertat este disperarea în mila, în bunătatea şi, deci, în iertarea lui Dumnezeu, şi cum aceasta aduce după sine osânda veşnică, – tot aşa păcat neiertat este, dacă noi nu voim cu nici un preţ să iertăm pe cel ce ne-a făcut rău şi se roagă de iertare.
Cel mai ales sentiment şi cea mai nobilă mulţumire pentru om este mulţumirea ce o poate avea iertând pe acela care i-a greşit. De această mulţumire preotul nu se poate lipsi. Şi în practicarea acestei virtuţi el trebuie să fie o făclie luminătoare pentru parohienii săi, un exemplu atrăgător spre plăcută şi satisfăcătoare imitare.

[patinina34]

[SIZE=3]41[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXV-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 10, 25-37)[/SIZE]

25. Şi iată un legiuitor, s-a sculat ispitind pe el şi zicând: Învăţătorule, ce voi face, ca să moştenesc viaţa de veci. 26. Iar el răspunzând a zis: în lege ce este scris; cum citeşti. 27. Iar el răspunzând a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din toată virtutea ta, şi cu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău, ca însuţi pe tine. 28. Şi i-a zis lui: drept ai răspuns, fă aceasta, şi vei fi viu. 29. Iar el vrând să se îndrepte pe sine însuşi a zis către Iisus; şi cine este vecinul meu. 30. Iar Iisus răspunzând a zis: un om oarecare s-a pogorât din Ierusalim în Ierihon, şi a căzut în tâlhari, care dezbrăcându-l pe el, şi rănindu-l s-au dus lăsându-l abia viu. 31. Şi s-a întâmplat de a trecut un preot pe acea cale, şi văzându-l l-a trecut 32. Aşijderea, şi un levit, fiind la acel loc; venind, şi văzându-l l-a trecut. 33. Iar un Samarinean mergând a venit la el şi văzându-l i s-a făcut milă de el. 34. Şi apropiindu-se a legat rănile lui, şi turnând untdelemn şi vin şi punându-l pe dobitocul său l-a dus la o casă de oaspeţi, şi a purtat grijă de el. Şi a doua zi când a purces scoţând doi arginţi, i-a dat gazdei şi a zis: poartă-i de grijă, şi orice vei mai cheltui, întorcându-mă eu îţi voi plăti. 36. Care dintre acei trei ţi se pare a fi mai aproape celui ce a căzut în tâlhari. 37. Iar el a zis: care a făcut milă cu dânsul, deci a zis Iisus lui: mergi de fă şi tu aşijderea.

