Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

15 Aceia se vor risipi să mănînce, iar de nu se vor sătura, vor cîrti.
Simmah a alăturat acest stih la cel mai dinainte şi a zis aşa: „Învîrtoşează-se către seară, să se tulbure ca nişte cîini ce înconjură cetatea răspîndindu-se, ca să nu înnopteze nesăturaţi.” „Că ziua toată - zice - le este lor nu numai seară, ci şi noapte, zăcînd peste dînşii norul necredinţei.” Iar după Cei 70, se cuvine a înţelege aşa: Răspîndindu-se prin lume ca nişte cîini, aceştia caută hrana duhovnicească, dar - neaflînd-o, pentru că nu cred Celui propovăduit de toţi Proorocii - se tulbură şi cîrtesc, arătînd şi întru aceasta nemulţumitoarea socoteală.
16 Iar eu voi lăuda puterea Ta şi mă voi bucura dimineaţa de mila Ta.
Deci, îndrăznind a face acele nelegiuiri, ei vor pătimi atîtea primejdii, iar eu voi lăuda mila Ta. Şi, răsărind lumina Ta cea gîndită şi dăruind lumii dimineaţa, voi proslăvi nemăsurata milostivire a Ta întru toate bisericile.
Că Te-ai făcut sprijinitorul meu şi scăparea mea în ziua necazului meu.
17 Ajutorul meu eşti, Ţie voi cînta. Că Tu, Dumnezeul meu, sprijinitorul meu eşti, Dumnezeul meu, mila mea.
Zice: Am dobîndit pururea ajutorul Tău şi pentru a Ta purtare de grijă am scăpat de primejdiile ce mi s-au întîmplat. Pentru care, numai pe Tine Te ştiu Dumnezeu şi Te numesc izvor al milei şi al iubirii de oameni. Şi, văzîndu-le de departe cu ochi prooroceşti, Fericitul David mai-nainte a grăit primejdiile Iudeilor. Şi s-a făgăduit că va lăuda de-a pururea pe Stăpînul, şi îşi împlineşte făgăduinţele, aducînd cîntarea de laudă prin cei bine-credincioşi, „că precum după noapte, răsărind soarele dimineaţa, se luminează toate cele de sub cer, aşa şi venirea Soarelui Dreptăţii a pierdut întunericul păcatului, şi a dăruit lumina cunoştinţei de Dumnezeu celor ce cred întru Dînsul, şi nu încetează dăruind-o în toate zilele.”

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 59

Întru sfîrşit, celor ce se vor schimba, întru scrierea stîlpului,

lui David, spre învăţătură. Cînd a aprins Soval Mesopotamia Siriei şi Siria, şi s-a întors Ioav şi a bătut pe Edom în Valea Sărilor, douăsprezece mii.

