Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

14
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Orbului[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 9, 1-38)[/SIZE]

1. În vremea aceea, trecând Iisus, văzut-a pe un om orb din naştere. 2. Şi l-au întrebat pe dânsul învăţăceii Lui, grăind: Ravvi, cine a greşit, acesta, sau părinţii lui, de s-a născut orb. 3. Răspuns-a Iisus nici acesta a greşit, nici părinţii lui, ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el. 4. Mie mi se cade a lucra lucrurile celui ce m-a trimis pe mine, până când este ziuă, că va veni noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. 5. Când sunt în lume, lumină sunt lumii. 6. Acestea zicând, a scuipat pe pământ, şi a făcut tină din scuipat, şi a uns ochii orbului cu tină. 7. Şi a zis lui: mergi de te spală în lacul Siloamului, care se tălmăceşte trimis: Deci s-a dus şi s-a spălat, şi a venit văzând. 8. Iar vecinii, şi care îl văzuse pe el mai înainte, că era orb, au zis: oare nu este acesta, care şedea şi cerea. 9. Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau, că asemenea lui este; iar el a zis: eu sunt. 10. Deci au zis lui, cum ţi s-au deschis ţie ochii. 11. Răspuns-a acela şi a zis: Un om ce se cheamă Iisus a făcut tină, şi a uns ochii mei, şi a zis mie: mergi la lacul Siloamului şi te spală; şi mergând şi spălându-mă am văzut. 12. Deci ei au zis lui: unde este acela; zis-a el: nu ştiu. 13. Dusu-l-au pe dânsul către Farisei, pe acela, care cândva a fost orb. 14. Şi era Sâmbătă când a făcut tina Iisus, şi a deschis ochii lui. 15. Deci iar l-au întrebat pe dânsul Fariseii, cum a văzut; iar el a zis: tină a pus mie pe ochi şi m-am spălat şi văd. 16. Deci grăiau unii din Farisei, acest om nu este de la Dumnezeu, că nu păzeşte Sâmbetele; alţii ziceau: cum poate omul păcătos să facă acest fel de semne; şi era ceartă între dânşii. 17. Zis-a orbului iarăşi, tu ce zici de dânsul, cum a deschis ochii tăi; iar el a zis, că Prooroc este. 18. Deci Evreii nu credeau de dânsul, că orb a fost şi a văzut, până ce au chemat pe părinţii aceluia ce a văzut. 19. Şi i-a întrebat pe dânşii, zicând: oare acesta este feciorul vostru, de care ziceţi voi, că s-a născut orb, dar acum cum vede. 20. Iar părinţii au răspuns lor, şi au zis: ştim că acesta este feciorul nostru, şi cum că orb s-a născut. 21. Iar acum cum vede nu ştim, sau cine i-a deschis lui ochii, noi nu ştim, însuşi este în vârstă, pe dânsul întrebaţi, însuşi de sine să spună. 22. Acestea au zis părinţii lui, că se temeau de Evrei, că aşa se sfătuiesc Evreii, cum cine va mărturisi pe dânsul Hristos, să se lepede din Sobor. 23. Pentru aceea au zis părinţii lui, că în vârstă este, pe dânsul întrebaţi. 24. Deci au chemat de a doua oară pe omul, care fusese orb, şi i-au zis lui: dă mărire lui Dumnezeu, noi ştim pe omul acela, că este păcătos. 25. Iar el a răspuns şi a zis: de este păcătos nu ştiu, una ştiu, că am fost orb şi acum văd. 26. Deci iar au zis lui: ce ţi-a făcut ţie; cum ţi-a deschis ochii tăi. 27. Răspuns-a lor: iată am spus vouă şi n-aţi auzit, ce vreţi iarăşi să auziţi; au doar voiţi să fiţi şi voi învăţăceii lui. 28. Iar ei l-au ocărât pe dânsul şi i-au zis: tu eşti învăţăcelul aceluia, iar noi suntem, învăţăceii lui Moise. 29. Noi ştim că lui Moise a grăit Dumnezeu, iar pe acesta nu-l ştim de unde este. 30. Răspuns-a omul, şi a zis lor, că de aceasta este minune, că voi nu ştiţi de unde este şi a deschis ochii mei. 31. Şi ştim că Dumnezeu pe păcătoşi nu-i ascultă, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui pe acela ascultă. 32. Din veac nu s-a auzit, cum să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. 33. De nu ar fi acesta de la Dumnezeu nu ar putea face nimic. 34. Răspuns-au ei şi au zis lui: în păcate te-ai născut tu tot, şi tu ne înveţi pe noi, şi l-au izgonit pe dânsul afară. 35. Auzit-a Iisus, că îl izgonise pe dânsul afară, şi aflându-l i-a zis lui, tu crezi în fiul lui Dumnezeu. 36. Răspuns-a acela şi a zis: cine este Doamne, ca să cred în dânsul. 37. Iar Iisus a zis lui: şi L-ai văzut pe dânsul, şi cel-ce grăieşte cu tine acela este. 38. Iar el a zis Lui: cred Doamne şi s-a închinat Lui.