Aproapele nostru

1. Un făţarnic de felul celui cu care ne-am ocupat în Evanghelia din Duminica a XII-a (cap. 28) este cărturarul, legiuitorul din această Evanghelie – un fariseu care, ca şi cel de la cap. 28, voieşte să se însinue ca un om absolut bun, fără păcate, şi care se încearcă şi el a stoarce în favorul său o laudă de la Iisus Hristos, pe care apoi să o exploateze spre a-şi mări popularitatea. Şi acesta, ca şi cel din Matei (19, 16 ş.u.) adresează Mântuitorului întrebarea: ce să facă spre a moşteni viaţa veşnică.
Mântuitorul îi răspunde prin o întrebare pe care i-o adresează tocmai fiindcă Fariseul era specialist în lege, „legiuitor“ zicându-i: „Ce este scris în Lege, cum citeşti?“. Fariseul, se vede, luase act de răspunsul lui Iisus Hristos, la întrebarea ce-I adresase un alt legiuitor (Matei 22, 37-38), că Îi răspunde cu cuvintele proprii ale lui Iisus, acolo citate şi luate de altfel din Lege (Deuteronomul 6, 5 combinat cu Leviticul 8, 5; 19, 19 şi Numerii 9, 29). Dar, ca şi fariseul bogat de la Matei şi cel de la Luca, nu se mulţumeşte cu răspunsul primit, ci, crezând că va izbuti să stoarcă de la Mântuitorul o mărturisire, cu ajutorul căreia apoi să se arate grozav înaintea gloatelor, el întreabă pe Iisus: „Şi cine este aproapele meu?“.
După Leviticul (19, 16-19) aproapele israiliteanului este numai israiliteanul, deci, prin consecinţă, al evreului numai evreul, şi prin urmare evreul numai pe evreu este obligat să-l iubească, pe când pe ceilalţi trebuie să-i urască.
Aceasta o scoate în relief şi Mântuitorul la Matei 5, 43. 44; Luca 6, 34 ş.u. (a se vedea Evanghelia din Duminica a XIX după Rusalii, cap. 35). Şi legiuitorul se şi aştepta la un răspuns conform cu suscitatul text din Moise, ca apoi pe acest răspuns să clădească fraze bombastice de naţionalism, de jertfire pentru interesele, pentru binele şi pentru fericirea poporului evreiesc.
Mântuitorul, care-i ştia gândurile, şi care şi de altfel nu se putea contrazice, îşi dezvoltă şi îşi exemplifică învăţătura anunţată la Matei (5, 44-48 şi cele paralele), spunându-i întâmplarea cu samariteanul milostiv.
2. Preoţii şi leviţii, cărturarii poporului învaţă pe necărturari să facă milostenie cu cei nenorociţi, după cum Legea prescrie. Dar, ca învăţătura lor să fie pusă în practică de către popor, ei sunt ţinuţi, în locul întâi, să şi facă aceea ce îndeamnă pe alţii să facă; ei sunt datori să fie nu numai învăţători teoretici ai Legii, ci şi împlinitorii ei, învăţătorii ei prin exemple.
Un astfel de preot, dator să împlinească el întâi aceea ce cere de la alţii, trecând pe cale, vede pe cel nenorocit, şi, fiindcă nu este nimeni de faţă să-l vadă, şi, deci, prin ajutorul, ce ar da celui nenorocit, nu poate face reclamă, trece nepăsător pe lângă fiul poporului său. Un levit, care şi el se hrănea ca şi preotul din credinţa poporului, din aderarea poporului la Legea, pe care o propovăduiesc preoţii şi leviţii, trece şi el pe aceeaşi cale, vede pe cel rănit, şi, nepăsător şi rece, trece înainte ca şi cum nu l-ar fi văzut, îl lasă să moară fără a-i da ajutor. Aceştia, după Legea lui Moise, erau cei mai aproape de cel căzut între tâlhari, aceştia, mai mult ca oricine, datori erau să-i întindă o mână de ajutor. Dar ei îl tratează ca pe un lucru de nimic, ca şi cum n-ar fi om şi n-ar merita compătimirea semenilor săi.
Preotul şi levitul erau din tagma fariseului – legiuitor, care-L întrebase pe Iisus. Ei făceau binele numai când ştiau că sunt văzuţi de gloate, ca să fie lăudaţi, admiraţi. Când însă, ştiau că nu sunt văzuţi, că din fapta, ce ar fi săvârşit, nu era să tragă nici un folos conduita lor era cum se exemplifică în această Evanghelie.
Ca o antiteză a acestor doi oameni, consideraţi de popor ca sfinţi, ca învăţători şi împlinitori ai Legii: trece pe acea cale un om cu totul străin, de alt neam, un necurat, cu care evreii nu voiesc să aibă nimic, nici în clin, nici în mânecă, un samaritean. Văzând pe evreu rănit, acestui om „rău“ i se face milă, se coboară de pe asin, spală şi leagă pe cel rănit, apoi îl pune călare, iar el merge pedestru până ajunge cu dânsul la o casă de oaspeţi, unde îl aşează şi poartă grijă de însănătoşirea lui.
Aşa lucrează cel „rău“, cel „necurat“, Samariteanul, aşa se poartă străinul cu evreul, pe care nu-l bagă în seamă preotul lui şi levitul.
Şi, la întrebarea Mântuitorului, în cazul de faţă, care a fost aproapele evreului nenorocit, răspunsul firesc nici nu putea fi altfel, decât aşa cum l-a formulat cărturarul, răspuns, care era totodată în contra nu numai a fariseilor, ci şi a preocupării întregului popor evreiesc. Fariseul e nevoit să recunoască, în contra învăţăturii sale, că aproapele nu este numai conaţionalul, care adeseori poate să fie fără de inimă, ci oricare om, fie el oricât de nefavorabil descris de preocuparea omenească. El recunoaşte că orice om îţi poate face bine, te poate scăpa chiar şi de la moarte, că, prin urmare, şi tu, oricărui om, fără deosebire de naţionalitate, când ţi se dă ocazia, să-i faci bine, să-i dai ajutorul, de care el are trebuinţă.
În faţa exclusivismului naţional al lui Moise se ridică altruismul creştin, dezvoltat cu altă ocazie până la ideal, altruism spre care trebuie să tindă întreaga omenire (vezi şi cap. 35).
Exclusivismul naţional, în parabola de faţă, se vede că degenerase în cel mai josnic egoism, aşa că în Iudeea, nici la cei mai buni, la preoţi şi la leviţi, nu se găsea altruismul nici chiar în cadrul cel îngust al exclusivismului naţional evreiesc.
Din ţinuta preotului şi a levitului rezultă maxima de conduită pentru toţi, dar mai vârtos pentru preoţi şi pentru seminarişti, că datori sunt să-şi pună în concordanţă faptele cu vorbele; să se poarte cum le e vorba. Şi, dacă împrejurările politice îi silesc să fie exclusivişti, naţionalişti: să nu facă paradă şi speculă cu naţionalismul lor, ci naţionalişti să fie cu trup, cu suflet, gata a-şi jertfi şi viaţa în orice moment pentru naţiunea lor. În acelaşi timp ca de foc să se ferească de a-şi restrânge naţionalismul, altruismul în cadre profesionale, ori provinciale, mai mult încă de a-l reduce la familia ori chiar, în ultima analiză, la persoana lor. Aceasta ar fi decadenţa la un josnic egoism.

[patinina34]

[SIZE=3]42[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXVI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 12, 16-21)[/SIZE]

16. Şi a zis pildă către ei zicând: unui om bogat foarte-i rodise ţarina. 17. Şi cugetă întru sine zicând: ce voi face, că nu am unde aduna roadele mele. 18. Şi a zis: aceasta voi face, sparge-voi jitniţele mele, şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele, şi bunătăţile mele. 19. Şi voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pe mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. 20. Iar Dumnezeu i-a zis lui: nebune, întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, dar cele ce ai gătit, cui vor fi. 21. Aşa este cel ce strânge lui şi comoară, iar în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte.

