Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 64

Întru sfîrşit, Psalmul cîntării lui David, cîntarea lui Ieremia şi a lui Iezechil, a nemerniciei norodului cînd voia să iasă din robie.

Însă întru unele din pre-scrieri (adică izvoade) este adăugat: „Cîntarea Ieremiei, şi a lui Iezechil şi a nemerniciei norodului cînd voia să se ducă din robia Babilonului.” Iar pe acestea nu le are nici tălmăcirea evreiască, nici ceilalţi tălmăcitori, nici Cei 70 în Exapla, ci - precum se vede - această deasupra-scriere a adăugat-o cineva care nici nu a luat aminte la înţelegerea Psalmului, nici n-a învăţat istoria: Ieremia nu s-a împărtăşit de robie, ci - luînd alegere şi voie să petreacă unde voieşte - a ales vieţuirea în patrie. Drept aceea, Psalmul nu se potriveşte nicidecum celor ce erau să se ducă în robie, ci celor ce petrec în robie: că - fiind ei departe de ţară şi dorind a lăuda pe Dumnezeu, dar fiind opriţi de Lege, că al lor este glasul: „Cum vom cînta cîntarea Domnului în pămînt străin?” - ziceau în Babilon, rugînd pe Dumnezeu:
1 Ţie se cuvine cîntare, Dumnezeule, în Sion, şi Ţie se va da rugăciune în Ierusalim.
2 Auzi rugăciunea mea, către Tine tot trupul va veni.
Toate graiurile Psalmului sînt potrivite celor ce petreceau în Babilon, care, dorind întoarcerea, aduceau această cîntare de laudă lui Dumnezeu, dar s-a amestecat întru mai-nainte grăirea pentru aceştia şi proorocia pentru mîntuirea neamurilor. „Ţie se cuvine cîntare, Dumnezeule, în Sion, şi Ţie se va da rugăciune în Ierusalim” înseamnă: În cetatea aceea ai poruncit a-Ţi aduce cîntare, deci mă rog să ajung acolo; dar şi Fericitul Pavel a zis Bisericii neamurilor: „V-aţi apropiat la muntele Sionului şi la cetatea Dumnezeului celui viu, la Ierusalimul cel ceresc.” Deci şi norodul robit din Ierusalim, şi cei ce se sîrguiau să fugă din robia idolilor aceasta strigă, rugîndu-se: „Auzi rugăciunea mea”, primeşte cererea mea şi slobozeşte-mă din legăturile robiei! Iar prin cele de aici înainte a zis-o mai descoperit: „Către Tine tot trupul va veni”. Aceasta are luminată proorocie de cunoştinţa de Dumnezeu a neamurilor, că zice: Acum noi ne rugăm să dobîndim întoarcerea şi să Îţi aducem cîntarea în Biserica afierosită Ţie, dar puţin mai pe urmă, izbăvindu-se de înşelăciunea multei dumnezeiri, toată firea oamenilor va alerga către Tine, adevăratul Dumnezeu.
[COLOR=windowtext]3 [/COLOR][COLOR=windowtext]Cuvintele celor fără de lege ne-au biruit pe noi, [/COLOR]

Iar Simmah zice aşa: „Cuvintele celor fără de lege ne-au silnicit pe noi.” Am fost siliţi a robi - zice - oamenilor rău-credincioşi şi celor ce trăiesc întru fărădelege. Apoi, ne învaţă şi pricina robiei:
şi păgînătăţile noastre Tu le vei curăţi.
Nu fără dreptate - zice - m-am osîndit să fiu rob, ci pentru păgînătatea îndrăznită de mine demult, de care mă rog a mă izbăvi prin iubirea Ta de oameni. De aici, ei fericesc petrecerea în ţara lor ca pe un dascăl şi pricinuitor de bună-credinţă:
4 Fericit este cel pe care l-ai ales şi l-ai primit, locui-va în curţile Tale. Umple-ne-vom de bunătăţile casei Tale.
Vrednic de rîvnit - zice - şi fericit este norodul ales din celelalte neamuri care s-a cinstit de Tine, pentru că, stăruind lîngă sfinţitele cărţi, dobîndeşte de acolo folosul şi blagoslovenia.
5 Sfîntă este Biserica Ta, minunată întru dreptate.
Pentru că Biserica Ta este plină de sfinţenie şi, prin cuvintele Tale, învaţă dreptatea Ta pe cei ce se apropie către Tine.
6 Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pămîntului şi a celor de pe mare departe!
Aici, iarăşi mai-nainte vesteşte mîntuirea lumii şi pomeneşte mai-nainte grăirea Patriarhului Iacov, că al aceluia este glasul: „Nu va lipsi domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, pînă ce va veni Acela căruia Îi este gătit, şi El este aşteptarea neamurilor.” Pe El L-au numit şi aici „nădejde a tuturor marginilor pămîntului şi a celor de pe mare departe”. Prin acestea însemnează pe cei ce locuiesc prin ostroave, şi pe oamenii de pe uscaturile de lîngă mări şi pe cei ce au luat cu sorţi să locuiască marginile lumii. Şi zice: Auzi-ne pe noi, Cel ce puţin mai pe urmă vei străluci toată firea oamenilor cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Apoi, pe cît este cu putinţă, povesteşte puterea lui Dumnezeu:
7 Cel ce găteşti munţii întru tăria Ta, încins fiind cu putere, Cel ce tulburi adîncul mării, sunetele valurilor ei cine le va suferi?
Pe acest „Cel ce găteşti”, Simmah l-a zis: „Cel ce întăreşti”, iar pe „Cel ce tulburi” Teodotion l-a tălmăcit: „Cel ce îmblînzeşti”. Şi zice: Tu întemeiezi munţii nemişcaţi, iar marea o porneşti cînd voieşti şi iarăşi o domoleşti, al căreia nici sunet nu rămîne auzitorilor. Aşa vei săvîrşi toate acestea, folosind putere negrăită şi nemăsurată, cu care Te încingi ca şi cu un brîu. Iar „brîu” a numit cu închipuire puterea lui Dumnezeu, căci cel încins e mai sprinten spre a lucra. De aici înainte, propovăduieşte isprăvile Noului Aşezămînt:
[COLOR=windowtext]8 Tulbura-se-vor neamurile[/COLOR]