Acestea s-au scris întru A Doua Carte a Împăraţilor. Iar scrierea-deasupra, „întru sfîrşit”, ne învaţă să înţelegem că s-a amestecat cu istoria şi oarecare proorocie. Şi este adăugat lîngă scrierea-deasupra: „celor ce se vor schimba”, schimbarea însemnînd prefacere, şi nu a lucrurilor făcute, ci a celor ce or să fie. Că n-a zis: „celor ce se schimbă”, ci: „celor ce se vor schimba”. Iar „scrisoarea stîlpului” este însemnătoare de biruinţă.
E nevoie însă a spune în scurt pricina proorociei. După ce a avut biruinţele pe care le-am zis, Fericitul David a văzut mai-nainte cu ochii duhovniceşti nelegiuirea norodului ce avea să fie şi robia ce avea să li se întîmple pentru dînsa. Mai-nainte a văzut încă şi întoarcerea ce avea să se facă prin dumnezeiescul dar, şi a socotit de nevoie să le scrie şi pe cele de scîrbă, şi pe cele de bucurie, spre folosul oamenilor care vor fi în vremea lucrurilor acelora.
Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi şi ne-ai surpat.
Aici, mai-nainte zice robia, apoi dreptatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu:
Mîniatu-Te-ai, şi Te-ai milostivit spre noi.
Că Te-ai mîniat pentru nelegiuire, dar ne-ai miluit după pedeapsă.
2 Cutremurat-ai pămîntul şi l-ai tulburat pe dînsul.
Prin acestea, a arătat năvălirile Asirienilor şi ale Babilonienilor, căci - ca un cutremur - de tot le-a pierdut pe toate. Apoi, cere iubirea de oameni:
Vindecă sfărîmările lui, că s-a clătinat.
Şi iarăşi povesteşte cele făcute:
3 Arătat-ai norodului Tău cele silnice,
Care sînt acestea?
adăpatu-ne-ai pe noi cu vinul umilinţei.
Cu mulţimea primejdiilor - zice - ne-ai îmbătat ca şi cu un vin şi ai umplut sufletele noastre de dureri şi chinuri. Aşa a tălmăcit şi Achila: „adăpatu-ne-ai pe noi cu vin de îmbătare.”
4 Dat-ai celor ce se tem de Tine semn, ca să fugă de la faţa arcului,
Aceasta ne învaţă mai luminat Fericitul Iezechil Proorocul, care a zis că a văzut un Înger rînduit de Dumnezeul tuturor să înconjure toată cetatea şi să pună semn pe frunţile celor ce suspină pentru fărădelegile norodului. Iar acelea erau închipuire a celor ale noastre, pentru că noi am luat semnul cel adevărat de la dumnezeiescul David, cu care, însemnîndu-ne, ne înălţăm deasupra săgetăturilor vrăjmaşilor.
5 ca să se izbăvească cei iubiţi ai Tăi.
Şi cu semnul acesta - zice - îi păzeşti pe cei afierosiţi Ţie, care pentru a lor faptă bună s-au învrednicit de părinteasca dragoste, făcîndu-se nemuritori prin scăldătoarea naşterii de a doua oară. Deci bine a adăugat Proorocul:
Mîntuieşte-mă cu dreapta Ta, şi mă auzi!
Zice: Schimbă primejdiile puse asupra norodului Tău şi, ca şi cu o dreaptă, ridică-i cu a Ta purtare de grijă pe cei ce zac. Iar că „dreaptă” a lui Dumnezeu şi Tatăl Se numeşte Unul Născut Fiul Lui, nu se va îndoi nimeni din cei ce cred întru Dînsul. Aşa, aducînd cererea, prooroceasca minte primeşte răspunsul şi nu suferă să-l ascundă, ci îi învaţă pe toţi:
6 Dumnezeu a grăit întru Cel sfînt al Său:
Adică prin darul Preasfîntului Duh, care a avut ca unealtă limba Proorocului.
Bucura-Mă-voi, şi voi împărţi Sichemul, şi Valea Corturilor voi măsura.
Sichemul este cetatea lăsată de Iacov şi dăruită lui Iosif, întru care, după despărţirea seminţiilor, şi-a avut apoi împărăţia Efraim. Iar „vale a corturilor” zice ţara Israilitenilor, care fusese pustie şi primise corturi păstoreşti. Deci Dumnezeul tuturor Se făgăduieşte aici să-i întoarcă pe cei robiţi şi să le împartă pămîntul strămoşesc, umplîndu-l atît de mult de locuitori, încît oamenii să se prigonească pentru măsuri de împărţit pămîntul.
7 Al Meu este Galaad, şi al Meu este Manasi, şi Efraim - tăria capului Meu.
Galaad nu este nume al seminţiei, ci al locului, iar Manasi este numirea seminţiei care de demult luase cu sorţi pămîntul Galaadului. Deci numeşte a Sa şi seminţia, şi pămîntul acesteia, mai-nainte vestind întoarcerea şi sălăşluirea locurilor acelora. Încă şi lui Efraim îi făgăduieşte că îi va da tăria dinainte. Iar în loc de „capul Meu”, Simmah a pus: „principatul Meu”, adică: Îl voi pune pe dînsul înainte-luptător, cum a fost de demult.
Iuda - împăratul Meu,
Că - de vreme ce seminţiile au rămas nedespărţite după întoarcere, avîndu-l povăţuitor şi împărat pe Zorobabel, care se trăgea din Iuda - după cuviinţă l-a numit pe Efraim „întărire a capului” sau a „principatului”, iar pe Iuda - „împărat”. Iar „împărat al Meu” înseamnă „de Mine hirotonisit împărat şi peste norodul Meu împărăţind.” Aşa este şi la Isaia: „Acestea zice Domnul: Unsului Meu Chir[COLOR=#800080][1][/COLOR], adică celui de Mine uns şi hirotonisit.”

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Vezi nota tîlcuirii stihului 24, Psalm 70.

[patinina34]

8 Moav - căldarea nădejdii mele.
Achila a tălmăcit aşa: „Moav - căldarea scăldătoarei mele”, iar Sirianul: „cada (adică tocitoarea) spălării mele”. Că - de vreme ce întru nişte vase ca acestea ne-am obişnuit a ne spăla picioarele şi a curăţi îmbrăcămintea întinată - prin „cada spălării” a arătat supunerea lui Moav. Însă în dumnezeiasca Scriptură „căldare” se ia şi se înţelege spre pedeapsă. Aşa ne învaţă şi Fericitul Iezechil, căruia i-a fost poruncit să numească Ierusalimul „căldare”, „cărnuri” pe cei ce locuiesc întru dînsul, „foc” pe Babilonianul, şi „zeamă” - hrana cea de nevoie, care, lipsind din „căldare”, se ard „cărnurile”.[COLOR=#800080][1][/COLOR] Aşa, a văzut şi Fericitul Ieremia: „... căldare arzîndu-se dedesubt, faţa ei - despre faţa crivăţului”.[COLOR=#800080][2][/COLOR]
Pe de altă parte, nu ar fi greşit cineva dacă ar fi văzut şi ar fi numit „căldare” dumnezeiasca colimvitră (adică scăldătoare) care pedepseşte, şi arde de tot, şi pierde păcatul cu dumnezeiescul Duh, şi de a doua oară zideşte şi şterge puroaiele, adică întinăciunea greşelilor, care astfel se înnoiesc printr-însa.
Deci zice că Manasi îşi va lua pămîntul său, şi Efraim îşi va cîştiga puterea dintîi, şi Iuda se va vesti împărat al tuturor seminţiilor şi Moavitenii se vor supune lor, văzînd neluptata lor tărie. Şi nu numai aceia, ci şi Idumeii şi cei de alte seminţii:
Spre Idumeea voi întinde încălţămintea Mea, Mie Mi s-au supus cei de altă seminţie.
„Spre Idumeea voi întinde încălţămintea Mea” e pus în loc de: Nu numai că voi umbla - zice Domnul slavei cel din David - spre Idumeea, ci prin dumnezeieştii Apostoli, ca prin nişte încălţăminte ale Mele, voi propovădui Evanghelia darului întru toate neamurile. Că, afară de Moaviteni, îi voi robi şi pe Idumei, iar pe cei de altă seminţie îi voi sili a se supune. Iar Sfînta Scriptură numeşte „de altă seminţie” pe Palestinieni, nu pentru că celelalte neamuri erau de o seminţie cu Iudeii, ci pentru că acelea erau departe de Iudei şi aveau ţări osebite, iar Palestinienii nu erau doar vecini, ci şi locuiau împreună cu Iudeii. Aşa, Iebuseii au locuit multă vreme în Ierusalim, Gavaonenii în Gavao, şi Gazenii încă, şi Ascalonitenii şi alţii mulţi locuiau aproape. Istoriile Împăraţilor ne învaţă acestea mai descoperit.
Apoi, după ce s-a învăţat acestea de Dumnezeul tuturor, Proorocul voieşte a vedea buna-norocire a norodului de după întoarcere, şi zice:
9 Cine mă va duce la cetatea îngrădirii? Sau cine mă va povăţui pînă la Idumeea?
[COLOR=windowtext]10 Au nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepădat pe noi?[/COLOR]

Că nici nu era lucrul altuia să ne învrednicească pe noi de o aşa purtare de grijă. Iar „cetate a îngrădirii” numeşte Ierusalimul. Pe aceasta, