Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

9 C-a săturat suflet deşert, şi suflet flămînd a umplut de bunătăţi,
10 pe cei ce şedeau întru întuneric şi în umbra morţii, pe cei ferecaţi cu sărăcie şi cu fier.
Atît pe Iudeii ce robeau, şi erau înjugaţi cu reaua pătimire şi topiţi de foamete i-a slobozit de relele ce îi ţineau, cît şi întreaga fire a oamenilor a hrănit-o cu dumnezeieştile învăţături, şi a slobozit-o de întunericul neştiinţei, şi a strălucit-o cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu, şi a risipit umbra morţii ce îi zăcea asupră, dîndu-i nădejdea învierii, şi legăturile cele tari ale păcatului le-a rupt, că zice: „Fiecare se strînge cu lanţurile păcatelor sale, şi vai de cei ce îşi trag păcatele lor ca şi cu o funie lungă, şi fărădelegile lor ca şi cu o curea de jug de junci.”
11 Că au amărît cuvintele lui Dumnezeu, şi sfatul Celui Preaînalt l-au întărîtat.
12 Şi s-a împilat întru ostenele inima lor, slăbit-a, şi nu era cine să le ajute.
Iar pricinuitor al durerilor acestora ale Iudeilor şi ale tuturor oamenilor este păcatul: că şi aceia s-au dat în robia Babilonienilor ca să se pedepsească, şi omenirea, după călcarea poruncii, s-a supus sub ticăloşia ostenelilor, că după aceasta a auzit Adam: „Blestemat va fi pămîntul întru lucrurile tale, mărăcini şi spini va răsări ţie, întru scîrbe vei mînca dintru dînsul întru toate zilele vieţii tale. Întru sudoarea feţei tale vei mînca pîinea ta, pînă ce te vei întoarce în pămîntul dintru care te-ai luat, că pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce.” Cu atîtea primejdii îmbulzindu-se, nu au aflat nici o dezlegare de relele ce le zăceau asupră, ci Cel ce i-a însortit pe dînşii cu acestea, tot El a dăruit şi izbăvirea de dînsele, că zice:
13 Şi au strigat către Domnul cînd se necăjeau, şi din nevoile lor i-a mîntuit pe ei.
14 Şi i-a scos pe dînşii dintru întuneric şi din umbra morţii, şi legăturile lor le-a rupt.
Că - milostivindu-Se şi spre unii, şi spre alţii - pe aceia i-a izbăvit de primejdiile ce zăceau asupră-le, iar pe aceştia i-a izbăvit din întunericul necunoştinţei, şi a rupt legăturile robiei.
15 Mărturisească-se Domnului milele Lui, şi minunile Lui fiilor oamenilor!
16 Că a sfărîmat porţi de aramă, şi zăvoare de fier a frînt,
„Porţi de aramă” şi „zăvoare de fier” a numit nescăparea de cele rele: că, precum celui ce este închis în lăuntrul unor uşi şi zăvoare îi este cu neputinţă a scăpa, aşa le era cu neputinţă Iudeilor să fugă de robia Babilonienilor, şi tuturor oamenilor de silnicia morţii. Şi numai dumnezeiasca milă a putut să risipească atît stăpînia acelora, cît şi a acesteia, şi să dăruiască dezlegarea celor mîhnicioase.
17 sprijinitu-i-a pe dînşii din calea fărădelegii lor, că pentru fărădelegile lor s-au împilat.
Nici Iudeii, nici toată firea oamenilor n-au căzut cu nedreptate întru cele mîhnicioase, ci şi aceştia, şi aceia plătesc osînde pentru acelea pe care le-au greşit. Dar şi pe unii, şi pe alţii, care se tăvăleau întru atîtea rele, i-a învrednicit de mîntuire.
18 Toată mîncarea o a urît sufletul lor, şi s-au apropiat pînă la porţile morţii.
Că Iudeii, fiind ţinuţi cu mulţimea relelor, se întorceau chiar şi de la hrană, cum a zis Proorocul şi într-un alt Psalm, vorbind ca despre aceia: „Că mi-am uitat a mînca pîinea mea.” Iar neamurile nu voiau a lua aminte nici la învăţăturile filosofilor lor, pentru care unii au hotărît moarte asupra lui Socrat, alţii l-au dat pe Anaxarh la străină şi neobişnuită pedeapsă[COLOR=#800080][1][/COLOR], iar alţii, amar căznindu-i pe ucenicii lui Pitagora[COLOR=#800080][2][/COLOR], au adus asupra lor moarte fără de vreme. Dar Dumnezeul tuturor a făcut să se dea cu împărtăşire hrana cea nemuritoare şi acestora, şi le-a plecat a alerga cu toată sîrguinţa către aceasta şi le-a slobozit din porţile morţii.
19 Şi au strigat ei către Domnul cînd se necăjeau, şi din nevoile lor i-a mîntuit pe dînşii.
Apoi, ne învaţă chipul mîntuirii:
20 Trimis-a cuvîntul Lui, şi i-a vindecat pe dînşii şi i-a izbăvit pe dînşii dintru stricăciunile lor.
Că Dumnezeu-Cuvîntul - înomenindu-Se şi ca om trimiţîndu-Se (căci ca Dumnezeu este nescris împrejur, şi stă pretutindeni de faţă şi pe toate le cuprinde) - a vindecat rănile cele de multe feluri ale sufletelor şi a însănătoşit gîndurile cele stricate. Aşa, a vindecat-o pe acea muiere păcătoasă şi i-a poruncit a îndrăzni; aşa, l-a întărit pe slăbănogul, zicînd: „Lasă-ţi-se ţie păcatele tale!”; aşa, a deschis tîlharului raiul; aşa, i-a arătat dascăli ai lumii pe vameşi; aşa, îi înnoieşte, şi îi curăţeşte şi îi izbăveşte de rănile păcatului pe cei ce se apropie la Preasfîntul Botez.
21 Mărturisească-se Domnului milele Lui, şi minunile Lui fiilor oamenilor!