Graiul arată propovăduirile Apostolilor, care au pornit îndată tulburare şi furtună întru oameni, după glasul Domnului, Cel ce a zis: „Am venit să despart pe om de aproapele lui, pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacră-sa.” Proorocind acestea, zice şi Avacum: „Adus-ai la mare caii Tăi, tulburînd ape multe”, adică pe Apostoli, a căror călărie o zice în loc de: „învăţătură mîntuitoare”. Iar apoi, Mîntuitorul a domolit furtuna şi a împărţit tuturor pacea, zicînd: „Pacea Mea o dau vouă, pacea Mea o las vouă.”
şi se vor teme toţi cei ce locuiesc marginile de semnele Tale.
Că tulburarea a mers înainte, şi a urmat frica ce s-a făcut pentru mulţimea minunilor, şi i-a învăţat pe oameni buna-credinţă.
Ieşirile dimineţii şi ale serii le vei veseli.
Spăimîntîndu-se de frica minunilor, părăsind înşelăciunea mai dinainte şi cunoscîndu-L pe Cel ce este cu adevărat Dumnezeu, la începutul şi la sfîrşitul zilei oamenii aduc lui Dumnezeu cîntare de laudă veselitoare. Că aşa a arătat Simmah: „Ieşirile dimineţii şi ale serii le cîntă cu cuvîntări de laudă.”
9 Cercetat-ai pămîntul şi l-ai îmbătat pe dînsul, înmulţit-ai a-l îmbogăţi pe el.
Iar Simmah a zis aşa: „cu multă rodire îl vei îmbogăţi pe el.” Zice: Nu numai nouă singuri ne aduci adăparea cea duhovnicească, ci adăpi toată lumea pînă la saţiu: „înmulţit-ai a-l îmbogăţi pe el.”
Rîul lui Dumnezeu s-a umplut de ape.
Iar Simmah a pus rugător aceste trei graiuri: „Să cercetezi pămîntul şi să-l adăpi. Cu multe roade îl vei îmbogăţi pe el, cu pîraiele lui Dumnezeu, pline de ape.” Zice: Lumea neroditoare de demult, Stăpînul a arătat-o bine-roditoare şi mult-roditoare, aducînd adăparea prin dumnezeieştile pîraie. Iar „pîraie ale lui Dumnezeu, pline de ape”, care ar fi fost altele decît dumnezeieştii Apostoli? Pentru care Stăpînul Hristos a zis: „Cel ce crede întru Mine, după cum a zis Scriptura, rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui”; şi iarăşi: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci va fi apa aceea izvor de apă vie ce saltă spre viaţa veşnică.” Şi iarăşi, după Cei 70, „rîul lui Dumnezeu” este darul Duhului, care se desparte în pîraie, şi întru unul toarnă cuvîntul înţelepciunii, altuia îi dăruieşte cunoştinţă, altuia darul tămăduirii, altuia neamuri de limbi, şi prin aceştia adapă lumea.
Gătit-ai hrană lor, că aşa este gătirea Ta.
Iar Simmah zice aşa: „Face-vei desăvîrşită toată semănătura lui, aşa l-ai întărit pe dînsul.” Şi zice: Pentru că l-ai slobozit pe dînsul de înşelăciunea mai dinainte şi l-ai întărit întru dogme bine-credincioase, îl vei face să aducă roadele faptei bune desăvîrşite, care pe Tine Te veselesc, iar pe cei ce le odrăslesc îi hrănesc. Că, după Cei 70, rodul este hrană a celor ce îl odrăslesc, căci zice: „Gătit-ai hrană lor, că aşa este gătirea”, adică: I-ai gătit să aducă rodul, ca să se hrănească cu acesta.
10 Brazdele lui îmbată-le,
De aici se vede arătat că e proorocie a celor ce vor să fie, iar nu povestire a celor făcute.
înmulţeşte rodurile lui,
Zice: Îngăduieşte - o Stăpîne! - şi adapă ca pe nişte brazde gîndurile lor, deşteptîndu-le spre aducerea de roadă.
întru picăturile lui veseli-se-va răsărind.
Îl veselesc pe dînsul şi îl gătesc a înflori picăturile ce se aduc după vreme de la dascăli.

[patinina34]

11 Blagoslovi-vei cununa anului bunătăţii Tale,
„An al bunătăţii” este cel numit de Isaia „anul Domnului primit”, că zice: „Duhul Domnului peste mine, pentru care m-a uns, m-a trimis a bine vesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiţi cu inima, a propovădui robiţilor slobozenie şi orbilor vedere, a numi anul Domnului primit.” Deci „an al bunătăţii” numeşte vremea de după înomenirea Mîntuitorului nostru, ca pe ceea ce îi aduce roadă buna-credinţă. Acestei vremi îi roagă şi îi doreşte blagoslovenie proorocescul cuvînt.
şi cîmpii Tăi se vor umple de grăsime.
12 Îngrăşa-se-vor cele frumoase ale pustiei şi cu bucurie dealurile se vor încinge.
Arătîndu-se această bunătate de sus, ceea ce de demult era pustie va da rod copt. Şi dealurile, ce se pîngăreau cu jerfele dracilor, primind pe cei ce laudă totdeauna pe Dumnezeu şi îmbrăţişează viaţa îngerească, vor fi strălucite şi vestite. Şi lucrurile mărturisesc cuvintelor, că vedem pe toţi alergînd către cei ce au apucat vîrfurile munţilor şi fac fapta cea prea-desăvîrşit bună.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
[COLOR=windowtext]13[/COLOR][COLOR=windowtext] Îmbrăcatu-s-au berbecii oilor,[/COLOR]

Şi Iezechil Proorocul îi numeşte „berbeci ai oilor” pe cei puternici, dar acela îi mustră, căci păşteau păşunea cea bună, şi pe cealaltă o călcau cu picioarele, şi beau apa cea curată, şi pe cealaltă o tulburau cu picioarele. Aici li se proorocesc bune şi „berbecilor”, zicînd că se vor îmbrăca şi se vor împodobi. Iar firea îmbrăcămintei o zice dumnezeiescul Pavel: „Căci cîţi întru Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat.” Că - de vreme ce Stăpînul Hristos i-a ales întru început pe pescari şi pe lucrătorii cu mîinile, care trăiau cu sărăcie - aici mai-nainte vesteşte darul Duhului şi mîntuirea celor bogaţi şi a celor silnici, pentru care zice: „Îmbrăcatu-s-au berbecii oilor”, că nu numai „oile”, ci şi „berbecii” se vor apropia la Botezul cel mîntuitor.
şi văile vor înmulţi grîul,
Însă şi cei ce au luat cu sorţi să trăiască întru sărăcie şi voiesc să fie cu bună-credinţă vor aduce lui Dumnezeu rodul lor: „unul - treizeci, altul - şaizeci, iar altul - o sută.”
striga-vor, pentru că vor cînta.
Şi toţi cei mai-nainte zişi vor lăuda cu toată sîrguinţa pe Dumnezeu, Cel ce a dăruit firii oamenilor o schimbare ca aceasta.
Ştim că oarecari din scriitori, înţelegînd pe deasupra graiurile, au zis că toate acestea s-au făcut după întoarcerea din robie, dăruindu-se lor, pe lîngă slobozenie: îmbelşugare, şi bună fericire şi îndestulare a ploilor, cît şi Iordanul să se puhoiască (fiindcă pe dînsul l-au zis că se cheamă „rîul lui Dumnezeu”). Dar eu am învăţat din istorie că nu s-a făcut nici un lucru ca acesta, căci au petrecut multă vreme întru multă sărăcie, după cum ne-a învăţat Ezdra. Aflînd în Psalm încă şi proorocie arătată a mîntuirii neamurilor - căci a zis: „Către Tine va veni tot trupul” şi: „Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pămîntului şi a celor de pe mare departe” - am socotit că această înţelegere este următoare graiurilor. Iar noi - lăsîndu-i a bîrfi că nu s-au făcut acestea pe cei ce se bucură de basme, şi nălucesc zidirea Ierusalimului şi tîlcuiesc gîndurile lor ca pe nişte vise - ne vom apuca de dumnezeieştile cuvinte, strigînd împreună cu David: „Făclie picioarelor mele este legea Ta, şi lumină cărărilor mele.”

[COLOR=#800080][1][/COLOR]E vorba de călugări.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 65


Întru sfîrşit, cîntarea Psalmului învierii.

Nici cea evreiască nu are această deasupra-scriere, nici ceilalţi tălmăcitori, nici Cei 70 în Exapla, ci şi pe aceasta - precum se vede - au adăugat-o oarecari. Dumnezeiescul David a scris şi Psalmul de faţă tot celor robiţi în Babilon, dar acelora care dobîndiseră acum întoarcerea şi se apucaseră de călătorie. Totodată, mai-nainte grăieşte încă şi mîntuirea neamurilor.
Strigaţi lui Dumnezeu, tot pămîntul, cîntaţi numelui Lui, daţi slavă laudei Lui!
Zice: Toţi oamenii, împărtăşindu-vă împreună cu noi de cîntarea de laudă, împreună cu noi trimiteţi şi cuvenita cinste lui Dumnezeu. Şi după cuviinţă cheamă toată firea oamenilor către o împărtăşire ca aceasta, întru dînşii zugrăvindu-se cele ale mîntuirii tuturor: căci, precum ei s-au izbăvit din robia Babilonienilor, tot aşa s-a slobozit omenirea, după înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului, de amara tiranie a diavolului.
După aceea, îi învaţă şi chipul cîntării de laudă:
2 Ziceţi lui Dumnezeu: Cît sînt de înfricoşate lucrurile Tale! - întru mulţimea puterii Tale minţi-vor Ţie vrăjmaşii Tăi.
Minunaţi-vă - zice - după putere de minunile făcute de Dumnezeu, că atîtea sînt şi într-acest fel, încît nu se cred de cei rău-credincioşi. Acest „întru mulţimea puterii Tale minţi-vor Ţie vrăjmaşii Tăi” are încă şi altă înţelegere, mărturisită de adevăr, că zice: Dacă vei lumina lumea cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu, schimbînd pe cei mulţi întru buna-credinţă, atunci şi cei ţinuţi cu întunericul necredinţei se vor făţărnici bunei-credinţe, lepădîndu-se de păgînătate. Şi acest lucru îl vedem făcîndu-se totdeauna, că mulţi, slujind înşelăciunii elineşti, nu îndrăznesc a mărturisi acest lucru la arătare. Încă şi Iudeii, strîmtorîndu-se, laudă biruinţa Crucii şi adevărul proorociei se arată de pretutindeni.
3 Tot pămîntul să se închine Ţie şi să cînte Ţie, să cînte adică numelui Tău, Preaînalte!
Simmah a zis stihul mai descoperit: „Toţi cei de pe pămînt se vor închina Ţie viersuind, vor cînta numele Tău.” Şi acestea sînt proorocie a vremii de acum, întru care Se laudă Dumnezeul tuturor întru toate neamurile şi Stăpînul Hristos Se numeşte „Preaînalt” de către toţi.
4 Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, cît este de înfricoşat întru sfaturi, mai mult decît fiii oamenilor!
Zice: Puneţi mintea voastră, şi înţelegeţi fiecare lucru din cele făcute de Dumnezeu şi minunaţi-vă de negrăita Lui înţelepciune, prin care neamul oamenilor se povăţuieşte către buna-credinţă. Aşa a înţeles şi Teodotion: „înfricoşat întru sfaturi mai presus decît fiii oamenilor”, adică: Înfricoşate şi minunate măiestrii pune la cale pentru mîntuirea oamenilor. Apoi, povesteşte cele făcute de demult:
5 Cel ce va întoarce marea întru uscat, prin rîu vor trece cu piciorul.
Aici, s-a schimbat timpul, şi pe cele trecute le-a zis ca pe cele ce vor să fie. Iar ceilalţi tîlcuitori au păzit timpul, pentru că Simmah zice aşa: „A schimbat marea întru uscat, rîul l-au trecut cu piciorul.” Şi zice: Acesta este Dumnezeu, Cel ce ne dăruieşte nouă mîntuirea, Cel ce de demult a despărţit marea şi rîul şi le-a poruncit a trece pe strămoşii noştri fără de primejdie. Acesta e Dumnezeu, „Care şi neamurilor le-a dăruit trecerea, prin baia naşterii de a doua, întru care se zidesc din nou: că - precum acolo a desfăcut Marea Roşie, prin mîna marelui Moisi - aşa şi aici, prin mîna preotului, înnoieşte norodul ce crede întru Hristos, iar pe faraonul cel gîndit împreună că căruţele lui, adică pe diavolul cu poftele lui, îl cufundă. Cei învăţaţi, ştiţi taina ce o zic.”
Acolo ne vom veseli de Dînsul,
Adică lîngă Iordan, „precum şi cei din neamuri lîngă dumnezeiasca scăldătoare: pentru că şi atunci, despărţindu-se ca să treacă norodul, şi acum, primind pe Făcătorul şi Ziditorul a toate, Iordanul lucrează mîntuirea oamenilor. Fiindcă baia - intrînd într-însa pentru noi Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru - ne-a născut de a doua oară pe toţi, prin apă şi prin Duh.”
6 de Cel ce stăpîneşte întru puterea Sa veacul.
Are stăpînire nepieritoare - zice - şi Împărăţie nemărginită.
Ochii Lui peste neamuri privesc,
Şi nu numai de noi se grijeşte, ci poartă grijă de toată lumea şi tuturor le va dărui mai pe urmă a Sa cunoştinţă. A proorocit arătat acest lucru, apoi, văzîndu-i cu ochii duhovniceşti pe cei ce vor grăi împotriva propovăduirii, Proorocul mai-nainte vesteşte foarte luminat necredinţa acelora şi trufia:
cei ce amărăsc să nu se înalţe întru sine.
Pe aceştia, Teodotion i-a numit: „cei ce se abat”, Achila: „cei ce se depărtează”, iar Simmah a zis mai luminat: „Cei nesupuşi să nu se înalţe întru sine.”
Vedem sfîrşitul proorociei: acei trei sau patru Elini care au rămas întru păgînătate se înalţă întru sine cu gîndul că nu s-au dus împreună cu mulţimea, adică nu s-au supus propovăduirii. Acestora le porunceşte cuvîntul proorocesc: „Cei ce amărăsc să nu se înalţe întru sine”, că amărăsc asupra loru-şi pe Dreptul Judecător şi trag asupră-le munca cea dreaptă. Apoi, după ce a arătat pedeapsa ce zăcea asupra acestora, proorocescul cuvînt se mută către altă faţă:
7 Binecuvîntaţi, neamuri, pe Dumnezeul nostru şi auzit să faceţi glasul laudei Lui,
Cuvîntul îngrădeşte neamurile, îndemnîndu-le să se depărteze de obiceiurile părinteşti, şi să-L laude pe Dumnezeu şi să-i înveţe puterea Acestuia pe cei ce nu o ştiu. Că „auzit faceţi” aceasta a zis, în loc de: „şi învăţaţi pe alţii”.
8 a Celui ce a pus sufletul meu întru viaţă şi nu a dat spre clătinare picioarele mele.
Zice: Dîndu-mă pe mine oamenilor celor rău-credincioşi şi păgîni, nu m-a lăsat să mă abat şi să părăsesc calea cea dreaptă. Ni se cuvine a însemna că acestea toate le povesteşte ceata celor cu bună-credinţă, fiindcă Dumnezeu a trimis în Babilon, împreună cu păcătoşii, şi pe cei străluciţi cu buna-credinţă, ca pe nişte învăţători de Lege şi iscusitori, ca să-i îndemne, să-i lumineze şi să-i povăţuiască pe toţi către buna-credinţă. Unii ca aceştia erau Daniil, Iezechil, Anania, Azaria şi Misail. Lor şi altora asemenea cu ei li se potrivea să zică cele puse înainte, pentru că despre faţa lor le-a scris pe dînsele darul Duhului.
9 Că ne-ai cercat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămureşte argintul.
Ne-ai slobozit - zice - să le pătimim pe acestea vrînd a arăta tuturor lămurirea bunei noastre credinţe. Acestea s-au zis şi de către faţa purtătorilor de nevoinţă ce după vremi au pătimit sau pătimesc pentru Hristos.
10 Băgatu-ne-ai pe noi în cursă, pus-ai necazuri pe umărul nostru,
11 ridicat-ai oameni asupra capetelor noastre, trecut-am prin foc şi prin apă; şi ne-ai scos pe noi întru odihnă.
Aşa era cuptorul întru care, suflînd, Duhul îi răcorea pe nevoitori. Iar „cursă” era groapa leilor, cursă nepăzită şi nescăpată, dar cu toate acestea Proorocul a scăpat din ea, prin dumnezeiescul dar. Era cu putinţă să fie ei bătuţi şi munciţi de cei ce îi robiseră, de aceea a zis şi acest grai: „Pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni asupra capetelor noastre”, adică: Robi ne-am făcut în loc de slobozi, dar - izbăvindu-ne de toate acestea şi dobîndind întoarcerea - vom aduce Ţie jertfele legiuite. Că a adăugat:
12 Intra-voi în casa Ta cu arderi de tot, da-voi Ţie rugăciunile mele
13 pe care le-au osebit buzele mele şi le-a grăit gura mea întru necazul meu.
Zice: Cîte m-am făgăduit chinuindu-mă şi rugîndu-mă, le voi plăti cu bună cunoştinţă.