[patinina34]

I. Vindecarea
[SIZE=3](9, 1-7)[/SIZE]

1. Orbul din Evanghelia de faţă este antiteza Slăbănogului în 5, 14 de la cap. 10, e păgânismul faţă cu iudaismul: gratitudinea faţă cu ingratitudinea. Căci principalele note, care caracterizează pe orbul acestei Evanghelii, sunt tot atâtea semne caracteristice ale păgânismului. Nu că doar orbul ar fi o invenţie a Evanghelistului, ci Evanghelistul aici, ca şi la cap. 10, ne descrie un caz real, care însă, prin poziţia sa, prin semnele sale speciale, e menit de Providenţă după cum însuşi Mântuitorul spune la 9, 3, să servească în economia mântuirii ca tip proorocesc pentru viitor, pentru lume.
2. „Orb din naştere“. Păgânismul încă era orb, orb din naştere. El, de la naşterea sa, era lipsit de lumină, de Sfânta Scriptură, care era patrimoniul particular al lui Israil. Păgânismul, deci, nu putea să vadă, şi, prin urmare, să ştie voinţa lui Dumnezeu; dar mai ales, lipsindu-i proorociile şi pregătirea, pe care numai Evreii o aveau, nu putea să întrevadă şi să cunoască venirea lui Mesia şi pe însuşi Mesia. Referitor la mântuire şi păgânismul era cerşetor; nu-şi putea agonisi hrana sufletească, ci era avizat să şi-o cerşească.
„Ravvi, cine a greşit, acesta ori părinţii lui...“. Orice slăbiciune, defect organic, nenorocirea, în sfârşit orice rău e urmarea păcatului. Această urmare, conform cu Ieşirea (20, 5), se arată nu numai la cei, care fac păcatul, ci şi la urmaşii lor din neam în neam. Se vede însă, că, pe lângă această credinţă, întemeiată pe autoritatea lui Moise, în popor era şi erezia, că Dumnezeu pedepseşte şi anticipativ pentru păcatele, ce omul avea să le facă.
Apostolii par a fi împărţit această credinţă deşartă. El, văzând pe cel orb, întreabă pe Iisus din curiozitate, cine a păcătuit: cerşetorul, care de aceea s-ar fi născut orb fiindcă avea să păcătuiască, şi deci orbirea lui ar fi o pedeapsă anticipată, o ispăşire a păcatelor lui viitoare; – ori părinţii lui, ale căror fapte ar fi avut urmarea, ca el să se nască orb, ca să expieze el pentru părinţii lui?
Relativ la păgânism: cine e de vină că păgânismul e lipsit de lumina Sfintei Scripturi: păgânismul actual ori părinţii lui din vechime – doar până la Adam şi Eva?
Fără să intre în aprecierea credinţelor exprimate de ucenici – una întemeiată pe Sfânta Scriptură, alta deşartă – Iisus răspunde, ci cum doreau ei, că orbirea cerşetorului nu e urmare nici a păcatelor lui, nici a păcatelor părinţilor lui.
El s-a născut orb anume, fiindcă aşa a voit Dumnezeu: în economia mântuirii trebuia un tip, un orb din naştere. Însuşi Iisus Hristos ne îndrumă la însemnătatea simbolică a acestui om născut orb.
După lămurirea dată de Mântuitorul, nu vina păgânismului era că el, păgânismul, nu avea Sfânta Scriptură pe care o aveau evreii – cum nu era nici vina lui Adam şi a Evei, eventual a urmaşilor lor, ci aşa a fost voinţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a binevoit să dea lui Israil lumina Sfintei Scripturi, i-a dat-o; dacă ar fi binevoit să o dea şi Păgânilor, nimic nu L-ar fi împiedicat. Deci, dacă a dat unora şi n-a dat altora, aici nu este nici un merit pentru aceia cărora le-a dat şi nici un nemerit pentru aceia cărora nu le-a dat. Din contră, cât priveşte pe Evrei, pentru ei este un dezavantaj, că lor li s-a dat lumina şi totuşi nu văd, nu vor să vadă. Ei în faţa lui Dumnezeu sunt mai răi decât păgânii, căci păgânii, dacă nu văd şi nu-L înţeleg pe Iisus, nu sunt de vină, căci sunt orbi, deci n-au păcat; pe când Evreii, care văd şi înţeleg, dar nu vor să vadă şi să înţeleagă, rămân vinovaţi, păcatul lor rămâne (Ioan 9, 41).
În orb aşadar (vs. 3) trebuie să se arate lucrurile lui Dumnezeu, lucruri pe care are să le săvârşească Mântuitorul câtă vreme este pe pământ. Petrecerea Lui între noi este nu numai o sărbătoare, dar este şi o continuă zi, pe care El o luminează, fiindcă (vs. 5) El este lumina lumii.
Orbul avea un defect organic din naştere; era născut cu lipsa ochilor. Lui îi lipseau ochii trupeşti, pământeşti, o părticică din pământ. Această parte de pământ i-o dă Iisus. Cum pe Adam l-a creat întreg din pământ şi, prin suflare, i-a dat viaţă, aşa pe acest om neîntreg, îl face întreg adăugându-i din pământ aceea ce-i lipsea (vs. 6). Iisus scuipă în ţărâna pământului şi din tina ce o formează cu mâna Sa, creează ochii orbului, întregind şi acoperind defectul cu care El, Dumnezeu, dispusese să se nască, anume ca să-i facă ochi ulterior, cu scop special dumnezeiesc. Este ca o a doua creaţie, sau cel puţin o întregire a creaţiei, făcută anume ca lumea să vadă, să creadă şi să înţeleagă. Actul creaţiei s-a săvârşit fără de martori mincinoşi; el putea să fie tras la îndoială. Actul întregirii în creare e săvârşit în faţa martorilor, care mărturisesc cele văzute şi fac nemotivată îndoială. La creaţie e Duhul lui Dumnezeu, urmat de cuvântul Lui „să fie“, – aici e scuipatul Cuvântului întrupat, urmat de cuvântul (vs. 7) „Mergi de te spală...“.
Lacul Siloam – trimis – este pentru Evanghelist un simbol, reprezentând pe Iisus Hristos – trimis de la Tatăl.
Ungerea cu tină a ochilor celui orb are însă şi un înţeles alegoric instructiv. Orbul era cu adevărat orb, născut fără ochi. Şi, dacă s-ar fi părut cumva că poate să vadă cât de puţin, prin ungerea cu tină se face ca să dispară şi această umbră de prepus, că doar ar putea să vadă ceva, ca cu atât să iasă mai mult la iveală „mărirea lui Dumnezeu“.
3. Păgânismul era şi el orb relativ la revelaţiunea divină, la mântuire. Lui, cu toate acestea, i se părea că vede ceva, vede prin ochii filozofiei, ai ştiinţei, prin revelaţiunea naturală. Ungerea cu tină îi simbolizează adevărul, că, dacă voieşte să primească lumina evanghelică, să abstragă de la orice cunoştinţe şi combinaţiuni filosofice, să se considere ca şi cum n-ar şti nimic, n-ar vedea absolut nimic, – să se lepede de sine şi să primească necondiţionat aceea ce i se dă, ca cu atât să strălucească mai mult lumina ieşită din credinţă.
Această indicaţie la adresa Păgânilor este însă totodată o învăţătură pentru noi: calea mântuirii să nu o căutăm cu ajutorul diferitelor teorii filosofice; adevărurile învăţăturii evanghelice să nu le încercăm cu ştiinţa omenească, ci, abstrăgând de la orice închipuită ori reală ştiinţă, şi, considerându-ne ca şi cum n-am şti nimic, ca şi cum am fi orbi în materie de filosofie şi de ştiinţă, să primim ca indiscutabile adevărurile ce ni se revelează, să avem încredere neţărmurită în ele: să credem în ele.
Dacă avem odată credinţă, avem posibilitatea de a înţelege. Aşa este firea adevărurilor dumnezeieşti, ele sunt nepătrunse de cei necredincioşi, şi sunt înţelese numai cu ajutorul credinţei. Tocmai de aceea şi zice Isaia: „De nu veţi crede, cum veţi înţelege!?“ (7, 9), iar fericitul Augustin se roagă: „Dă-mi, Doamne, puţină ştiinţă şi multă credinţă“.

[patinina34]

15
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Orbului[/SIZE]

II. Recunoştinţa şi răsplata
[SIZE=3](Ioan 9, 8-38)[/SIZE]

1. Cerşetorul era vindecat prin ungerea cu tină; spălarea era numai un simbol. Ochii lui trebuiau să fie curăţiţi prin spălarea minţii şi a inimii în baia Celui trimis, în baia renaşterii – identică cu „naşterea de sus, din Dumnezeu“ (Ioan 3, 3). Aceea ce se întâmplă cu cerşetorul este un simbol, ca avertisment la adresa păgânismului şi la adresa noastră. Păgânismului i se spune, şi nouă încă: nu e destul să abstragi de la toată ştiinţa ta, când vrei să primeşti învăţătura Mântuitorului tău; nu e destul să admiţi, să crezi în învăţăturile Lui, ci să te speli de toată întinăciunea trecutului tău, să „lepezi pe omul cel vechi şi să te îmbraci în cel nou“, să-ţi schimbi întreaga fire: gândirea, dorinţa, voinţa şi făptuirea să-ţi fie întru toate în consonanţă cu învăţăturile a căror autoritate o admiţi: să te renaşti „din apă şi din duh“. Acest înţeles îl are şi Botezul, la care invită Mântuitorul pe Apostoli în ultimele Sale cuvinte, rostite înainte de înălţare, când zice: „cel ce va crede şi se va boteza“ – se va ameliora moraliceşte – „se va mântui“.
Tot ce se referă la păgânism ne priveşte şi pe noi, mai ales pe preoţi şi pe viitorii preoţi: Nu e destul să credem, ci viaţa noastră, faptele noastre să se arate ca un eflux al credinţei noastre, al învăţăturilor, în care noi credem şi pe care le propovăduim. În zadar am crede, dacă faptele noastre nu ar fi în consonanţă cu credinţa noastră, cu învăţătura propovăduită de noi. În acest caz n-am fi cu nimic mai buni decât cei răi, cu nimic n-am folosi nici societăţii, nici neamului, şi nici nouă înşine: „Şi dracii cred“, zice Sfântul Apostol Iacov (2, 19). Ba, ca preoţi, dacă una învăţăm pe alţii şi alta facem, prin conduita noastră noi înşine ne persiflăm şi devenim obiect de scandal pentru aceia pe care chemaţi suntem să-i moralizăm.
2. Îndărătnicia evreilor în a nu voi să creadă pe Iisus şi în a-L învinovăţi cu călcarea Legii, ajunge la absurd, de unde apoi trece în imposibilitatea de-a crede. Absurditatea o vedem în refuzul lor de-a argumenta că Mântuitorul este păcătos, fiindcă în o zi de sâmbătă, scuipând jos, din scuipat şi din ţărână a făcut tină, cu care a uns ochii orbului. Această facere de tină şi această ungere este o lucrare, o profanare a sâmbetei – susţineau evreii în încăpăţânarea lor –, deci profanatorul este un păcătos.
Dus înaintea fariseilor, (vs. 13 ş.u.) cerşetorul istoriseşte din nou cele petrecute cu dânsul. Fariseii, pentru moment, admit fapta, nu se unesc însă asupra concluziilor: unii zic că a profanat sâmbăta, că este păcătos; alţii, de bună seamă o disperată minoritate, susţin contrariul: e un om supranatural, nu poate fi păcătos.
În neînţelegerea lor, cei care simt că le fuge terenul de sub picioare, fără să-şi dea seama asupra urmărilor, aleargă la arbitrajul cerşetorului: să hotărască el – „tu ce crezi despre dânsul?“.
Ei aşteptau ca şi acest cerşetor să se intimideze, cum se intimidase slăbănogul, şi să ia partea majorităţii Fariseilor. Cerşetorul însă răspunde fără înconjur: „este prooroc!“ (vs. 17)şi, toate încercările fariseilor de a-l zăpăci, rămân zadarnice. El ia poziţie hotărâtă de admirator şi apărător al Binefăcătorului său. Pentru el este nemărginit mai mult sentimentul recunoştinţei către Acela Care i-a dat lumina, decât teama de puternicii zilei. Puţin îi pasă lui că-l vor excomunica. Excomunicat a fost el câtă vreme a fost orb. Acum scăpase, intrase în lumină. El renunţă bucuros la societatea coruptă a lui Israil, cu gândul să intre bucuros în societatea Binefăcătorului său. În consecinţă, el se ridică cu demnitate şi ia apărarea lui Iisus, făcându-se în acelaşi timp acuzatorul fariseilor: „Întru aceasta este minune...“ (vs. 30). Voi ar trebui să-L cunoaşteţi, să ştiţi cine e şi de unde vine, că voi ştiţi Scripturile. Este în contra firii să nu-L cunoaşteţi; este deci o minune cu voi – în felul ei. Că doar noi ştim, noi cei neînvăţaţi, noi orbii, cu atât mai vârtos trebuie să ştiţi voi, că pe păcătoşi nu-i ascultă Dumnezeu. Dacă este aşa, şi aşa trebuie să fie, apoi acest om nu este păcătos; mai mult: fiindcă numai Dumnezeu poate să creeze ochi, El este sau Dumnezeu Însuşi, sau este Dumnezeu cu El.
Ruşinaţi, fariseii îşi iau refugiu la înjurături şi la brutalizare: înjurându-l şi îmbrâncindu-l, îl scot afară (vs. 34). Indirect ei îşi recunosc greşeala, dar răutatea nu le permite să cedeze.
3. Drept răsplată pentru ţinuta sa demnă, cerşetorul se învredniceşte să facă cunoştinţa Mântuitorului, Care, ca şi samarinencei, i se descoperă: „Eu sunt!”.
Tot ce şi-a putut dori cerşetorul, a aflat în Iisus: în locul sinagogii din care fusese excomunicat, societatea lui Hristos; în locul Sinedriului, din care a fost îmbrâncit – Însuşi Mântuitorul şi învăţătura Lui; în locul orbirii trupeşti şi sufleteşti – lumina ochilor trupeşti şi sufleteşti.
Se putea o răsplată mai mare?
Cel ce fusese orb, văzând pe Iisus că este Hristos, s-a închinat Lui (vs. 38), I s-a supus, a devenit aderentul şi însoţitorul Lui devotat şi credincios.
Ce s-a întâmplat cu cerşetorul şi cu păgânismul.
Cum evreii n-au voit să admită minunea săvârşită cu orbul din naştere, aşa mai târziu nu vor să admită luminarea păgânismului. Cum evreii excomunică şi brutalizează pe orbul vindecat, – aşa pe timpul Apostolului Pavel – ei declară incompatibilă creştinarea păgânismului şi încearcă prin intrigi şi prin persecuţii, să o zădărnicească.
Cum cerşetorul, împotriva uneltirilor sinedriului, recunoaşte şi susţine pe Iisus Hristos, separându-se de evrei şi se vede recompensat cu descoperirea lui Iisus spre a se întări în credinţă, – astfel şi păgânismul, împotriva tuturor uneltirilor evreieşti, primeşte creştinismul, se face susţinătorul şi propagatorul lui Iisus Hristos, separând cu totul pe evrei. Şi cum sinedriştii, în contra convingerii lor, rămân încăpăţânaţi în păcatul lor, iar cerşetorul primeşte răsplata în persoana lui Hristos, aşa mai târziu, pe când evreii persistă în orbia lor şi-şi primesc osânda, păgânismul primeşte drept răsplată, întreaga învăţătură a lui Iisus Hristos, pe care o dezvoltă în toate direcţiile.
Tipul orbului, ca reprezentant al păgânismului, este scos la iveală şi pus faţă în faţă cu tipul slăbănogului, ca reprezentant al evreismului, de către însuşi Mântuitorul prin ultimele cuvinte, adresate unuia şi celuilalt.
Este o mare şi semnificativă deosebire între întrebarea pe care Iisus o pune cerşetorului şi între admoniţia pe care o adresează fostului slăbănog. Evident că El îi consideră pe amândoi ca tipuri, ca reprezentanţi, – unul al evreilor înrăiţi, plecaţi spre pieire; altul al păgânilor, aplicaţi spre îndreptare, spre mântuire. Pe unul voieşte să-l oprească în nebuna lui pornire spre prăpastie; pe altul îl ajută, ca să iasă la liman. Unuia, pe care-l vede pornit spre păcătuire, îi zice: „să nu mai păcătuieşti“, ca să nu ajungi mai rău de cum ai fost; altuia, pe care-l vede dispus spre bine, cu dorinţa de a se instrui şi a se înnobila, îi zice: „tu crezi în Fiul lui Dumnezeu?“ – în Acela, Care este Însuşi lumina dorită? Voieşti să-I faci cunoştinţă şi să te luminezi la minte şi la inimă, cum te-ai luminat la ochii trupeşti, ca să umbli în lumina Lui?
Concluziile practice se deduc uşor!

[patinina34]

[SIZE=3]16[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Rusaliilor[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 7, 37-53)[/SIZE]

37. Iar în ziua cea mai de pe urmă cea mare a Praznicului, sta Iisus şi striga grăind: de însetoşează cineva, să vie la mine şi să bea. 38. Cel ce crede întru mine, cum zice Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. 39. Iară aceasta a zis de Duhul, care vrea să-l primească, cei ce cred întru dânsul, că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus încă nu era preamărit. 40. Deci mulţi dintre popoare, auzind cuvântul, zicea: acesta este adevărat prooroc. 41. Alţii ziceau: acesta este Hristos, iară alţii ziceau: au doară din Galileea va să vie Hristos. 42. Dar nu zice Scriptura, că din seminţia lui David, şi din oraşul Betleemului, unde a fost David, va să vie Hristos? 43. Şi se făcuse price întru popor pentru dânsul. 44. Iară unii dintre dânşii vreau să-L prindă pe El, dar nimeni nu şi-a pus mâinile pe dânsul. 45. Şi au venit slugile la Arhierei şi la Farisei, şi le-au zis lor aceia: pentru ce nu L-aţi adus pe dânsul; 46. Răspuns-au slugile: nici odinioară a grăit aşa om ca acest om. 47. Deci au răspuns lor Fariseii: au doară şi voi v-aţi amăgit; 48. Au doară cineva din boieri a crezut într-Însul, sau din Farisei; 49. Ci poporul acesta care nu ştie legea, blestemat este. 50. Zis-a către dânşii Nicodim, care venise către dânsul noaptea, unul fiind dintru dânşii: 51. Au doară legea noastră judecă pe om, de nu va auzi de la dânsul mai înainte, şi va cunoaşte ce să facă. 52. Răspuns-au şi i-au zis lui: au doară şi tu eşti din Galileea; ispiteşte şi vezi, că prooroc din Galileea nu s-a sculat. Şi s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăşi a zis Iisus: Eu sunt lumina lumii, cela ce umblă după mine, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii.


Efectul predicii lui Iisus

1. La sfârşitul sărbătorii: „Înfigerea Corturilor“, Iisus ţine în curtea Bisericii un discurs, care e rezumat în vs. 37 „de însetează cineva...“ ori a cărui temă e acest vers. Făcând aluzie ori poate chiar referindu-se la învăţăturile din Iezechiel (47, 1-12), Ioil (4, 18), Zaharia (14, 8), apoi Isaia (44, 3; 55, 1; 58, 11). El în rezumat spune mulţimii adunate în jurul său că (analog cu Ioan 4, 14) acela care simte atragere spre Dânsul, care are încredere într-Însul şi-L primeşte ca pe Mesia, acela să vină la Dânsul şi să asculte învăţătura Lui, să bea din apa cea vie, care curge neîncetat din gura Lui. Că (vs. 38) cel ce crede în El ca în Mesia şi, deci, admite şi primeşte ca ale sale învăţăturile Lui, acela are şi el să devină ca şi Mesia, izvor de apă vie pentru adăparea spirituală a altora. Cu alte cuvinte: cine doreşte să ia parte la regenerarea lumii prin lumina Evangheliei, să vină la şcoala Mea, să înveţe de la Mine. Acum este timpul de pregătire pentru marea reformă dumnezeiască. E însă numai timpul de pregătire; reforma, regenerarea se va începe mai târziu prin cei anume pregătiţi, care vor primi (vs. 39) autorizaţia şi puterea de a-şi pune în practică cunoştinţele câştigate. „Aceasta o zicea de Duhul“, de autorizaţia pe care avea să le-o dea la Rusalii, după Înălţarea Sa. Pentru acum ei însă nu aveau „Duh Sfânt“, autorizaţie, fiindcă nu aveau nici pregătirea necesară.
2. Predica asupra acestei teme se vede că a fost ţinută cu aşa căldură, cu aşa putere de convingere, încât mulţimea a rămas extaziată. În mulţimea aceasta, stăpânită de puterea cuvântului Său, se aud diferite păreri despre Iisus (vs. 40). Mulţi zic că este Proorocul cel aşteptat, alţii că este însuşi Hristos. În această mulţime entuziastă se strecoară însă fariseii, care se grăbesc să paralizeze efectul făcut de Iisus asupra ei. Aceştia (vs. 41), neavând argumente contra învăţăturilor lui Iisus, vor să sperie lumea cu Galileea. Pentru evrei era o ruşine să-şi aştepte mântuirea tocmai din Galileea, şi nu din Iudeea, din patria lor neprihănită. De aceea întâmpină ei părerea exprimată, că Iisus ar fi Hristos, cu întrebarea: „Oare, din Galileea va să vină Hristos?“ şi apoi răspund tot ei prin altă întrebare: „Oare, n-a zis Scriptura...?” (vs. 42). Dar autoritatea Scripturii, invocate şi autoritatea fariseilor nu e în stare să producă efectul dorit de farisei. Ei convertesc, cu adevărat, pe unii mai slabi de înger, cei mai mulţi rămânând însă tari în credinţa lor. Această împrejurare provoacă dezbinare între mulţime: unii, cei buni, cei mulţi, sunt pentru Iisus; alţii, cei slabi, cei puţini trec în partea fariseilor, ca şi la Ioan (7, 12; 10, 19-21). Între cei care iau poziţie contra lui Iisus, sunt însă (vs. 44) şi nişte agenţi ai poliţiei, trimişi de sinedriu, ca să-L prindă şi să-L ducă înaintea sinedriului. Căci, se vede, sinedriul, alarmat de predica lui Iisus, se întrunise repede în şedinţă şi-şi trimise oamenii ca să-L prindă şi să-L aducă înainte-i, spre a-L face inofensiv. Dar cuvântul lui Iisus întru atât i-a captivat pe agenţi, încât ei nu îndrăznesc să-şi pună mâinile pe Dânsul. Fără ispravă agenţii fariseilor se întorc la Sinedriu, şi, întrebaţi: „de ce nu L-aţi adus?“ răspund: N-am îndrăznit să-L prindem căci aşa cum El a vorbit, nimeni n-a mai vorbit; adevărurile ce El le-a spus şi cu ce putere de convingere le-a spus, L-au pus în faţa noastră mai presus de putinţa de a-L prinde.

[patinina34]

3. În faţa sincerităţii nerezervate, care susţine adevărul, vedem că se ridică îndărătnicia în două direcţii, în contra conştiinţei agenţilor şi în contra invocării Legii, pe care Nicodim le-o pune în vedere.
„Au doară şi voi v-aţi amăgit?“ (vs. 47) şi voi aţi intrat în vederile Lui? Voi, ca agenţi ai noştri, n-aveţi voie să priviţi lucrurile altfel, de cum le privim noi, vouă nu vă este permis să aveţi alte convingeri religioase şi politice, deosebite de ale noastre. Că doar, dacă ar fi ceva din omul acela, noi, boierii şi fariseii, am afla şi am constata. Dar nici unul din noi nu-L aprobă. Cine se ia după El este numai „poporul“ cel ignorant, „care nu ştie Legea“, şi care, tocmai pentru aceea, „blestemat este“.
Între sinedrişti era însă (vs. 50) un aderent al lui Iisus, Nicodim, pe care, la Ioan (3, 1), îl vedem noaptea în societatea lui Iisus. Acesta încearcă să tempereze pornirea colegilor săi, făcându-i atenţi la Legea la care ei se referiseră: „Au doară Legea noastră...“ cu aluzie la Deuteronomul (1, 16), care impune judecătorilor să asculte şi pe acuzat.
Fariseii şi cărturarii, simţind lovitura fină a colegului lor şi neştiind ce să-i răspundă, recurg la insultă. „Au şi tu eşti din Galileea...?” (vs. 52) şi tu eşti din tâmpiţii, dintre ignoranţii Galileei. Numai pentru un ignorant din Galileea poate fi Iisus destul de bun; un adevărat Iudeu nu poate crede într-Însul. Dacă nu ştii Scripturile, citeşte: „cearcă şi vezi, că prooroc din Galileea nu s-a sculat“.
În susţinerea afirmaţiei lor contra lui Iisus, ei ori uită, ori nu vor să recunoască adevărul că Prooroci au ieşit din Galileea, anume Iona (IV Regi 14, 25) şi probabil şi Osie (1, 2; 7, 5 comparat cu 6, 10). Dacă însă „nu s-a sculat“ este luat cu înţeles de viitor, în loc de „nu se va scula“, că nu admit proorociile, stă şi mai rău cu afirmaţia sinedriştilor. Căci despre lumina mântuirii vorbeşte Isaia (9, 1 ş.u.), ca venind din Galileea să lumineze pe păgâni.
Astfel vedem cum preocuparea şi ura fac evreilor imposibilă acceptarea luminii, îi împing să rămână cu cerbicozitate în rătăcirea lor, spre susţinerea punctului lor de vedere, care-i conduce cu siguranţă la pieire. Mai întâi ei nu vor să recunoască mesianitatea lui Iisus, mai pe urmă nu o mai pot, chiar şi dacă ar voi; chiar recunoscând în inima lor că sunt în rătăcire, de fapt şi în faţa lumii, direcţia apucată nu-i mai îngăduie să se oprească, să se abată din calea pierzării. Ei sunt ca şi cel ce a început să se prăbuşească într-o prăpastie, care îşi vede pieirea; s-ar opri, dar nu se poate; închide ochii şi se lasă târât în abis.
4. Poziţia evreilor o au toţi aceia care se obişnuiesc cu direcţii greşite în viaţă, care consideră calea greşită, pe care au apucat, ca singura cale bună. Ei trăiesc preocupaţi şi nu vor să asculte de glasul raţiunii şi al conştiinţei. Ei merg înainte orbeşte spre prăpastia de care nu vor să ştie, nu vor să audă. Şi, cu cât poziţia în societate le e mai importantă, cu cât mai mulţi sunt care se lasă să fie conduşi de dânşii, cu atât mai rău de dânşii, cu atât mai mare rău social produc ei. Sinedriştii erau conducătorii unui întreg popor: un întreg popor i-a urmat, un întreg popor s-a aruncat orbit în prăpastie împreună cu dânşii. Ca sinedriştii pentru poporul evreiesc sunt şi cei care conduc mai mult sau mai puţin destinele popoarelor. Vai de ei dacă apucă direcţii false şi nu se lasă a fi conciliaţi, ci rămân încăpăţânaţi în pornirea lor, conduşi de preocuparea lor. La început ei nu vor cu îndărătnicie să cedeze, la urmă, când ar voi, când sunt nevoiţi să-şi recunoască rătăcirea, nu mai pot, este prea târziu.
Conducători de popoare sunt şi preoţii. Poziţia lor, la noi, este astfel, că ei de multe ori sunt nevoiţi să dea poporului poveţe nu numai pe terenul curat religios, ci şi pe cel cultural şi naţional. De la poveţele pe care le vor da, atârnă adeseori viitorul poporului, care ascultă de ei. De aceea preoţii, ca de foc să se ferească de preocupările în chestiuni delicate, ci continuu să se consulte cu alţii, pe care îi cred bine informaţi şi buni informatori, şi deschisă să le fie urechea spre a auzi, mintea şi inima gata să primească adevărul şi calea binelui, iar gura deschisă spre a povăţui pe popor la fericire.

[patinina34]

[SIZE=3]17[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica I după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 10, 32-34, 37-38; 19, 27-30)[/SIZE]

32. Zis-a Domnul învăţăceilor săi, tot cel ce mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu pe el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. 33. Iară care se va lepăda de mine înaintea oamenilor: mă voi lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. 37. Cel ce iubeşte pe tată-său sau pe mamă-sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine; şi cel ce iubeşte pe fiul său sau pe fii-sa mai mult decât pe mine, nu este de mine vrednic. 38. Şi cine nu-şi ia crucea sa şi să vie după mine, nu este de mine vrednic (19, 27). Atunci răspunzând Petru, i-a zis lui: iată noi am lăsat toate, şi am venit pe urma ta, dar cu noi ce va fi? 28. Iară Iisus a zis lor: adevăr grăiesc vouă, că voi, care aţi venit după mine, când va veni a doua oară, când va şedea Fiul omenesc pe scaunul măririi sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil. 29. Şi tot cel ce-şi va lăsa casa, sau pe fraţi, sau pe surori, sau pe tată, sau pe mamă, sau pe muiere, sau pe feciori, sau holdele, pentru numele meu, însutit va primi, şi viaţa cea de veci va moşteni. 30. Şi mulţi vor fi cei de apoi întâi, şi cei dintâi de apoi.


Poveţe pentru misiunea apostolică

1. A-şi lua crucea, înţeles figurat, este a-şi lua sarcina cu toate consecinţele ei. Fiindcă înfierarea cu semnul crucii era şi semnul infamiei: a-şi lua crucea înseamnă şi: a se hotărî să se expună la orice neplăceri, la orice tractări ruşinoase, la dispreţul public.
2. Evanghelia cu care ne ocupăm, este un fragment din marea predică a Mântuitorului, rostită cu ocazia trimiterii Apostolilor (Matei cap. 10) şi din învăţătura despre primejdia bogăţiilor (Matei 19, 16-30). Ea e cuprinsă şi în Marcu (8, 34-38; 9, 1) la Duminica a III-a din Sfântul Post.
Ca să o putem înţelege e nevoie să o punem în legătură mai ales cu conţinutul marii predici, din care e luată partea primă.
Trimiţând pe Apostoli să încerce a propovădui, instrucţiunile ce le dă lor, Mântuitorul le pune în legătură cu misiunea lor de pe timpul când ei vor fi singuri, după Înălţarea Sa, şi le arată în culori vii greutăţile ce vor întâmpina în misiunea lor: cum vor fi prigoniţi şi maltrataţi; apoi tot aşa de viu arată urmările imediate ale propovăduirii Evangheliei: dezbinări până şi între cei mai intimi ai familiei şi persecuţii pe toate căile.
Spre a-i încuraja să suporte cu bărbătească statornicie toate mizeriile, Mântuitorul le pune în vedere siguranţa biruinţei lor, cu ajutorul dumnezeiesc, care nu le va lipsi. Dar, adaugă El, acest ajutor însoţeşte numai pe aceia care au îndrăzneală să înfrunte toate greutăţile şi, între orice împrejurări să susţină cauza cea sfântă a Evangheliei. Din contră, cel ce de frica persecuţiilor se va lepăda de Evanghelie, lepădat va fi, o lepădătură va rămâne – nimeni nu-l va băga în seamă (vs. 32-33). Primejdiile de care vorbesc, continuă Iisus, le poate întâmpina cu succes numai acela care-Mi este cu totul devotat. Dar acela, care ţine mai mult la ai săi decât la Mine şi la învăţătura Mea, nu e pentru apostolat: să nu primească misiunea apostolică, fiindcă n-are să facă nici o ispravă. Mai mult: acela care nu va fi în stare să sufere toate consecinţele misiunii sale, nu este vrednic de ea, deci să nu se facă Apostol. Încă şi mai mult: cel ce voieşte să fie cu adevărat urmaş al Meu, să fie gata a-şi pune oricând viaţa pentru învăţătura Mea. Căci cel ce-şi pune viaţa împlinindu-şi misiunea, devine nemuritor; acela însă, care în faţa greutăţilor şi a primejdiilor ce întâmpină, îşi părăseşte postul, acela, pentru un moment, îşi păstrează viaţa, dar murind, nu lasă nici o urmă după sine, ca şi cum n-ar fi trăit între oameni – trăind un moment, moare pentru vecie (vs. 37-38).

[patinina34]

Ca şi cuvintele din Matei (5, 13 ş.u.) şi cele din această Evanghelie sunt adresate tuturor acelora care se ocupă cu propagarea Evangheliei şi a culturii în genere. Înţelesul este: Preotul, care stăruie din răsputeri în înalta sa misiune, care continuă fără preget a revărsa lumină între oameni, are să fie susţinut de Lumina, în serviciul Căreia s-a pus: el devine un reprezentant şi părinte al culturii din neamul său, aflându-şi răsplata în însăşi cultura propagată de el. Această cultură, această lumină este, care mărturiseşte pentru el înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este răsplata cea mai frumoasă a preotului vrednic, răsplata cea mai nobilă, ce poate fi rezervată unui muritor şi după moarte. El, preotul vrednic vieţuieşte din neam în neam în amintirea plăcută, plină de recunoştinţă a fiilor săi sufleteşti. Din contră: cel ce-şi face datoria numai de silă, se codeşte unde nu mai poate, adică se leapădă de misiunea sa: o lepădătură este în cinul preoţesc, şi, murind, nu-şi mai aduce nimeni aminte de dânsul, decât doar cu dispreţ, ca de un nevrednic şi model de neglijenţă. De un astfel de Apostol, cu adevărat se leapădă Lumina, se leapădă Hristos, şi în cele din urmă se leapădă ori îl leapădă şi autoritatea lui superioară bisericească (vs. 33).
Misiunea Mântuitorului este misiunea preotului: să provoace lupta între lumină şi între întuneric, între bine şi între rău, între moarte şi între viaţă, lupta în care lumina, binele, viaţa trebuie să biruiască.
Nici o luptă nu se face fără jertfe. Cea mai nobilă luptă este lupta pentru reforma minţii şi a inimii; deci şi jertfa, e firesc să fie cea mai grea, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Luptătorii aceştia deci, şi primii lor aderenţi n-au să se odihnească pe roze, ci pe spini.
În aprinderea luptei se arată vitejia. Mulţi dintre viteji mor în luptă, dar, prin moartea lor, ei câştigă victoria. Ceilalţi, care fug din luptă îşi scapă viaţa, dar omoară cauza, pentru care aveau menirea să lupte. Aceasta se aplică şi la apostolat şi la preoţie. Preotul, în râvna sfântă a misiunii sale, se consumă, moare trupeşte mai curând decât ceilalţi, dar, în consumarea sa apostolică, el îşi câştigă nemurirea. Murind grabnic el trăieşte veacuri (vs. 39). Din contră: cel ce se cruţă în misiunea sa, pe care o consideră numai ca un mijloc de trai, îşi menajează viaţa, se poate să trăiască trupeşte cu câţiva ani mai mult, dar când moare, moare pentru toată lumea, pentru vecie. Viaţa pierdută nu o poate răscumpăra cu nimic. Pentru cea viitoare n-are nimic ce să dea spre a o dobândi.
3. Ideile sublime, cuprinse în predica cea mare din cap. 10, şi oarecum repetate în învăţătura despre primejdia bogăţiilor din cap. 19, sunt şi rămân, pentru moment, neînţelese de Apostoli. Auziseră ei în diferite rânduri şi sub diferite formulări, una mai populară decât cealaltă, învăţăturile lui Iisus despre idealuri, despre înalta sa misiune apostolică, despre recompensa morală ce-i aşteaptă, dar ei tot cei vechi, cei mici la suflet, josnici rămân, legaţi de cele materiale. Va trebui să se pogoare Duhul sfânt peste ei, ca să-i ridice din josnicia în care se găseau. Până atunci însă ei sunt şi rămân stăpâniţi de cele pământeşti, de interese mici, materiale.
Acestei stări sufleteşti, cu naivitate, îi dă expresie Petru, cel mai vorbăreţ şi mai deştept dintre dânşii. El îi zice Mântuitorului: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat ţie, oare ce va fi nouă?“ – noi ce vom dobândi?
Este uimitor de mare contrastul între sublimitatea idealului lui Iisus şi între micimea şi materialismul de care sunt stăpâniţi Apostolii. Şi era nevoie de dumnezeiasca răbdare prevăzătoare a Mântuitorului, ca să nu iasă la iveală o aspră mustrare.
Spre a nu-i înstrăina, ba, spre a-i mângâia şi încuraja, Mântuitorul se coboară la sfera lor de gândire şi le răspunde aşa cum ei gândeau şi înţelegeau, dar aşa ca răspunsul Lui, ţinut în termeni materiali, atunci când ei vor putea înţelege, să poată fi explicat cu înţeles alegoric şi împăcat cu vederile Sale înalte.
Judecata pe cele 12 scaune, mamă, surori, casă, moşii, e de la sine înţeles, nu se pot lua verbal, ci în sens alegoric: răsplată însutită de la ceea ce au lăsat, viaţă veşnică. Apoi adaugă: „Şi mulţi dintâi vor fi în urmă şi cei de pe urmă întâi“ (vs. 30). Adică: mulţi din acei care aici sunt fruntaşi, consideraţi de lume, dar nevrednici, la Judecată vor fi puşi la locul lor, între cei răi, între cei din urmă, şi vice-versa. Cu alte cuvinte: dacă aici meritul modest rămâne nebăgat în seamă: Dumnezeu îl va scoate la iveală, iar vrednicia va fi pusă unde i se cuvine, în frunte. La Dumnezeu părtinire nu e, El nu se uită la faţă, ci la fapte. Aceasta să vă fie mângâiere.
Cuvintele adresate Apostolilor, sunt adresate şi preoţilor.

[SIZE=4] [/SIZE]