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Precum ştie toată lumea, Socrate a fost silit să bea cucută, dar stoicul Anaxarh a pătimit mult mai cumplit, căci Nicocreon, tiranul Ciprului, vîrîndu-l într-o pivă, l-a zdrobit cu pisăloage de fier. Mai-nainte însă, a vrut să-i taie limba, dar nu a apucat, fiindcă filosoful şi-a rupt-o singur cu dinţii şi i-a scuipat-o în faţă.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Pytagoras, fîrtatul Elin al lui Buddha într-ale idolatriei gnostic-panteiste, aşadar întemeietorul ocultismului european, nu a urmărit doar dobîndirea unor puteri „spirituale”, ci şi a aceleia politice, pe care a şi avut-o o vreme aşa-zisa „Ligă Crotoniană” întemeiată de ucenicii săi. Aşa stînd lucrurile, era cît se poate de firesc ca pitagoreii să fie prigoniţi de către stăpînirea „laică”.

[patinina34]

22 Şi să jertfească Lui jertfă de laudă şi să vestească lucrurile Lui întru bucurie!
Deci – zice - pentru toate acestea, este drept a lăuda pe iubitorul de oameni Dumnezeu, Care a avut atîta milă şi ne-a dăruit prea-slăvita mîntuire. Şi se cuvine nu numai a şti singuri dumnezeieştile faceri de minuni, ci şi a-i învăţa pe cei ce nu le ştiu şi a-i deştepta pe toţi spre cîntarea de laudă. Ni se cade însă a însemna că şi aici a poruncit a aduce lui Dumnezeu „jertfă de laudă”, iar nu junghierile cele necuvîntătoare: drept aceea, şi aici scoate afară slujba Legii. Însă pe acest „jertfă de laudă”, Achila l-a numit „jertfă de mulţumire”.
23 Cei ce se pogoară la mare în corăbii, cei ce fac lucrare în ape multe,
24 aceştia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui întru adînc.
Proorocul le-a pus pe acestea cu pildă, şi zice că - precum cei ce corăbieresc şi trec noianurile cele mari, căzînd în furtuni cumplite şi dobîndind mîntuirea afară de toată omeneasca nădejde, văd cu deosebire dumnezeieştile şi marile lucrări - aşa şi Iudeii, căzînd în primejdiile acelea şi cîştigînd mîntuirea, au cunoscut dumnezeiasca putere. Încă şi oamenii toţi - văzînd schimbarea cea străină a lucrurilor, şi încetarea înşelăciunii mai dinainte, şi alinarea sufletelor şi limanul învierii - Îl laudă pe Dăruitorul acestora.
25 Zis-a, şi a stătut duhul viforului, şi s-au înălţat valurile mării.
26 Se suie pînă la ceruri şi se pogoară pînă în adîncuri.
Şi prin acestea ne-a învăţat că la semnul Lui se fac cele scîrbicioase şi se întîmplă cele mîngîietoare.
Sufletul lor întru cele rele se topea.
27 Tulburatu-s-au, şi s-au clătit ca cel ce se îmbată, şi toată înţelepciunea lor s-a înghiţit.
A stăruit întru asemănare. Şi pare că zice pentru cei ce corăbieresc, dar prin acestea însemnează feluritele primejdii ale firii, pe care nimeni nu este harnic să le dezlege folosind înţelepciunea omenească. Căci, cînd ar fi furtună, nici cîrmacii, de ar aduce în lăuntru tot meşteşugul, nu pot să biruiască primejdiile cele grele, purtîndu-se ici şi colo împrejur ca aceia ce se îmbată.
28 Şi au strigat ei către Domnul cînd se necăjeau, şi din nevoile lor i-a scos pe dînşii.
29 Şi a poruncit viforului, şi a stătut întru linişte şi s-au domolit valurile mării.
30 Şi s-au veselit, căci s-au alinat.
Şi acelora cărora înoată pe mare şi Îl cheamă le dă al Său ajutor: porunceşte, şi îndată viforul se preface întru alinare blîndă, şi noianul se izbăveşte de furtună; la fel, şi cei ce se luptă cu cele de scîrbă află prin darul Lui schimbare de cele rele. Aşa s-au slobozit şi Iudeii de acea amară robie.
Şi i-a povăţuit pe dînşii la limanul voii Lui.
Că, îndată ce a voit, s-a făcut dezlegarea de cele rele, şi în locul viscolului s-a arătat limanul. Iar acest stih ne este potrivit încă mai vîrtos nouă decît acelora, că pe noi ne-a îndreptat la limanul voii Lui, dăruindu-ne dumnezeiasca Sa cunoştinţă.
31 Mărturisească-se Domnului milele Lui, şi minunile Lui fiilor oamenilor!
32 Să-L înalţe pe Dînsul întru adunarea norodului, şi în scaunul bătrînilor să-L laude pe Dînsul!
Şi totdeauna este cu putinţă a vedea făcîndu-se acest lucru de cei ce au crezut din neamuri. Că, înainte-povăţuind sfinţita adunare întru toate bisericile de prin lume, tot norodul Îl laudă pe Făcătorul de bine, povestind facerile de minuni ale dumnezeieştii iubiri de oameni.
33 Prefăcut-a rîurile lor întru pustiire, şi izvoarele apelor întru sete,
34 pămîntul cel roditor întru sărătură, de răutatea celor ce locuiesc pe dînsul.
Şi cei ce au dobîndit mîntuirea Îl laudă pe Dînsul văzînd străina schimbare: că cei ce se adăpau de demult cu multe rîuri prooroceşti şi aduceau lui Dumnezeu rodul copt nu dobîndesc nici o mică umezeală acum, ci, pentru a lor răutate, s-au făcut cu totul pustii de adăparea mai dinainte.
35 Pus-a pustia întru iezere de apă, şi pămîntul cel fără de apă întru izvoare de apă.
Iar neamurile, pustii de demult şi care nu aveau nici puţină adăpare, primind curgerile cele cuvîntătoare, se revarsă cu apele învăţăturii mai mult decît trebuinţa.
36 Şi a sălăşluit acolo pe cei flămînzi, şi au aşezat cetăţi de locuit.
Că, pe cei topiţi de demult cu foamea şi lipsiţi de hrana cea duhovnicească, i-a sălăşluit între rîurile acelea şi a aşezat petrecerea cea cu bună-credinţă.
37 Şi au semănat ţarini, şi au sădit vii şi au făcut rod de sămînţă.
Iar Proorocul a zis toate acestea cu închipuire. Şi Domnul a folosit pilde ca acestea, şi uneori i-a numit pe Apostoli „secerători”, iar alteori pe Sine Însuşi „semănător” şi „lucrător de pămînt”, şi „pămînt bun” pe cei ce primesc seminţele cuvîntului cu bună-supunere. Şi încă Apostolul zice: „Eu am sădit, Apollo a udat, iar Dumnezeu a crescut.” Şi iarăşi: „A lui Dumnezeu lucrare de pămînt sînteţi, a lui Dumnezeu zidire.” Deci Apostolii au semănat mîntuitoarele propovăduiri, şi au răsădit lui Dumnezeu grădinile cele cuvîntătoare şi au adus lui Dumnezeu rodul cel copt al dreptăţii. Încă şi toţi cei cărora li s-a încredinţat după aceea dăscălia lucrează acest lucru.
38 Şi i-a blagoslovit pe dînşii, şi s-au înmulţit foarte, şi dobitoacele lor nu le-a împuţinat.
Că „cel ce seamănă întru blagoslovenie va şi secera întru blagoslovenie”, după dumnezeiescul Apostol. Iar „dobitoace” numeşte pe aceia care se pasc de dînşii, pe care i-au crescut dăruindu-le puterea lucrării de minuni. Şi martor este Fericitul Luca, zicînd în Fapte: „Iar Domnul în fiecare zi adăuga la Biserică pe cei ce se mîntuiesc.” Încă şi Însuşi Domnul îi numeşte „oi” pe cei credincioşi: „Că oile Mele – zice – glasul Meu îl aud, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele Îmi urmează Mie şi viaţa veşnică le dau lor.” De aici, iarăşi mai-nainte vesteşte relele ce aveau să se întîmple Iudeilor:

[patinina34]

39 Şi s-au împuţinat şi s-au împilat de necazul relelor şi de durere.
Deci – zice - cei ce de demult locuiau pustia şi locul cel fără de apă au dobîndit atîta blagoslovenie şi belşug după ce au crezut; iar cei ce de demult s-au îndulcit de adăparea prooroceştilor rîuri, făcîndu-se lipsiţi de aceasta pentru răutatea socotelii şi rămînînd cu totul pustii şi neroditori, au căzut în multe primejdii de tot felul şi s-au risipit în toată lumea, încît mitropolia lor, ce era îndestulată de oameni, de puţini se locuieşte acum.
40 Vărsatu-s-a defăimare peste boierii lor,
Şi înseşi lucrurile mărturisesc proorociei: pentru că cei ce par că sînt boieri şi dascăli ai lor s-au făcut nevrednici de vreun cuvînt, iar cei ce erau de demult străluciţi şi vestiţi sînt cu totul nevestiţi şi defăimaţi de ei înşişi.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
şi i-a rătăcit pe dînşii în loc neumblat şi fără de cale.
Iar Simmah, aşa: „Şi îi va rătăci pe dînşii întru deşertarea minţii lor.” Dumnezeu nu aduce rătăcire asupra cuiva, ci opreşte rătăcirea, însă pe cei ce nu se pleacă şi nu cred Lui îi lasă nechivernisiţi, iar ei - fiind neocîrmuiţi, purtîndu-se ici şi colo împrejur - se rătăcesc. Aceasta au pătimit-o şi Iudeii, pentru că, părăsind calea cea dumnezeiască, urmează gîndurilor lor.
41 Şi a ajutat săracului dintru sărăcie,
Pentru că neamurile cele sărăcite de demult au dobîndit dumnezeiescul ajutor şi au cîştigat bogăţia cea duhovnicească.
şi i-a pus pe ei ca pe nişte oi de moştenire.
Iar Achila, aşa: „Şi va ridica pe săracul din sărăcie şi îl va pune ca pe o turmă a rudeniei.” Căci se grijeşte de ei ca de nişte oi ale Sale, şi poartă grijă şi le chiverniseşte ca pe nişte rudenii după trup.
42 Vedea-vor drepţii, şi se vor veseli şi toată fărădelegea îşi va astupa gura sa.
Că, văzînd acestea, cei ce doresc îndreptarea gîndurilor se umplu de bucurie, iar cei ce voiesc a trăi întru păgînătate şi nelegiuire sînt siliţi a se pleca în pămînt şi a tăcea, înfrînîndu-se de dreapta hotărîre.
43 Cine este înţelept va păzi acestea şi va pricepe milele Domnului.
Că nu este al oricui nici a înţelege, nici a cunoaşte iconomiile cele iubitoare de oameni ale Mîntuitorului, nici a păzi dumnezeieştile puneri de legi, ci numai a celui ce-şi foloseşte înţelepciunea şi priceperea şi a celui ce strigă către Stăpînul: „Descoperă ochii mei, şi voi cunoaşte minunile din LegeaTa!”


[COLOR=#800080][1][/COLOR]E vorba de rabini şi de căpetenii.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 107

Cîntarea Psalmului lui David.

De asemenea, şi Psalmul acesta prooroceşte întoarcerea Iudeilor şi mai-nainte vesteşte mîntuirea neamurilor, avînd multă asemănare cu Psalmul 56 şi cu al 59-lea.
Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea, cînta-voi şi voi lăuda întru mărirea mea.
Şi, cum am zis mai sus, Proorocul numeşte „mărire a sa” darul cel proorocesc, şi zice: Folosind cîntarea de laudă a proorociei, zic Ţie, Stăpînului, că inima mea e desfătată şi gata spre primirea dumnezeiescului Tău dar.
2 Deşteaptă-te, mărirea mea! Deşteaptă-te, psaltire şi alăută! Deştepta-mă-voi dimineaţa,
3 mărturisi-mă-voi Ţie întru noroade, Doamne! Cînta-voi Ţie întru neamuri,
„Psaltire şi alăută” se numeşte Proorocul pe sine-şi, căci darul Duhului răsuna întru dînsul cîntarea de laudă cea proorocească precum întru un organ muzicesc. Deci, deşteptîndu-se pe sine-şi spre cîntarea de laudă a Stăpînului, iarăşi răspunde şi se făgăduieşte că va face aceasta „dimineaţa”, fiindcă atunci nu numai el singur va aduce lauda, ci va face cîntarea dumnezeiască împreună cu nenumărate neamuri şi noroade. Iar „dimineaţă” numeşte înomenirea Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru: că dintru Acela a răsărit lumina adevărului, dintru Acela Fericitul David, prin gurile tuturor oamenilor, cîntă în toată lumea şi laudă dumnezeieştile faceri de bine.
4 că mare este deasupra cerurilor mila Ta, şi pînă la nori - adevărul Tău.
Mărimea milei Tale biruieşte boltele cerurilor, razele adevărului Tău au străbătut pretutindeni. Şi iar am zis mai-nainte că „nori” îi numeşte pe Prooroci, şi pe Apostoli şi pe cei ce au dobîndit darul cel dăscălesc, că prin aceştia, ca prin nişte nori, aduce oamenilor adăparea cea duhovnicească, şi printr-înşii am învăţat dogmele cele adevărate.
5 Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pămîntul mărirea Ta,
Şi Fericitul Avacum a zis aceasta: „Acoperit-a cerurile bunătatea Lui, şi de lauda Lui este plin pămîntul.” Aceasta a zis şi Fericitul David în Psalmul al 8-lea: „Doamne Domnul nostru, cît este de minunat numele Tău în tot pămîntul! Că s-a ridicat mare cuviinţa Ta mai presus de ceruri.” Deci acest „înalţă-Te” e în loc de: Arată-Te înalt şi mai presus decît toţi, şi tot pămîntul învaţă-se mărirea Ta!
6 ca să se izbăvească cei iubiţi ai Tăi. Mîntuieşte-mă cu dreapta Ta şi mă auzi!
Mîntuirea celor ce s-au învrednicit de prietenia Ta va arăta tuturor oamenilor puterea Ta, deci primeşte rugăciunea mea şi tinde-mi dreapta Ta! Iar „dreaptă” numeşte lucrarea cea bună.
7 Dumnezeu a grăit întru Cel Sfînt al Său:
În loc de: „prin darul Sfîntului Duh”.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
Înălţa-Mă-voi şi voi împărţi Sichima, şi Valea Lăcaşurilor o voi măsura.
Proorocul a dobîndit ceea ce a cerut: fiindcă a zis: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule!”, Stăpînul răspunde, zicînd: „Înălţa-Mă-voi!” Apoi, arată şi chipul: „Împărţi-voi Sichima.” Iar aceasta este cetatea care i-a fost dată lui Iosif pe deasupra, ca un dar. Încă – zice - de iznoavă[COLOR=#800080][2][/COLOR]voi umple de locuitori şi valea ce era pustie şi a primit de demult corturile păstorilor, şi voi face a fi împărţită de cei ce s-au întors.
8 Al Meu este Galaad, şi al Meu este Manasi, şi Efraim - sprijinirea capului Meu, Iuda - împăratul Meu,
Zice: Mi-l voi sineşi[COLOR=#800080][3][/COLOR]Mie nu numai pe Manasi, ci şi ţara aceluia. Că Galaad este nume al locului, iar Manasi – numire a seminţiei. Încă – zice - îi voi da lui Efraim puterea mai dinainte, iar pe Iuda îl voi face să împărăţească peste toate seminţiile. Că, după întoarcere, seminţiile au rămas nedespărţite, şi Zorobabel (care era din neamul lui Iuda) îi povăţuia pe toţi. Iar peste toată zidirea împărăţeşte cu adevărat Stăpînul Hristos, Cel ce din Iuda a odrăslit după trup.
9 Moav – căldarea nădejdii Mele. Spre Idumeea voi tinde încălţămintea Mea. Mie cei de altă seminţie s-au supus.
Şi atîta vîrtute voi da norodului Meu, încît va stăpîni pe cei de alte seminţii şi îi va lua supuşi pe Moaviteni şi pe Idumei. Însă pe acestea le-am tîlcuit mai cu de-amănuntul în Psalmul al 59-lea.
10 Cine mă va duce la cetatea îngrădirii? Sau cine mă va povăţui pînă la Idumeea?
11 Au nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepădat pe noi?
Umplîndu-se de dulceaţă prin mai-nainte grăirea bunătăţilor, Proorocul doreşte să vadă zidită cetatea cea risipită şi pe Idumei slujind Iudeilor. Însă pe acestea – zice – nimeni altul nu este harnic a le da, decît Tu singur, Cel ce ne-ai lepădat acum şi ai poruncit a fi robi.
Şi nu vei ieşi, Dumnezeule, întru puterile noastre?
Iar Simmah, aşa: „şi neieşind Tu, Dumnezeule, înaintea oştilor noastre.” Că niciodată n-am fost biruiţi cînd Tu ne-ai fost voievod şi ne-ai povăţuit tabăra.
12 Dă-ne nouă ajutor din necaz, că deşartă este mîntuirea omului!
Deci încetează cele mîhnicioase şi dă-ne ajutorul Tău, că de nicăieri de aiurea nu este cu putinţă a-l dobîndi pe acesta, că, neajutîndu-ne Tu, toată ajutorarea de la oameni este deşartă şi netrebnică.
13 Întru Dumnezeu vom birui, şi El va nimicnici pe vrăjmaşii noştri!
De aceea, chemăm a Ta Pronie, că numai prin ea singură vom putea birui pe neprieteni.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Deci „Cel Sfînt al Său” numeşte pe Sfîntul Duh. Dacă punem „cel sfînt al Său”, atunci e vorba de Prooroc, şi avem aceeaşi înţelegere, căci Proorocul nu este decît organ prin care vorbeşte Sfîntul Duh.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]iarăşi, din nou

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Adică: „Mi-l voi însuşi”.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 108

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Psalmul acesta mai-nainte vesteşte mîntuitoarea Patimă, nebunia Iudeilor şi vînzarea Iudei. Şi către înţelegerea aceasta ne povăţuieşte şi marele Petru, grăind în norod şi prihănind vînzarea Iudei, şi de aici făcînd dovada proorociei. Şi nimeni, auzind pe Domnul legiuind a binecuvînta pe cei ce ne prigonesc, să nu socotească proorocia împotrivnică Puitorului de lege. Că nici aici proorocescul cuvînt nu vorbeşte blestemînd, ci mai-nainte vestind pedepsele ce aveau să se întîmple Iudeilor şi Iudei. Şi proorocia aceasta s-a închipuit în chip de rugăciune, după cum prea-mult obicei este pretutindeni dumnezeieştii Scripturi.
Dumnezeule, lauda Mea să nu o taci, că gura păcătosului şi gura vicleanului asupra Mea s-au deschis!
Stăpînul Hristos zice acestea omeneşte, căci Se roagă ca om, împlinind măsurile firii omeneşti; iar ca Dumnezeu primeşte rugăciunile celor ce se roagă curat. Iar „laudă” numeşte Patima, pentru că şi întru dumnezeieştile Evanghelii o numeşte „slavă”: „Că a venit – zice – ceasul să Se proslăvească Fiul Omului.” Iar „gură a păcătosului” şi „gură a vicleanului” l-a numit pe Iuda, că acesta a făcut cu Iudeii tocmelile vînzării pe ascuns.
2 Grăit-au asupra Mea cu limbă vicleană, şi cu cuvinte de urîciune M-au înconjurat.
De la Iuda, a mutat cuvîntul către tot soborul Iudeilor, că aceştia, fiind robiţi de zavistie, au măiestrit moartea cea nedreaptă.
Şi s-au luptat cu Mine în zadar.
3 În loc să Mă iubească, ei Mă cleveteau,
Nu numai că nu s-au supărat cu vreun rău de la Mine, ci au dobîndit nenumărate bunătăţi, pentru care, fiind datori a Mă iubi, ei au lucrat cele ale neprietenilor.
iar Eu Mă rugam.
Şi a acestui lucru este martoră istoria sfinţitelor Evanghelii: că, fiind pironit pe Cruce, striga: „Părinte, lasă-le lor, că nu ştiu ce fac!”
4 Şi au pus asupra Mea rele în loc de bune, şi urîciune în locul iubirii Mele.
Deci Eu i-am împresurat pe dînşii cu faceri de bine, iar ei Mi-au răsplătit cu cele împotrivnice.
5 Pune peste dînsul pe cel păcătos, şi diavolul să stea de-a dreapta lui.
Acest „pune peste dînsul” e în loc de: „vei pune”, iar acest „să stea” - în loc de: „va sta”. Şi dumnezeiescul Evanghelist ne-a învăţat aceasta arătat, că dumnezeiescul Ioan întreba cine ar fi vînzătorul, iar Domnul i-a zis lui: „Acela căruia Eu, întingînd, îi voi da pîine, acela este. Şi, întingînd-o pe dînsa – zice – i-a dat-o Iudei. Şi după pîine a intrat întru dînsul satana”, aflînd intrările gătite. Că, ducîndu-se către Iudei de voia sa, a făcut tocmelile vînzării şi, împresurîndu-se după acestea cu multe faceri de bine, a rămas nemulţumitor. Deci de voie a primit împreună-locuitor pe neprietenul.
6 Cînd se va judeca el, să iasă osîndit,
În loc de: „va ieşi”.
şi rugăciunea lui facă-se întru păcat!
În loc de: „se va face”. Că vînzătorul a rămas pustiu de tot răspunsul; pentru aceea, judecîndu-se, se osîndeşte, şi rugăciunea adusă de dînsul creşte prihănirea. Fiindcă nu numai ştia pe Făcătorul de bine, ci s-a şi îndulcit de dumnezeieştile cuvinte; şi s-a făcut nu numai văzător de prea-mari minuni, ci şi însuşi lucrător al lor, de la Dînsul luînd stăpînirea.
7 Facă-se zilele lui puţine, şi episcopia lui să o ia altul!
Şi proorocia aceasta a luat sfîrşit, că el îndată a suferit moartea prin spînzurare şi, rînduindu-se în locul lui, Matia a împlinit numărul Apostolilor.
8 Să fie fiii lui sărmani şi muierea lui văduvă!
Acestea s-au întîmplat nu numai Iudei, ci şi tuturor Iudeilor celor necredincioşi: că, trecînd puţini ani după Cruce, tot neamul lor s-a făcut nestatornicit, şi aceia s-au ucis, iar muierile lor s-au robit împreună cu copiii lor. Aceasta s-a rugat şi proorocescul cuvînt:
9 Mişcîndu-se, să se strămute fiii lui şi să se scoată din curţile casei lui!
Ori, după ceilalţi: „din surpăturile lor”. Că, arzîndu-se casele şi curţile caselor, ori surpîndu-se, unii din locuitori s-au ucis, iar alţii s-au dus robiţi.
10 Să scurme datornicul toate averile lui
Iar Simmah, aşa: „să scuture zapciul toate averile lui”. Iar zapcii sînt şi împăraţii Romanilor, care scoteau birul pus asupra lor. Aceştia au răpit toate averile Iudeilor, după ce au căutat cu de-adinsul, încît au aflat şi comorile ascunse şi le-au făcut ale lor.
şi să răpească străinii ostenelile lui!
11 Să nu-i fie lui sprijinitor, nici să-i fie milostivitor spre sărmanii lui!
Şi - făcîndu-se acestea şi războinicii, adică Romanii, împărţindu-le averile - nimeni nu-i va ajuta, nici copiii lor nu se vor învrednici de milostivire.

[patinina34]

12 Să fie feciorii lui întru pierzare, într-un neam să se stingă numele lui!
Că, încă netrecînd 40 de ani, norodul Iudeilor a pătimit pieirea cea de tot. Şi nu mai petrec ei singuri deosebi, nici nu mai au pe ai lor împăraţi şi boieri, nici mitropolia aceea mult-vestită, nici nu mai săvîrşesc slujba cea după Lege, ci toate acelea au rămas deşarte: şi sicriul[COLOR=#800080][1][/COLOR], şi lespezile[COLOR=#800080][2][/COLOR], şi închipuirile Heruvimilor, şi jertfelnicul, şi sfeşnicul, şi altarul, şi podoaba cea arhierească şi celelalte toate cîte au fost date şi vestite de Dumnezeu la dînşii.
13 Pomenească-se fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului, şi păcatul maicii lui să nu se şteargă!
Fapta bună a părinţilor i-a folosit de multe ori pe copiii păcătoşi, precum pe Iudei credinţa lui Avraam, precum pe Solomon buna-credinţă a lui David; iar răutatea părinţilor creşte pedeapsa copiilor ce păcătuiesc, că nici o pricină de cruţare nu se află de nicăieri. Deci aceasta a zis şi proorocescul cuvînt: că Iudeii, pătimind desăvîrşita pieire, pe lîngă păgînătăţile lor, se vor arăta mai urîţi, pentru îngreţoşare, şi cu pomenirea răutăţilor părinteşti. Iar „părinţi” ai lor îi numeşte pe cei ce au săvîrşit păgînătatea în pustie, pe cei din zilele Judecătorilor, pe cei din vremile Împăraţilor, pe cei de după întoarcerea din Babilon care au trăit întru nelegiuire. Iar „maică” a numit Ierusalimul, întru care s-a îndrăznit asupra Stăpînului Hristos urîciunea uciderii. Că aceasta a zis şi Domnul întru Evanghelie: „Ca să vină peste neamul acesta tot sîngele cel nevinovat care s-a vărsat pe pămînt, de la sîngele lui Avel cel drept, pînă la sîngele Zahariei, pe care l-au ucis între Biserică şi altar.” Că vor lua osîndele pentru toate deodată.
14 Să fie înaintea Domnului totdeauna, şi să piară de pe pămînt pomenirea lor!
Că Dumnezeu, văzînd pururea toate nelegiuirile îndrăznite de dînşii, nu-i va învrednici de nici o cruţare, ci îi va da pierzării celei desăvîrşite. Încă şi de aici este arătat că le-a vorbit pe acestea nu pentru Iuda singur, ci pentru toţi necredincioşii: că a mutat cuvîntul de la faţa cea de unul către cea de mulţi[COLOR=#800080][3][/COLOR], şi nu a mai zis „al lui”, ci „al lor”.
15 Pentru că nu şi-au adus aminte să facă milă
16 şi au gonit pe Omul sărac, şi scăpătat şi umilit cu inima, ca să-L omoare.
Şi – zice – le vor pătimi pe acestea, căci au făcut uciderea cu cruzime şi cu sălbăticie, gonindu-L pînă la moarte pe Cel ce a petrecut întru toată smerenia şi blîndeţele. Cuvintelor acestora mărturiseşte şi Apostolul, şi Însuşi Stăpînul, Apostolul strigînd: „... Care pentru noi a sărăcit, bogat fiind, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim”; şi iarăşi: „... Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci pe Sine-Şi S-a deşertat, cînd a luat chip de rob.” Iar Domnul zice: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” Şi iarăşi: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul.”
17 Şi a iubit blestemul, şi-i va veni lui; şi n-a voit blagoslovenia, şi se va depărta de la dînsul.
Aici a schimbat vădit forma cea rugătoare şi le-a pus pe amîndouă cu proorocie: că vor lua blestemul pe care l-au iubit şi se vor lipsi de blagoslovenia pe care n-au voit a o lua.
Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca cu o haină,
În loc de: S-au îmbulzit cu acesta despre toate părţile.
şi a intrat ca apa întru cele din lăuntru ale lui
Că nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru sînt înconjuraţi de cele rele şi se împresoară de acestea ca de apă. Apoi - fiindcă apa adapă trupul şi îl răcoreşte, dar nu are umezeală statornică - a adăugat:
şi ca untul de lemn în oasele lui.
Pentru că untul de lemn rămîne în trup mai multă vreme. Iar ceea ce zice este întru acest fel: Se va aduce asupră-le îmbelşugare de rele, care urmează iuţimea apei şi statornicia untului de lemn.
18 Să-i fie lui ca o haină cu care se îmbracă şi ca un brîu cu care pururea se încinge!
Zice: Cu relele mai-nainte zise să se acopere ca şi cu o haină şi să se strîngă ca şi cu o cingătoare despre toate părţile.
19 Acesta este lucrul celor ce Mă clevetesc pe Mine la Domnul
Iar ceilalţi tălmăcitori au tălmăcit „al celor împotrivnici”.
şi al celor ce grăiesc rele asupra sufletului Meu.
Aceste roade – zice - vor culege cei ce au arătat către Mine urîciunea şi vînzătorul ce a slujit acestora. Că, de vreme ce Îl numeau pe Dînsul împotrivnic lui Dumnezeu şi fără de lege, după cuviinţă a zis: „al celor ce Mă clevetesc pe Mine la Domnul”.
20 Şi Tu, Doamne Doamne, fă cu Mine milă pentru numele Tău, că bună este mila Ta!
Şi pe acestea le-a zis omeneşte Stăpînul Hristos, pentru că pe toate cele omeneşti le-a împlinit, afară de păcat: că S-a născut şi după legea firii, şi mai presus de legea firii, pentru că a se naşte din muiere este a firii omeneşti, iară din fecioară este mai presus de fire; a primit scutece, şi tăiere împrejur şi hrana cea din lapte; şi a adus jertfe, a postit şi a flămînzit; a însetat şi S-a ostenit; iar întru sfinţitele Evangheliieste scris că totdeauna Se ruga. Deci şi aici, ca un om cheamă dumnezeiescul ajutor.
21 Izbăveşte-Mă, că scăpătat sînt Eu şi sărac, şi inima Mea s-a tulburat în lăuntrul Meu!
Aceasta aflăm că s-a zis de Dînsul şi întru sfinţitele Evanghelii, că, vrînd să Se apropie la Patimă, a zis: „Acum sufletul Meu s-a tulburat, şi ce să zic: Părinte, mîntuieşte-Mă de ceasul acesta?! Ci pentru aceasta am venit, către ceasul acesta.”

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Chivotul

[COLOR=#800080][2][/COLOR]tablele Legii

[COLOR=#800080][3][/COLOR]„De la singular la plural”, zicem noi azi.

[patinina34]

22 Ca umbra cînd se abate M-am luat în lături, scuturatu-M-am ca lăcustele.
Prin acestea a arătat moartea, că zice: Am primit sfîrşitul vieţii asemenea umbrei ce se abate şi lipseşte. Încă am fost şi ca lăcustele cînd se vîntură de vînt şi se poartă ici şi colo împrejur, neavînd cetate, nici sat, nici casă, ci stînd uneori întru cetatea aceasta, alteori întru aceea, iar alte dăţi mutîndu-Mă în munte şi alergînd în pustie.
23 Genunchele Mele au slăbit de post, şi trupul Meu s-a schimbat pentru untul de lemn.
Că – zice - nu am vieţuit viaţă moleşită şi desfătată, ci neprisosită, şi aspră şi sărăcească. Şi martori sînt cei ce s-au învrednicit de sfinţita Lui ucenicie, şi pîinile de orz pe care le purtau ca merinde cu sine-şi şi spicele pe care le smulgeau şi le frecau cu mîinile din pricina foamei. Iar pe acest „trupul Meu s-a schimbat pentru untul de lemn”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „şi trupul Meu s-a schimbat pentru neungere.”
24 Şi Eu M-am făcut ocară lor, văzutu-M-au, clătit-au cu capetele lor.
Şi această proorocie a luat sfîrşit cînd L-au văzut pe El pe cruce, şi au clătit cu capetele şi au zis: „Ua! (ori: Ha, ha, ha!) Cela ce strici Biserica aceasta şi în trei zile o ridici, pogoară-Te de pe cruce!”; iar alţii ziceau: „Pe alţii i-a mîntuit, pe Sine-Şi nu Se poate mîntui.”
25 Ajută Mie, Doamne Dumnezeul Meu, şi Mă mîntuieşte pentru mila Ta!
26 Şi să cunoască ei că mîna Ta este aceasta, şi Tu, Doamne, ai făcut-o pe dînsa.
Înveţe-se – zice – că nu M-au dat la Cruce nevrînd Eu, ci că acesta este lucrul iconomiei Tale, că prin Patima Mea ai voit să le dăruieşti oamenilor nepătimire. Iar „mînă” numeşte lucrarea lui Dumnezeu.
27 Blestema-vor ei, şi Tu vei blagoslovi.
Pînă în ziua de astăzi au rămas Iudeii bîrfind hulele asupra Mîntuitorului; ci, hulindu-L aceia, propovedania se face mai strălucită în fiecare zi.
Cei ce se scoală asupra Mea să se ruşineze, iar Robul Tău Se va veseli!
Nici graiul acesta nu ne sileşte a lua Psalmul de faţă la altă pricină, că-l auzim şi pe dumnezeiescul Pavel zicînd că „pe Sine-Şi S-a deşertat, luînd chip de rob.” Încă şi El Însuşi, strigînd prin Isaia, zice aşa: „... Cel ce M-ai zidit în pîntece pe Mine rob Ţie-Ţi.” Şi, după puţine: „Pusu-Te-am pe Tine spre aşezămînt al neamului, spre lumină neamurilor, ca să le fi Tu spre mîntuire pînă la marginile pămîntului.” Şi întru sfinţitele Evanghelii a zis că „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul Său izbăvire pentru mulţi.” Deci „robul” este numele firii luate, nu că este roabă aceea - căci cum ar fi roabă ceea ce s-a unit cu Dumnezeu-Cuvîntul şi a primit stăpînia peste toate? - ci ca să arate osebirea firii înseşi. Deci numele acesta, adică „robul”, nu este aici arătător al vredniciei, ci al firii.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
28 Îmbrace-se cei ce Mă clevetesc pe Mine întru înfruntare şi să se învelească cu ruşinea lor ca şi cu un veşmînt!
Iarăşi, pe acest „cei ce Mă clevetesc”, ceilalţi tălmăcitori l-au tălmăcit prin „împotrivnici”. Şi lucrurile mărturisesc proorociei acesteia, că aceia sînt întru ruşine necurmată şi se îmbracă cu aceasta ca şi cu un veşmînt.
29 Mărturisi-Mă-voi Domnului foarte cu gura Mea şi în mijlocul multora Îl voi lăuda pe El.
Stăpînul Hristos Se numeşte „Cap” al Bisericii şi adunarea Bisericii este trup al Lui, iar „laudă” a Sa numeşte lauda acesteia.
30 Că a stătut de-a dreapta Săracului, ca să mîntuiască sufletul Meu de la cei ce-l gonesc.
Aceasta a zis şi în Psalmul al 15-lea: „Mai-nainte vedeam pe Domnul înaintea Mea totdeauna, că de-a dreapta Mea este, ca să nu Mă clătesc.” Că, după ce a făcut unirea nedespărţită, dumnezeiasca Fire era de faţă firii celei omeneşti, dar o lăsa să pătimească, lucrînd spre mîntuirea oamenilor. Că lesne Îi era Lui să facă fără de moarte firea luată asupră-Şi, dar, de vreme ce Patima era mîntuire a lumii, a slobozit să se facă Patimă, şi după Patimă a împărtăşit-o de nemurire şi de nestricăciune. El nu a primit nici o vătămare din patimile acestea, iar pe dînsa a umplut-o de a Sa slavă, şi împreună cu dînsa împărăţeşte şi stăpîneşte peste toate. Iar cînd avea firea aceasta stricăcioasă, a slobozit-o să le pătimească şi să le grăiască pe toate omeneşte, afară de păcat.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Nu trebuie înţeles aşadar că Mîntuitorul Hristos ar fi fost rob, lipsit de libertate, ci că firea omenească - pe care El Şi-a însuşit-o întru totul, afară de păcat - este roabă a lui Dumnezeu.