[patinina34]

14 Arderi de tot cu măduvă voi aduce Ţie, cu tămîie şi cu berbeci, aduce-Ţi-voi boi şi ţapi.
Zice: Cîte se cuvin, le voi jertfi şi le voi aduce Ţie cu osîrdie. Iar „cu măduvă” le-a numit pe cele bine-hrănite şi îngrăşate. Aşa a poruncit Legea să se aducă, şi fără prihană şi întregi; încă şi Proorocul Maleahi blestemă pe cei ce au unele de acestea, dar le aduc pe cele vătămate, asemeni lui Cain, căruia păcatul acesta i s-a făcut începătură răutăţilor. De aici ne învăţăm şi noi să-L cinstim pe Dumnezeu cu cele mai cinstite din cele ce avem.
15 Veniţi de auziţi, şi voi povesti vouă, toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, cîte a făcut sufletului meu.
Nu în zadar - zice - mă făgăduiesc să aduc acestea, căci mari daruri am dobîndit de la Dînsul, pe care vă rog să le învăţaţi şi voi, cei ce Îl cinstiţi pe Dumnezeu. Le fel a zis şi întru Psalmul al douăzeci şi unulea: „Rugăciunile mele voi da înaintea celor ce se tem de Dînsul.” Aşa, ne învăţăm a-i avea pe aceştia părtaşi şi mai ales lor a le povesti cele dumnezeieşti, că zice: „Nu daţi cele sfinte cîinilor, nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor”, ci „Tainele Mele - Mie şi la ai Mei”.
16 Către Dînsul cu gura mea am strigat, şi m-am înălţat sub limba mea.
Iar Simmah zice aşa: „L-am chemat pe Dînsul cu gura mea, şi îndată s-a înălţat limba mea.” Vrea să zică: Aducîndu-I rugăciunea mea, am primit cererea şi, umplîndu-mă de veselie, am pornit limba spre cîntare de mulţumire.
17 Nedreptate de am văzut întru inima mea, să nu mă audă Domnul!
Iar Simmah zice aşa: „Nedreptate de am văzut mai-nainte întru inima mea, să nu mă audă Domnul!” Zice: Dacă - rugîndu-mă să mă izbăvesc de robie şi să dobîndesc întoarcerea - m-aş fi nălucit să fac vreo nedreptate după aceea, să nu dobîndesc dumnezeiasca milostivire! Iar că nu mint, lucrurile mărturisesc:
18 Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu, luat-a aminte la glasul rugăciunii mele.
Adică: Văzîndu-mă curăţit de asemenea gînduri, m-a învrednicit bogat de ale Sale daruri. După ce le-a povestit pe acestea, ceata celor bine-credincioşi încheie cuvintele întru laudă:
19 Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Sa de la mine.
Cu laude - zice - Îi răsplătesc Făcătorului de bine, Celui ce mi-a primit rugăciunea şi mi-a dăruit mila Sa. Că nu încetează poruncind celor ce cred într-Însul a-L lăuda pe Acesta de-a pururea.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 66

Întru sfîrşit, întru cîntări, Psalmul cîntării lui David.

Psalmul acesta are înţelegere luminată şi nu trebuie multe cuvinte spre tîlcuire, căci mai-nainte prooroceşte înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, mîntuitoarea arătare şi mîntuirea tuturor neamurilor.
Dumnezeu să Se milostivească spre noi, şi să ne blagoslovească pe noi, să-Şi arate faţa Sa peste noi şi să ne miluiască pe noi!
Văzînd cu ochii cei duhovniceşti mîntuirea ce avea să fie tuturor oamenilor prin dumnezeiasca arătare, Proorocul se roagă să li se dăruiască aceasta mai în grabă, ca să culeagă toţi blagoslovenia ce răsare dintru dînsa. „Şi zice să se milostivească Dumnezeu spre noi şi să ne blagoslovească. Şi, cu adevărat, nu numai ne-a blagoslovit, ci ne-a şi miluit, mîntuindu-ne prin venirea din Fecioară, că acest «să-Şi arate peste noi faţa Sa» înseamnă «să-L vedem pe Dînsul faţă către faţă». Şi după ce S-a făcut om din Fecioară, fără schimbare, L-am văzut pe Însuşi Dumnezeu-Cuvîntul, nu pe altul.” Apoi, ne învaţă aceasta mai descoperit prin cele adăugate:
2 Ca să cunoaştem pe pămînt calea Ta,
Ca şi cei ce locuiesc pe pămînt - zice - să se înveţe calea care duce către Tine şi către dînsa să se povăţuiască. Şi, ca să nu socotească cineva că acestea s-au zis pentru pămîntul Iudeilor, a adăugat după cuviinţă:
întru toate neamurile - mîntuirea Ta.
Te rog - zice - să-Ţi arăţi faţa Ta, ca să strălucească şi peste neamurile ce stau întru întuneric şi să le tragă către mîntuire.
3 Mărturisească-se Ţie noroadele, Dumnezeule, mărturisească-se Ţie noroadele toate.
4 Veselească-se şi să se bucure neamurile, că vei judeca noroadele întru dreptate şi neamurile pe pămînt vei povăţui.
Zice: Pentru aceasta dar se cuvine ca toate noroadele şi neamurile din lume să se veselească, şi să se bucure şi să povestească facerile Tale de bine, fiindcă au cunoscut că nimic din cele ce sînt nu este trecut cu vederea de Tine şi fără purtare de grijă, ci eşti Judecător al tuturor, drepte scoţînd asupră-le hotărîrile, povăţuind pe cei rătăciţi către adevăr şi muncindu-i pe cei ce nu voiesc a se pleca.
5 Mărturisească-se Ţie noroadele, Dumnezeule, mărturisească-se Ţie noroadele toate!
N-a pus aşa prost aceeaşi cuvîntare, ci ca să-i facă mai sîrguitori pe auzitori, arătînd că El este Dumnezeu şi Mîntuitor al tuturor.
6 Pămîntul şi-a dat rodul său.
Căci, după Proorocul, au aflat toată calea ştiinţei şi au cunoscut pe Dumnezeu ce este peste toate, Care S-a arătat pe pămînt şi a petrecut împreună cu oamenii. De aceea, ei aduc Lui rodul prea-dulce al bunei-credinţe.
7 Să ne blagoslovească pe noi Dumnezeu, Dumnezeul nostru să ne blagoslovească pe noi
Aşadar, precum de două ori le-a deşteptat pe neamuri spre cîntarea de laudă, tot de două ori a cerut blagoslovenia pentru ele. Ni se cuvine însă a şti că, binecuvîntînd pe Dumnezeu, oamenii Îi aduc Lui doar cuvinte, dar nu pot a-I face bine cu lucrul; iar Dumnezeu, binecuvîntînd, întăreşte cuvintele cu lucrul şi dăruieşte celor bine-credincioşi îndestulare de tot felul de bunătăţi. Apoi, învaţă cum este cu putinţă a dobîndi dumnezeiasca binecuvîntare:
şi să se teamă de Dînsul toate marginile pămîntului!
Că cel ce se află cu evlavie către legile dumnezeieşti şi se teme de Divanul ce va să fie cinsteşte pe Dumnezeu prin păzirea acestora, iar dumnezeiasca cinstire îi aduce binecuvîntarea. Deci sfîrşitul îi învaţă nu numai pe Iudei, ci pe toţi oamenii, să aibă dumnezeiasca frică şi îi iscuseşte[COLOR=#800080][1][/COLOR]că Hristos este Dumnezeul nostru, Care a făcut mîntuirea credincioşilor. Ruşinează-se dar ereticii cei rău-credincioşi, care nu-L mărturisesc pe Dînsul Dumnezeu din Dumnezeu, adică pe Fiul Tatălui, Unul Născut mai-nainte de veci, Care în zilele cele mai de pe urmă S-a făcut Fiu al omului, fără de schimbare, după cum zicem, pentru mîntuirea oamenilor!