Lăcomia

1. Ca să putem înţelege deplin parabola din această Evanghelie, este necesar să-i cunoaştem motivul: ce a îndemnat pe Mântuitorul să o rostească. Motivul îl găsim parte în metoda Sa de a-şi exemplifica şi, prin aceasta, a-şi desluşi teoriile susţinute, parte arătat în textul, ce imediat precede parabolei.
a) În marea predică de pe munte, (Matei, cap. 5-7) Mântuitorul învăţase în teză generală: „Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ..., ci vă adunaţi vouă comori în cer..., că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6, 19-21) – fără să fi desluşit prin exemple această înaltă teorie. Ea trebuia, deci, exemplificată, desluşită, lămurită. Între alte exemple, Mântuitorului Îi este binevenită şi parabola din chestiune.
b) În textul, ce precede parabolei vedem că un anumit om de rând, care, aşa se vede, îşi luase partea, ce i se cuvenea din avuţia părintească, încă fiind părinţii în viaţă, acum, după moartea lor, ar mai fi luat şi din partea rămasă fratelui său. La judecată nu îndrăznea să meargă, deoarece se temea că nu va câştiga. Ştiind însă, că Mântuitorul este aşa de bun, face bine tuturor, crede că Îl va putea îndupleca să intervină El cu înalta-i autoritate ca să înduplece pe fratele său la împărţirea moştenirii.
Mântuitorul, care „nu avea trebuinţă să-I mărturisească cineva pentru om, că El ştia ce era în om“ (Ioan 2, 25), ştie că numai lăcomia este, care împinge pe acest om naiv să vină la Dânsul şi să-I ceară ajutorul; apoi, pe lângă aceasta, chiar dreptate de ar fi avut omul, Mântuitorul nu avea misiunea a se amesteca în neînţelegerile, dependente de dreptul civil, şi nu putea să dea armă în mâna duşmanilor Săi, că se face însuşi judecător. De aceea El refuză a se pronunţa, răspunzând omului: „cine M-a pus pe Mine Judecător peste voi?“ – cu alte cuvinte: caută-ţi de treabă, şi Mă lasă în pace! nu încerca a Mă face pe Mine instrument scopurilor tale egoiste.
Apoi, ca să arate celor de faţă că lăcomia este, care l-a împins pe acel om să recurgă la Dânsul, adaugă: „Vedeţi de vă feriţi de lăcomie, că nu în a prisosi cuiva din avuţiile sale, este viaţa lui” (vs. 15), adică: nu în avuţii stă fericirea acestei vieţi, că avuţiile, oricât de multe ar fi, ele nu pot să lungească viaţa celui ce le are. Şi, ca să o dovedească aceasta, în legătură cu teoriile arătate la Matei (6, 19-21).
2. Mântuitorul spune celor de faţă, parabola bogatului, care adunase atât, încât nu mai avea unde să-şi strângă agoniseala. El, bogatul, adunase în cursul unei vieţi întregi, lipsindu-se pe sine, nedreptăţind pe alţii, făcând tot ce poate să facă un om, al cărui scop este îngrămădirea de bogăţii, peste care apoi să dispună după plac. Dar, când privea mulţumit de rezultatul îndelungatei sale vânători după avuţii, şi, când îşi făcea planul să înceteze de a mai alerga după câştig, ci să se retragă în odihnă, în care să ducă o viaţă dezmierdată, lipsită de griji, de zbucium şi de nevoi; pe când el îşi plănuia o îndelungată viaţă tihnită şi plăcută, îi zice Dumnezeu; nebune, în noaptea aceasta vei muri; dar cele ce ai câştigat cu atâta zbucium, privaţiune şi nedreptate, ale cui vor fi? Ai trăit o întreagă viaţă ca un sărac, nepermiţându-ţi din câştigul tău să faci vreun bine cuiva, nici chiar ţie; ai trăit sărac, ca să mori bogat, şi ca, la moarte, să-ţi primeşti o parte din aspra pedeapsă: remuşcarea că n-ai beneficiat de avuţiile tale şi durerea de-a ştii că alţii le vor utiliza, alţii care n-au ostenit la câştigarea lor.
Concluzia firească este: aşa se întâmplă tuturor avarilor, tuturor lacomilor după bogăţii lumeşti. Asupra acestei concluzii Evanghelia ne atrage deosebita băgare de seamă când adaugă admoţiunea Mântuitorului: „Cel ce are urechi de auzit să audă“, să cumpănească bine cele ce am zis şi să se ferească de viciul lăcomiei.
Fără îndoială unul din cele mai grave vicii este lăcomia, ca mamă a o mulţime de păcate. Cel stăpânit de lăcomie, în goana sa după avuţii, unde numai i se dă ocazia, înşeală, fură, răpeşte, ucide, lăsând în mizerie şi pieritori de foame pe aceia, pe care i-a jefuit. Ca să înşele, el nu se fereşte de minciună, de clevetire, de falsuri, de jurământ fals; ca să poată fura, răpi şi ucide, el amăgeşte pe alţii, ca să-i facă părtaşi, să-l ajute la fărădelegea sa. El duce, deci, şi pe alţii la pierzare. Şi, în schimb pentru atâtea crime, ce săvârşeşte, cu ce se alege? Aici el, pentru care banul e Dumnezeu, nu se îndură să cheltuiască din câştigul său necinstit nimic pentru satisfacerea plăcerilor sale nobile, anume: să-şi lumineze mintea şi să-şi înnobileze inima prin citire de cărţi, ziare şi reviste, care toate costă bani; ba e în stare de multe ori să se lipsească şi de o hrană mai cumsecade, şi preferă să îndure frig, şi să umble zdrenţos, decât să cheltuiască ceva pentru lemne şi pentru haine. Unde punem că se lipseşte şi de nobila mulţumire de-a fi ajutat pe vreun sărman, ori de-a fi contribuit cu ceva la vreo întreprindere culturală, naţională şi filantropică? În societate el e considerat ca acei israieliţi lacomi, care, în călătoria lor prin pustie, strângeau mană şi potârnichi, în cantitate mai mare decât aveau trebuinţa pentru câte o zi, şi ceea ce le prisosea se umplea de viermi şi se împuţea, aşa că toţi fugeau de cei lacomi şi de agonisita lor. La moarte remuşcare, iar după moarte osândă pentru faptele lui cele rele.
Antiteza lăcomiei, ca viciu, este risipa. Cel ce risipeşte, ce agoniseşte orice moşteneşte, ajunge în ruşinoasă sărăcie: să fie nevoit a recurge la mila altora. Mijlocul între aceste două vicii este virtutea cruţării, mama bunei stări, care aduce îndestulare, mulţumire şi fericire.
Ferindu-se de cele două vicii, preotul, ca o pildă vie între parohienii săi, trebuie să fie cruţător: în toate cheltuielile să fie cumpătat, îngrijind ca din agonisita sa cinstită, să păstreze câte o părticică spre a adăuga la avuţia sa, din care să aibă, la vreme de nevoie, de unde suporta cheltuieli extraordinare şi neprevăzute, necesitate de susţinerea familiei şi de creşterea cuviincioasă a copiilor săi; apoi să aibă cu ce veni la timp în ajutor celor nenorociţi şi de unde să facă jertfe materiale pentru scopuri filantropice şi instituţii naţionale-bisericeşti.
Şi în cruţare seminaristul trebuie să facă exerciţii. Din micile sume, ce primeşte pentru acoperirea cheltuielilor sale, el poate economisi câte puţin şi, punând la casa de economie, se exercită în păstrare. Acest exerciţiu îi prinde bine în întreaga viaţă: îi este ca un stimulent pentru continuare şi îndemnarea altora spre imitare.

[patinina34]

[SIZE=3]43[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXVII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 13, 10-17)[/SIZE]

10. Şi era învăţând într-o Sinagogă sâmbăta. 11. Şi iată o femeie era, care avea duhul neputinţei de optsprezece ani, şi era gârbovă, şi nu putea să se îndrepteze nicidecum. 12. Şi Iisus văzându-o pe ea, a chemat, şi i-a zis ei: femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. 13. Şi şi-a pus pe ea mâinile, şi îndată s-a îndreptat, şi mărea pe Dumnezeu. 14. Iar Mai-merele Sinagogii mâniindu-se, căci o vindecase Iisus sâmbăta, răspunzând, zicea poporului: şase zile sunt, în care se cade a lucra, deci în acelea venind vă veţi vindeca, iar nu în ziua Sâmbetei. 15. Iar Domnul răspunzând a zis lui: făţarnice, fiecare din voi sâmbătă nu-şi dezlega boul său, sau asinul de la iesle, şi-l duce de-l adapă. 16. Dar aceasta fiica lui Avraam fiind, pe care o legase satana iată de optsprezece ani, nu se cădea a se dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei. 17. Şi acestea zicând el, toţi cei ce stau împotriva lui, se ruşinează, şi toată mulţimea se bucură de toate lucrurile cele mărite, care se făceau de la El.

Sfinţirea sâmbetei

1. Porunca a patra din Decalog „Să sfinţeşti ziua sâmbetei“ era ţinut la evrei cu o extremă rigoare. Chiar Legea mozaică impunea această rigoare: orice lucrare trebuie sistată în această zi sfântă. Neobservarea acestei interdicţiuni e pedepsită cu moarte (Ieşirea 35, 2). Interdicţiunea merge până în minuţiozităţi: nici foc să nu-ţi faci în casă (Ieşirea 35, 3), fiindcă şi aceasta este lucrare. De aceea, când „fiii lui Israil“ aflară pe un om adunând lemne de foc în pustie într-o zi de sâmbătă şi-l duseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte, şi israieliţii îl omorâră cu pietre (Numerii 15, 31-36).
Străşnicia aceasta a Legii în cursul timpului s-a dezvoltat până la ridicol, şi pentru evrei a avut dezastruoase urmări. După cum vedem din I Macabei cap. 2, evreii, zeloşi observatori a Legii, consideră şi apărarea vieţii lor proprie ca o lucrare, oprită de Lege, şi preferă mai bine să se lase ca să-i măcelărească sirienii pe toţi, decât să facă cea mai nevinovată încercare de apărare. Ei se mulţumesc numai să strige că, lor Legea nu le permite să lucreze în zi de sâmbătă, şi că, martor le este cerul şi pământul, ei sunt nevinovaţi şi mor observând Legea. Chiar căderea Ierusalimului în mâinile Romanilor a fost facilitată prin ridicola observantă a Legii, după cum ne spune istoriograful evreu Iosif Flavius.
Ceea ce ajunge însă culmea ridicolului este practica unei secte samarinene, numite a dositeianilor. Aceştia considerau ca lucrare, prin urmare ca abatere de la Lege, orice mişcare a corpului. Deci, ca să nu calce Legea: în ce poziţie îi apucă începutul sâmbetei (vineri seara la apusul soarelui), fie culcaţi, fie stând în picioare, desculţi, îmbrăcaţi, ori dezbrăcaţi, în aceea rămâneau, ca înlemniţi, până ce apusul soarelui de sâmbătă spre Duminică ridică vraja deasupra acestor fanatici nenorociţi.
Adevărat că, până chiar şi evreii îşi băteau joc de observanţa ridicolă a dositeianilor. Dar în acelaşi timp nici ei nu ieşeau din ridicol. Lăsând la o parte cazuistica lor ridicolă, e destul să atingem învinuirea, ce ei fac lui Iisus, că, scuipând în pulberea pământului şi cu degetul făcând tină – a lucrat, a călcat Legea. Culmea însă este practica lor, pe care Iisus o combate cu ocazia minunii ce săvârşeşte, vindecând pe femeia cea gârbovă de îndelungată ei boală. Anume: cei mai zeloşi dintre evrei nu-şi permiteau în zi de sâmbătă nici bine să facă unul altuia. Şi, mai-marele sinagogii nu este decât expresia fidelă a credinţei şi practicii acelora, care erau mai cu râvnă în aplicarea exterioară a Legii, în aşa numita observanţă a formalismului nomistic.
2. Spre a deştepta pe evrei, a-i face să recunoască ei înşişi absurditatea dogmelor şi a practicelor lor, Iisus, în zi de sâmbătă, în sinagogă, în faţa oamenilor religioşi, adunaţi la rugăciune, vindecă prin cuvânt pe femeia cea bolnavă, gârbovită de boală.
Şi, la observarea răutăcioasă a mai-marelui Sinagogii, că Sâmbăta nu e permis a vindeca pe oameni, Iisus demască atât absurditatea rigorismului Legii, cât şi diabolicul interpretatorilor ei, de către farisei, din care făceau parte şi conducătorii sinagogilor, ca oameni cu renume de oameni religioşi, drepţi, buni, sfinţi. Ei, în învăţăturile lor, opreau în zi de sâmbătă orice lucrare, care s-ar raporta la om, dar nu şi la animale. A da vitelor de mâncare şi apă nu era lucrare, după doctrina fariseilor, nu era păcat; a scăpa o vită de la pieire era permis, sau mai bine nu era interzis. Şi, ce nu e interzis în Lege, e permis în practică. Fariseii aşa şi practicau: ei în zi de sâmbătă omului nu-i făceau bine, zicând că e păcat: dobitocului însă îi făceau, susţinând că aceasta este permis.
„Cum? – le zice Mântuitorul –, după vederile voastre o vacă, o oaie, ori un asin e mai mult decât un om? Unei vaci îţi este permis să-i faci bine, unui om nu? Pe un asin să-l scapi de la moarte, că nu e păcat, pe om să-l laşi să moară, că e păcat să-l ajuţi? Cum, Legea opreşte a face bine omului în zi de sâmbătă şi permite să faci dobitocului?”.
Şi a fost firesc să se ruşineze toţi fariseii, care erau de faţă şi-i făceau opoziţie, şi să se bucure poporul, care acum înţelegea perversitatea pretinşilor săi oameni sfinţi.
A face bine sâmbăta, nu numai că nu e în contra Legii, dar e chiar în consonanţă cu ea; prin binefacere se sfinţeşte ziua sâmbetei.
Aceea, ce zice Mântuitorul despre ziua sâmbetei, are îndoită valoare pentru Duminica creştinilor. Cum Domnul nostru Iisus Hristos mai ales sâmbăta făcea bine celor nenorociţi, aşa şi noi, câtă vreme numele lui (creştini) îl purtăm, datori suntem a căuta prilej ca să facem bine mai ales Duminica. Cum Mântuitorul sfinţea Sâmbăta prin binefacerile Sale, şi noi într-un grad mai mic, după puterile noastre, putem şi datori suntem să sfinţim Duminica prin binefaceri către cei nenorociţi, care au trebuinţă de ajutorul nostru. Aceasta ne-o porunceşte adevăratul înţeles al poruncii a patra: „Să sfinţeşti ziua sâmbetei (Duminica)“. Noi o putem sfinţi, nu petrecând în trândăvie, ca evreii, ci imitând pe Mântuitorul, adică făcând bine altora – de la sine înţeles, pe lângă observarea şi a poruncii întâi bisericeşti.
În nici o altă zi n-are preotul atâta ocazie de-a face bine, ca Duminica. În această zi sfântă, el nu este reţinut de ocupaţiuni economice şi parohienii sunt de obicei pe acasă. În această zi are, deci, timp să cerceteze pe cei întristaţi, şi să-i mângâie, pe cei certaţi să-i împace, spre a-i opri de la procese păgubitoare. În această zi poate cerceta pe cei vicioşi, şi, stând cu dânşii de vorbă, să-i aducă la calea cea bună; pe bolnavi şi pe cei grabnic nenorociţi, îi poate cerceta în toate zilele. În această zi preotul poate ţine cuvântări şi prelegeri, prin care să arate obştii urmările nenorocoase ale viciilor, de care poate suferă unii şi alţii, şi să provoace îndreptarea. În această zi preotul vrednic poate întruni pe fruntaşii parohiei la consfătuiri pentru binele obştii bisericeşti. Iată, aşa poate sfinţi preotul în parohia sa ziua Domnului.
Şi, de la sine înţeles, seminaristul, mai ales în timpul vacanţelor, are destul prilej de a se exercita în sfinţirea Duminicii – fireşte, sub conducerea şi supravegherea preotului. Dar şi în seminar are prilej, între colegii săi, a face bine şi, prin aceasta, a sfinţi ziua Duminicii.

[patinina34]

[SIZE=3]44[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXVIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 14, 16-24)[/SIZE]

16. Iar El i-a zis lui: un om oarecare a făcut cină mare, şi a chemat pe mulţi. 17. Şi a trimis pe sluga sa la ceasul cinei să zică celor chemaţi, veniţi că iată gata sunt toate. 18. Şi au început toţi într-un chip a se lepăda, cel dintâi a zis lui: moşie am cumpărat, şi merg să o văd, rogu-te să mă ierţi. 19. Şi altul a zis: perechi de boi am cumpărat cinci, şi voi merge să-i încerc, rogu-te să mă ierţi. 20. Şi altul a zis: m-am însurat, şi pentru aceea nu pot veni. 21. Şi întorcându-se sluga aceea a zis Domnului său acestea, atunci mâniindu-se stăpânul casei a zis slugii sale: ieşi curând la căile, şi la uliţele cetăţii, şi săracii, şi ciungii, şi orbii, şi şchiopii adu-i aici. 22. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut cum ai poruncit, şi încă mai este loc. 23. Şi a zis Domnul către slugă: ieşi la drumuri, şi la răspântii, şi îndeamnă să intre, ca să se umple casa mea. 24. Că zic vouă, că nici unul din bărbaţii cei chemaţi nu va gusta cina mea.

Universalismul în Creştinism

1. Parabola de faţă o avem şi la Matei (22, 1-14). (Am tratat-o la cap. 30, Duminica a XIV-a după Rusalii). Este însă o deosebire între redactarea de la Matei şi între cea de la Luca, provenită din formularea dată în două rânduri de Însuşi Iisus.
La Matei se accentuează exclusivismul, la Luca universalismul în creştinism. La Luca cel ce dă cina este „un om oarecare“, la Matei este un „Împărat“, care face nuntă fiului său. Aici avem pe evreii chemaţi la nunta lui Mesia, a Fiului lui Iehova, colo pe toţi, fără deosebire, chemaţi la masa unui om din lumea mare. Evangheliştii aleg, fiecare, acea formulare, dată de Mântuitorul, care corespunde scopului său special: unul, spre a câştiga în special pe evrei pentru creştinism, celălalt spre a converti pe păgâni.
2. Exclusivismul la Matei stă într-aceea că, deşi, după renunţarea iudeilor de a participa la masa creştinismului, sunt invitate toate neamurile, şi răi şi buni, totuşi cei nevrednici sunt înlăturaţi – cel ce „nu avea haină de nuntă“. Nu sunt primiţi în creştinism decât cei curaţi la inimă, cei virtuoşi, care nu vin din speculă, cu atât mai vârtos nu cei aduşi de silă.
Universalismul la Luca este accentuat atât în omul, care dă cină mare, cât mai ales în ordinul dat slugii pentru a doua oară: „ieşi la drumuri şi la răspântii şi-i sileşte să intre...“ pe toţi pe care îi vei găsi, fără deosebire, sileşte-i să intre, nu te uita dacă este vreunul vrednic ori nu, dacă este careva în haine de sărbătoare ori nu; scopul este „ca să se umple casa mea“. Aici n-are de a face cu ceremonialuri şi consideraţiuni, care trebuie să se observe faţă cu regii şi cu împăraţii. Aici împărăţia lui Dumnezeu nu este asemănată cu o împărăţie lumească, ci cu o ospătărie universală, unde lumea trebuie să intre, de voie, de nevoie.
Aceste două direcţiuni fundamentale opuse, le vedem reprezentate în cele două mari Biserici, în care e divizată creştinătatea, în orient şi în occident.
În Biserica de răsărit încă de la începutul creştinismului, vedem că e normativă vederea din Matei: Nu oricine se primeşte în creştinism. Cei, care vor să intre, se supun la aspre probe, ei trec prin diferite grade de pregătire, şi, numai după ce dovedesc, atât prin viaţa lor morală, cât şi prin instrucţiunea primită şi prin statornicia în credinţă, că au „haină de nuntă“, şi, deci, sunt vrednici să intre la „cina cea de taină“ a Fiului Împăratului, numai atunci sunt admişi să intre în societatea creştină, în Biserică. Şi, câtă vreme creştinismul, a ţinut cu rigoare la acest principiu, el, creştinismul, a fost în continuu progres pe toate terenurile. Ca simbol al observării acestui principiu, conducătorul Bisericii, Episcopul, în oficiul său sacramental poartă o cârjă, în capul căreia se văd doi şerpi, cu capetele spre olaltă – semnul înţelepciunii inofensive, paşnice. Drept ce şi Biserica răsăriteană, întrucât a propagat creştinismul între păgâni, l-a propagat pe cale paşnică, liniştită, prudentă.
Biserica apuseană însă, având ca deviză cuvintele de la Luca: „îi sileşte să intre“, n-a ţinut şi nu ţine seama de povaţa de la Matei, ci, unde cuvântul, unde învăţătura paşnică şi înţeleaptă n-a ajuns, acolo a recurs la forţă: să-i silească să intre. Această silă, biserica de apus n-a întrebuinţat-o numai faţă cu păgânii cum s-a făcut cu popoarele de la nord, ci şi faţă cu creştinii, care nu erau şi nu voiau să fie sub ocârmuirea romană. De aici: persecuţii, cruciade, războaie în numele lui Dumnezeu.
Cum în Biserica orientală principiul, deviza ei de conducere şi de viaţă este exprimată în toiagul, ba şi în mitra episcopală, astfel şi în biserica de apus: cârja Episcopului are la capul superior forma unui cârlig, cu care să prindă în fugă pe cel ce nu voieşte de bună voie să vină acolo, unde păstorul voieşte. Biserica apuseană consideră ca oi rătăcite, fugite din turmă pe aceia, care nu-i aparţin, şi, cum păstorul cu cârja lui cu cârlig, numită pe alocuri caţă, prinde oile răzleţe, rătăcite; tot aşa şi păstorul sufletesc, Episcopul, prinde şi aduce în staulul oilor lui Hristos pe păgâni şi pe creştinii, care nu sunt sub a lui păstorire. Cum e cârja, şi mitra: semn de atac – gură deschisă.
Din cele ce preced, în mod firesc rezultă pentru Preot învăţătura că parohia lui fiind o lume mică, o Biserică vie sau o turmă, peste care el este păstor răspunzător pentru buna ei păşunare: el în păstorirea turmei sale trebuie să adopte şi înţelepciunea plină de blândeţe a Bisericii ecumenice de răsărit, şi sila plină de înţelepciune. Blândeţea trebuie să le aplice în genere faţă cu toţi credincioşii. Acolo însă unde blândeţile nu sunt suficiente spre a îndrepta pe cel rătăcit şi a-l aduce la calea binelui, acolo trebuie să recurgă la silă: să-l silească să intre în casa şi la masa Domnului. Sila aceasta nu poate să fie însă fizică, cum o aplică Biserica romană, ci morală cum o recomandă Apostolul Pavel, când zice preotului: „Propovăduieşte cuvântul, stai asupra cu vreme şi fără de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată răbdarea şi cu învăţătura“ (II Timotei 4, 2).
Preotul vrednic şi cu tact ştie în parohia sa să se impună într-atât, încât, autorităţii sale stăruitoare şi dezinteresate, trebuie să se plece şi cei mai decăzuţi. El îi sileşte moraliceşte să se abată de la rele şi să fie buni.

[patinina34]

[SIZE=3]45[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXIX-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 17, 12-19)[/SIZE]

12. Şi intrând El într-un sat, L-au întâmpinat pe El zece bărbaţi buboşi, care stătea departe. 13. Şi aceia au ridicat glas zicând: Iisuse învăţătorule, miluieşte-ne pe noi. 14. Şi văzându-i le-a zis lor, mergeţi, de vă arătaţi preoţilor, în timp ce mergeau ei s-au curăţit. 15. Iar unul dintre dânşii văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare mărind pe Dumnezeu. 16. Şi a căzut cu faţa sa la picioarele Lui, mulţumindu-I, şi acela era samarinean. Iar Iisus răspunzând a zis: au nu zece s-au curăţit; dar cei nouă unde sunt. 18. Nu s-a aflat să se întoarcă să dea mărire lui Dumnezeu, fără numai acest străin. 19. Şi i-a zis lui; scoală şi te du, credinţa ta te-a mântuit.


Gratitudinea şi ingratitudinea

1. Lepros – bubos – lepră. Din cea mai adâncă vechime este cunoscută lepra, ca o boală egipteană, pe cât de urâtă şi de respingătoare, pe atât şi de primejdioasă şi de îndărătnică. Sunt mai mult specii de lepră, unele mai uşoare, altele mai grele. Cele mai grele abia se vindecă după 9, 18 şi chiar după 30 de ani. Provenienţa acestei boli este încă necunoscută. Atât la evrei, cât şi la celelalte popoare din vechime, ca şi la Arabii moderni, lepra era şi este considerată ca o pedeapsă dumnezeiască pentru cel bolnav. Bolnavul se încarcă de bube pe întreg corpul, care se deformează îngrozitor. Bubele puroiază infectând aerul cu mirosul lor de nesuferit. Boala fiind molipsitoare, la evrei, cei cuprinşi de lepră erau excluşi din societate, în care nu aveau voie să reintre până nu dovedeau cu certificat de la preoţi, că sunt vindecaţi.
2. Minunea cuprinde un dureros model de ingratitudine evreiască. Faţă cu ingratitudinea evreiască iese însă la iveală gratitudinea păgânismului.
Cei nouă leproşi israieliteni sunt reprezentanţii iudaismului, iar samarineanul ţine locul păgânismului. Proporţia în care se găsesc evreii leproşi, nemulţumitori în raport cu samarineanul, tovarăşul lor de nenorocire, ne oglindeşte proporţia în care Dumnezeu, Iisus Hristos şi-a dezvoltat activitatea Sa pentru evrei şi pentru păgâni. Ea este un fel de confirmare a declaraţiei Mântuitorului (Matei 15, 24), că nu e „trimis fără numai către oile cele rătăcite ale casei lui Israil“, de o parte, şi a declaraţiei cananencei (Matei 15, 27) „că şi câinii mănâncă din sfărâmăturile care cad de pe masa domnilor săi“, de altă parte. Şi, pe cât de preocupat se părea a fi fost Iisus Hristos pentru mântuirea evreilor, desconsiderând pe păgâni, pe atât de ingraţi, de nemulţumitori, se arată evreii faţă de Dânsul; iar păgânii cei desconsideraţi, trataţi numai cu sfărâmăturile care pică de pe masa cea bogată a evreilor, cad cu faţa la pământ şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul primit.
Cel care singur se întoarce şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru mântuirea de care s-a făcut părtaş, e un samarinean – după părerea evreilor, un spurcat, un câine, tocmai pentru aceea considerat ca dispreţuit, osândit de oameni şi de Dumnezeu. Evreii însă, în faţa Samarineanului, se considerau ca oameni aleşi sfinţi, ca poporul lui Dumnezeu.
Fapta evreilor de aici ca şi a reprezentantului lor din cap. 10 (slăbănogul), demască pretinsa lor sfinţenie, arătându-i în toată perversitatea lor; de asemenea fapta samarineanului, ca şi a orbului din naştere (cap. 14 şi 15), dovedeşte că el, deşi desconsiderat, este superior evreilor, cum superior s-a arătat păgânismul peste tot, primind cu recunoştinţă învăţătura Mântuitorului, deşi această învăţătură i s-a dat numai în fărâmituri, numai după ce au refuzat-o evreii.
3. Câinii, emblema şi tipul samarinenilor, oricât ar fi ei de dispreţuiţi, dacă le întindem câte o fărâmitură de pâine, se gudură, îşi arată mulţumirea; ba această mulţumire a lor şi-o dovedesc mai târziu prin alipirea lor cu credinţă de cei care le-au făcut bine. Şi omul care primind vreo binefacere, desconsideră pe binefăcătorul său, se arată mai josnic, mai puţin şi mai nevrednic chiar decât un câine. De această înjosire şi nevrednicie s-au făcut părtaşi cei nouă evrei vindecaţi de lepră şi se fac părtaşi toţi aceia care, primind câte o binefacere de la cineva, uită de binefăcătorul lor, nu-şi arată recunoştinţa pentru facerea de bine.
De aceea ingratitudinea este considerată ca una din petele cele mai urâte, care arată nevrednicia omului, în sânul căruia se încuibează. Pe cât de neagră este pata păcatului nemulţumirii, pe atât de firească, de conformă cu demnitatea omului, se arată virtutea numită gratitudine, recunoştinţă, mulţumită pentru facerea de bine.
Această gratitudine se manifestă în sufletul nostru întâi către Dumnezeu pentru nemăsuratele Sale binefaceri, apoi către părinţii noştri trupeşti şi sufleteşti – preoţi şi învăţători, – către autorităţile bisericeşti şi civile, în general, şi către toţi particularii noştri binefăcători, îndeosebi.
Mulţumirea aceasta, arătată mai întâi în sufletul nostru, se manifestă în afară prin acţiunile noastre, prin conduita noastră vădită, faţă cu aceia cărora le păstrăm gratitudinea în inima noastră.
Cum „credinţa fără de fapte moartă este“ (Iacov 2, 20), aşa şi gratitudinea nemanifestată prin fapte. Gratitudinea ne-o manifestăm către acela, căruia i-o păstrăm, prin faptele noastre, săvârşite spre plăcerea şi deplina aprobare a binefăcătorului nostru.
Vechii Romani, strămoşii noştri, se lăudau că ţin minte binele şi răul (Salust. Iughurta, cap. 104).
Despre poporul român se zice că „ţine minte“ – pe unele locuri, mai mult răul decât binele. Misiunea preotului este ca, la poporul încredinţat educării lui, aducerea aminte de rău să o schimbe în generoasă iertare şi uitare; iar aducerea aminte de bine să o dezvolte şi cultive în recunoştinţă. La aceasta va putea ajunge numai învăţând şi făptuind: aceea ce învaţă el şi îndeamnă în predici şi la scaunul mărturisirii, să practice el însuşi, ca, prin exemplul său, să se îndemne credincioşii a i se asemăna lui: a fi mulţumitori celor ce le-au făcut bine, a se feri de păcatul ingratitudinii şi de a ţine în minte răul. Nu va premerge preotul cu exemplu, ci una va învăţa şi alta va făptui: „aramă răsunătoare“ se va face.
Câte ocazii nu are seminaristul ca să se exercite în a trece cu vederea răul făcut, a-şi arăta prin fapte gratitudinea sa către cei ce îi fac bine şi a se feri de ingratitudine!?

[patinina34]

[SIZE=3]46[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXXI-a după Rusalii*[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 18, 35-43)[/SIZE]

35. Şi a fost când s-a apropiat el de Ierihon, un orb şedea lângă cale cerşind. 36. Şi auzind poporul trecând, a întrebat ce este aceasta. 37. Şi i-au spus lui, că Iisus Nazarineanul trece. 38. Şi a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă. 39. Iară cei ce mergeau înainte îl certau pe el să tacă, iar el cu mult mai vârtos striga: Fiul lui David miluieşte-mă. 40. Şi stând Iisus, a poruncit să-l aducă pe el la sine, iar apropiindu-se el de dânsul, l-a întrebat. 41. Zicând: ce vrei să-ţi fac? Iară el a zis: Doamne, să văd. 42. Şi Iisus i-a zis lui: vezi, credinţa ta te-a mântuit. 43. Şi îndată a văzut, şi a mers după el, mărind pe Dumnezeu şi tot poporul văzând a dat laudă lui Dumnezeu.

Răsplata credinţei

1. Minunea descrisă în această Evanghelie este, dacă nu identică, cel puţin analoagă cu cea descrisă la Matei (9, 27-31), tratată la cap. 23, Evanghelia a VII-a după Rusalii.
Variantele sunt: La Matei se vorbeşte despre doi orbi, la Luca despre unul; la Matei minunea se săvârşeşte în casă, la Luca afară.
În ambele cazuri credinţa este care provoacă minunea, credinţa tare şi neclintită că Iisus, Fiul lui David, are putere să le dea vedere ochilor.
În ambele cazuri, orbii, ca şi cananeanca (cap. 33) stăruie, nu se intimidează de mustrările ce li se fac; ba oprirea, piedica ce li se pune, îi face să stăruie mai mult, să fie mai încredinţaţi că Mântuitorul şi poate şi voieşte să le ajute.
Credinţa lor, pusă la încercare, biruieşte. Iisus Hristos o cunoaşte până a nu şi-o manifesta dânşii. El o scoate la iveală, spre a servi ca îndemn de imitare pentru alţii: „Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca) – „după credinţa voastră fie vouă“ (Matei).
Aceasta o face Mântuitorul, ca educator, spre a arăta încă o dată mai mult că cine îşi pune încrederea în Dumnezeu, nu rămâne nemângâiat.
Credinţa de care este vorba aici, nu este credinţă în înţeles propriu, ci încredere, care şi ea este tot un fel de credinţă, nu atât o nuanţă, cât mai mult o rezultantă a credinţei. Orbii, crezând că Iisus, Fiul lui David, are putere dumnezeiască, s-au încrezut în atotputernicia Lui, în bunătatea şi în milostivirea Lui şi au stăruit în rugăciune: să le ajute.
Această încredere neclintită în bunătatea, atotputernicia şi milostivirea lui Dumnezeu, ca rod al credinţei, în Dumnezeirea lui Iisus, este care face minuni cu cei orbi, care răsplăteşte aşa de strălucit. Acest soi de credinţă ni se cere şi nouă, spre deosebire de simpla credinţă, despre care Apostolul Iacov (3, 19) zice că şi dracii o au, şi totuşi nu se mântuiesc.
Puterea acestei credinţe n-a săvârşit minuni numai la glasul şi în prezenţa trupească a Mântuitorului Hristos: ea s-a manifestat mai rodnică pe timpul sfinţilor Părinţi, care nesfârşite şi negrăite minuni au făcut numai printr-însa. E destul să cercetăm mai de aproape, dacă nu vieţile şi faptele Sfinţilor, măcar viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, ca să ne umplem şi noi de râvnă după asemenea credinţă, care şi în timpul nostru poate face minuni, numai să-şi aibă sălaşul în vase alese.
Vase alese pentru credinţa făcătoare de minuni, meniţi sunt să fie îndeosebi preoţii. Acei preoţi, care nu se lasă să fie amăgiţi de învăţăturile rătăcite ale veacului acestuia, ci, crezând cu toată tăria în cuvântul lui Dumnezeu, se conformează lui şi au deplină încredere în mila, bunătatea şi puterea Lui, şi care nu se îndoiesc în puterea darului dumnezeiesc, ce li s-a dat prin punerea mâinilor arhiereşti – acei preoţi, vase alese, prin credinţa lor săvârşesc minuni, după cuvântul Domnului: „De veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi... toate câte veţi cere în rugăciune veţi primi” (Matei 21, 21-22, compară cu Marcu 16, 17-18 şi cele paralele).
În Evanghelia de faţă găsim însă şi o altă învăţătură. Orbi suntem şi noi în nenumărate chestiuni, mai ales de credinţă. Şi noi dorim să ni se deschidă ochii, să vedem, să înţelegem. Şi, cum orbilor din Evanghelie li s-au deschis ochii „după credinţa lor“, care i-a mântuit – aşa şi ochii noştri ni se vor deschide şi vom înţelege tainele ştiinţei dumnezeieşti, dacă vom crede şi numai dacă vom crede, şi nu ne vom îndoi. Căci nouă ne strigă, cu glas pătrunzător, Proorocul Isaia: „De nu veţi crede, nici nu veţi înţelege“ (7, 9). Iar credinţa, în înţelesul ei propriu, este arătată, definită de Apostolul Pavel ca „adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11, 1).
Înarmaţi, dar, cu acest soi de credinţă, deci, primind cu toată inima ca adevărate cele ce, după cuvântul Domnului, le nădăjduim şi ca dovedite lucrurile, pe care nu le putem vedea, avem cheia cu care putem descuia înţelesul şi al celor mai grele învăţături.
Dacă vrem să fim preoţi desăvârşiţi, spre a putea revărsa lumină asupra celor care în cele teologice sunt orbi, nu văd, trebuie întâi să ne deschidem ochii noştri proprii, prin puterea credinţei şi apoi, înţelegând despre ce este vorba, să putem lumina pe alţii, să facem şi noi minuni – în felul lor.
Cu arma cea puternică a credinţei, viitorul preot se poate înarma în seminar, numai dacă, dând deosebită atenţie învăţăturilor referitoare la credinţă, va evita cu desăvârşire citirea de cărţi, care ar putea să-i zdruncine credinţa.
Mai ales pentru cei încă neîntăriţi din destul în credinţă, pentru aceia a căror credinţă e încă în formaţie, cum e a seminariştilor, are deplină valoare înţeleapta şi părinteasca poruncă bisericească: „Să nu citeşti cărţi eretice“.