[COLOR=#800080][1][/COLOR]îi învaţă

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 67


Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Văzînd păgînătatea ce se urma între oameni şi stăpînirea diavolului, şi fiind învăţat de Sfîntul Duh, dumnezeiescul David se roagă ca foarte degrab să se facă arătarea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Şi, primind descoperirea celor ce se vor face, se învaţă şi propovăduieşte mîntuirea firii oamenilor, pieirea vrăjmaşilor şi, în scurt, prea-slăvita schimbare a lucrurilor.
Să Se scoale Dumnezeu, şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul!
Zice: E vremea să Te scoli Tu, Stăpîne, şi să lucrezi mîntuirea oamenilor, şi numaidecît toată ceata neprietenilor se va întoarce în fugă, risipindu-se de strălucirea arătării Tale. Tot aşa, de multe ori şi noi obişnuim a-i deştepta pe judecătorii cei blînzi spre ajutorul celor nedreptăţiţi, rugîndu-i să se scoale şi să oprească semeţia asupritorilor. Iar „sculare”, după cum am zis de multe ori, nu numeşte numai încetarea îndelungii-răbdări, ci şi Învierea Mîntuitorului lumii la trei zile după ce a primit de bună voie moartea pentru noi.
2 Precum lipseşte fumul să lipsească; cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu!
Adică: Precum bătaia vîntului risipeşte fumul, şi ceara se topeşte cînd se învecinează cu focul, aşa se vor face cu totul deşerţi vrăjmaşii odată cu venirea Ta - o Stăpîne! Că aceia pe care Cei 70 i-au zis „păcătoşi” sînt numiţi de toţi ceilalţi tălmăcitori: „necredincioşi”. Şi Evreul, şi Sirul aşa îi numeşte.
3 Şi drepţii să se veselească,
Zice: Făcîndu-se acest lucru, toată faţa drepţilor se va umple de bucurie şi îndulcire.
să se bucure înaintea lui Dumnezeu şi să se desfăteze întru veselie.
Prin acestea, arată că nu asupra oamenilor a adus rugăciunea, ci împotriva dracilor ce dau război oamenilor, de a căror risipire şi deşertare se bucură neamurile şi Îl laudă pe Dumnezeu, Cel ce le-a mîntuit. Că zice:
4 Cîntaţi lui Dumnezeu, cîntaţi numelui Lui, cale faceţi Celui ce S-a înălţat peste apusuri, Domnul este numele Lui, şi vă bucuraţi înaintea Lui!
Aici, dumnezeiescul cuvînt le porunceşte Sfinţiţilor Apostoli să alerge la neamuri cu dănţuire şi cu cîntare de laudă şi să gătească Împăratului tuturor calea. Acestea se aseamănă celor zise lor de Domnul: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.” Prin învăţătura aceasta şi prin naşterea de a doua oară a Botezului, calea cea aspră s-a făcut netedă, gătindu-se lui Dumnezeu, Care era să locuiască şi să umble întru dînşii, după Proorocul.
Şi zice că „S-a înălţat El peste apusuri”, arătînd întunericul vărsat peste sufletele oamenilor. Aceasta a tălmăcit-o Simmah: „Aşterneţi cale Celui ce Se poartă pe pămînt nelocuit.” Iar nelocuită este pustia, şi „pustie” dumnezeiasca Scriptură a numit de multe ori neamurile: „Veseleşte-te, pustie însetată!”; şi iarăşi: „Mai mulţi sînt fiii pustiei (ai celei părăsite), decît ai celeia ce are bărbat.” Deci zice: Peste această pustie nelocuită, şi lipsită de lumină şi numită pentru aceasta „apus”, S-a înălţat Soarele Dreptăţii, şi a gonit negura şi a făcut-o pe cea nelocuită Biserică a Sa.
5 Tulbura-se-vor de faţa Lui, a părintelui celor sărmani şi a judecătorului văduvelor.
Că nu suferă ei arătarea Lui, ştiindu-L pe Dînsul drept judecător, căci prin purtarea de grijă pentru „văduve şi sărmani” a arătat dreptatea Proniei Lui. Şi dumnezeieştile Evanghelii ne învaţă tulburarea şi frica dracilor, că-i auzim pe dînşii zicînd: „Ce este nouă şi Ţie, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit mai-nainte de vreme să ne munceşti pe noi?”
Dumnezeu este în locul cel sfînt al Lui.
Fiindcă a zis: „Să se scoale Dumnezeu” şi: „Cale faceţi Celui ce S-a suit peste apusuri”, după cuviinţă a adăugat acest cuvînt, ca nimeni să nu socotească cum că Dumnezeul tuturor face iconomiile Sale mutîndu-Se din loc. Într-acest fel este şi cuvîntul zis de Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorît din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer”, care arată nescrierea împrejur a dumnezeieştii firi şi ne învaţă că S-a pogorît într-adevăr, petrecînd şi împreună-vieţuind jos cu oamenii, dar că era şi în cer şi nu S-a despărţit de Tatăl.
6 Dumnezeu aşază pe cei de un nărav în casă, scoate întru vitejie pe cei ferecaţi cu obezi, la fel pe cei amărîţi, pe cei ce locuiesc în mormînturi.
„De un nărav” numeşte pe cei ce au un scop, care sînt uniţi într-un gînd şi voiesc a se griji doar de fapta bună, iar nu pe cei ce voiesc acum unele, iar mai tîrziu altele. Pe aceştia zice că „îi face să locuiască în casa cea dumnezeiască”. Iar „ferecaţi în obezi” îi numeşte pe cei înfăşuraţi cu legăturile păcatului, pe care îi dezleagă şi îi face viteji. Unul ca acesta a fost Matei, unul ca acesta a fost Iacov al lui Alfeu, unul ca acesta a fost Zaheu, care, izbăvindu-se de legăturile nedreptăţii, au primit asupră-le foarte cu bărbăţie războiul împotriva celui ce îi ferecase. Şi zice că nu numai pe cei ferecaţi îi face viteji, ci şi pe cei ce au ajuns la vîrful păgînătăţii şi locuiesc în trupurile lor ca întru nişte mormînturi împuţite, pe care îi învredniceşte de mîntuire împreună cu aceia.
7 Dumnezeule, cînd ieşeai Tu în mijlocul norodului Tău, cînd treceai Tu în pustie,
8 pămîntul s-a cutremurat, cerurile au picurat
Simmah a tălmăcit stihul aşa: „Dumnezeule, ieşind Tu înaintea norodului Tău, umblînd Tu prin cea nelocuită, pămîntul s-a clătinat şi cerul a picurat.” Zice: Vrînd să treci în pustia aceea nelocuită, care nu primise încă raza luminii, Tu ai clătinat, şi ai cutremurat pămîntul şi din cer ai picat asupră-i picăturile darului. Şi primul lucru s-a făcut pe Cruce, că atunci s-a cutremurat pămîntul, şi pietrele s-au despicat şi tot ocolul pămîntului s-a clătinat, prin oarecare simţire văzîndu-L spînzurat pe Cruce pe Ziditorul a toate. Iar cealaltă - după Înălţarea Lui la ceruri: atunci a venit darul Duhului peste Apostoli, urmînd şi asemănîndu-se picăturilor de ploaie.
Apoi, învăţîndu-i pe Iudei că Dumnezeu este Cel ce a făcut toate acestea, a adăugat mai luminat:
de către faţa Dumnezeului Sinaiului, de către faţa Dumnezeului lui Israil.
Zice: Cel ce S-a arătat strămoşilor noştri în muntele Sinai, tot Acela a clătinat şi pămîntul în vremea Patimii, mustrînd nebunia noastră, şi apoi a dăruit darul Duhului.

[patinina34]

9 Ploaie de bună voie vei osebi, Dumnezeule, moştenirii Tale.
Pe cele numite mai sus „picături”, aici le-a numit „ploaie”. Şi zice că ucenicilor li se dăruia darul dascălilor, după trebuinţă, căci „ploaie” arată adăparea didascaliei[COLOR=#800080][1][/COLOR]. Şi a numit-o „de bună voie” pentru alegerea de sine şi voirea socotelii, că nu se adapă cineva de nevoie, ci doar cel ce se pleacă învăţăturii dobîndeşte darul.
Şi a slăbit, iar Tu ai desăvîrşit-o pe dînsa.
Nu ploaia a slăbit, ci „moştenirea”, iar „slăbiciunea” sînt năpădirile celor rău-credincioşi. Aşa a zis Domnul şi către Pavel: „Destul îţi este ţie darul Meu, că puterea Mea se săvîrşeşte întru neputinţă.” Deci zice: Şi în vremea năpădirii Tu întemeiezi şi întăreşti pe nevoitori, că pe aceştia îi ai moştenire, după proorocia ce zice: „Cere de la Mine şi Îţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.” Aşa a tălmăcit şi Simmah: „ai făcut-o şi ai întemeiat-o”, iar Achila - mai descoperit: „şi pe cea ostenită Tu ai întărit-o”, adică: Obosind ea întru goane, ai păzit-o necutremurată.
10 Dobitoacele Tale locuiesc într-însa.
„Dobitoace ale lui Dumnezeu” îi numeşte pe Sfinţiţii Apostoli, pe care încălecînd, a gonit înşelăciunea şi i-a întors pe oameni spre cunoştinţa de Dumnezeu, cum arată vorbind pentru Pavel: „Vas de alegere îmi este Mie acesta, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israil.” Pe dînşii i-a numit „cai” dumnezeiescul Avacum, zicînd: „Ai adus la mare caii Tăi, tulburînd ape multe.” De aceştia a proorocit proorocescul cuvînt că locuiesc întru moştenirea lui Dumnezeu, adică întru neamuri. Că locuiesc pînă în ziua de astăzi, nu numai sfinţind cu sicriele trupurilor pe cei ce se apropie, ci şi întorcînd sufletele oamenilor cu învăţătura Scripturilor.
Gătit-ai întru bunătatea Ta săracului, Dumnezeule.
Pe aceştia - zice - i-ai dăruit firii celei sărace a oamenilor, pentru bunătatea Ta.
11 Domnul va da cuvînt celor ce binevestesc, cu putere multă.
Pe care i-a numit mai sus „dobitoace”, îi numeşte acum „bine-vestitori”, că - de vreme ce erau pescari, şi vameşi şi croitori de piei, şi s-au hirotonisit dascăli ai filosofilor, ai sofiştilor, ai ritorilor şi ai celor ce se făleau pentru buna limbuţie - după cuviinţă ne învaţă de unde scot ei apele didascaliei cu care aduc adăparea.
12 Împăratul Puterilor, celui iubit frumuseţea casei Tale să împartă prăzi.
Iar Simmah a zis aşa: „Domnul a dat graiuri celor ce bine-vestesc cu oaste multă. Împăraţii oştilor au fost cei iubiţi şi locuinţa casei va împărţi prăzi.” Aici, „oaste multă” numeşte pe cei ce au crezut. Aşa zice şi Apostolul, scriindu-i lui Timotei: „Luptă-te lupta cea bună. Şi nimeni, oştindu-se, nu se împleticeşte cu neguţătoriile vieţii, ca să-i fie plăcut voievodului.” Iar „împăraţi ai oştirilor” i-a numit pe dascălii credincioşilor, care au fost iubiţi de Dumnezeu. La fel îi numeşte pe dînşii şi Domnul: „Voi sînteţi cei iubiţi ai Mei, nu vă voi mai numi pe voi robi, ci prieteni.” Aşa zice şi dumnezeiescul Apostol: „Dragostea lui Dumnezeu ne ţine pe noi”; şi: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”
Iar „prăzi” îi numeşte pe cei ce îşi făcuseră mădularele roabe ale păcatului şi ale diavolului. Şi pe aceştia i-a împărţit Sfinţiţilor Apostoli: pe acesta punîndu-l dascăl peste Romani, pe acela peste Elini, pe unii arătîndu-i propovăduitori ai Indianilor, iar pe alţii ai Egiptenilor. „Frumuseţea casei le-a împărţit” Sfinţiţilor Apostoli „prăzile” acestea. „Casă a lui Dumnezeu”, după dumnezeiescul Apostol, sînt cei ce au crezut, iar „frumuseţe a casei” este darul Sfîntului Duh, care o înfrumuseţează şi o străluceşte pe aceasta cu dăruirea felurită a darurilor. Prin cele adăugate, ne-a învăţat aceasta mai descoperit:
13 De veţi dormi între moşteniri, aripile porumbelului vor fi argintate, şi între-umerele lui - cu străluciri de aur.
„Aripi ale porumbelului” numeşte darul Duhului, Care în acest chip a venit la curgerile Iordanului. Şi a zis că aripile acestuia sînt „argintate”, iar între-umerele lui împodobite cu aur, căci El aduce celor mai proşti[COLOR=#800080][2][/COLOR]pe cele mai proaste şi mai lesnicioase, iar celor mai desăvîrşiţi - pe cele mai adînci. Pentru că zice: „Tainele Mele - Mie şi la ai Mei”. Pe unii, ca pe nişte nedesăvîrşiţi, îi hrăneşte cu lapte, iar altora le aduce hrană vîrtoasă. Iar „moşteniri” numeşte cele două Aşezăminte. Deci zice: Întru amîndouă didascaliile apropiaţi-vă şi veţi vedea darul felurit al Duhului. Dar nu aşa prost le-a poruncit să se apropie, ci să stăruiască totdeauna: aceasta a numit prin „de aţi dormi”, fiindcă cel ce doarme rămîne nemişcat.
14 Cînd osebeşte Cel ceresc împăraţi peste ţara Sa, ca zăpada se vor albi în Selmon.
Şi mai sus i-a numit „împăraţi” pe Apostoli, ca pe nişte moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, după cum în Psalmul 44 i-a numit „boieri”, zicînd: „Pune-vei pe dînşii boieri peste tot pămîntul.” Iar aici mai-nainte spune pogorîrea Preasfîntului Duh, ce s-a făcut în ziua a cincizecea, întru care Apostolii au primit darul deosebirii limbilor. Şi zice că atunci cînd va împărţi lor împărăţia lumii - poruncind unuia să fie mai mare peste neamurile acestea, iar altuia peste acelea - îi va străluci pe dînşii şi îi va arăta asemănaţi zăpezii. Mai-nainte spune încă şi locul întru care se vor face acestea, „Selmon” numind Ierusalimul, căci acolo a dobîndit ceata Apostolilor darul Preasfîntului Duh.
15 Muntele lui Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte gras.
Pe cei numiţi „dobitoace”, „bine-vestitori”, „împăraţi”, îi numeşte şi „munte”. Aşa a zis Domnul întru Sfinţitele Evanghelii: „Nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui”, aşa strigă şi Isaia: „Va fi arătat în zilele cele mai de pe urmă muntele Domnului.” Şi îl numeşte „gras şi închegat” pentru că dă multă hrană cirezilor ce se pasc întru dînsul, primind multă grăsime de la dumnezeiescul dar.
16 Pentru ce rîvniţi, munţii cei închegaţi, muntele întru care bine a voit Dumnezeu a locui?
Iar Achila zice aşa: „Pentru ce vă întreceţi, munţi înălţaţi, împotriva muntelui pe care a poftit să şadă Dumnezeu?” Cuvîntul proorocesc se întinde către Iudei şi către adunările cele fără de lege ale ereticilor, care se numesc pe sine „biserici”, şi zice: Pentru ce oare vă trufiţi că vă întreceţi şi vă potriviţi cu muntele pe care Dumnezeu l-a hotărît lăcaş al Său?
Pentru că Domnul va locui pînă în sfîrşit.
Nu va petrece întru acest munte o vreme hotărîtă, după cum - o Iudei! - a locuit la voi, ci acolo va avea veşnică sălăşluire - că „pînă în sfîrşit” asta arată.
17 Carul lui Dumnezeu - cu zeci de mii înmulţit, mii din cei ce prisosesc.
Acum nu va mai avea doar puţini sfinţi peste care să Se înalţe şi întru care să locuiască, aşa cum - o Iudei! - a avut la voi, ci cu zeci de mii mai mulţi vor fi cei vrednici de dumnezeiasca stăpînire. Moştenirea cea nouă are mii şi zeci de mii din cei învredniciţi de cununi care sînt întru belşug, şi aduc roadă lui Dumnezeu buna-credinţă în dreptate şi se sîrguiesc către daruri, urmînd chemării de sus.
Domnul întru dînşii, în Sinai, în cel sfînt.
Zice: Făcîndu-Se om, Cel ce S-a arătat strămoşilor noştri în Sinai îi va hăţui şi pe aceştia, că nu este unul Acela, şi altul Acesta, ci El Însuşi e Domnul tuturor, bogat fiind întru toţi cei ce Îl cheamă pe Dînsul. Aşa, după ce L-a arătat că S-a pogorît şi a pierdut ceata vrăjmaşilor, proorocescul cuvînt Îl arată pe Dînsul suindu-Se şi dăruindu-le slobozenie celor robiţi de demult: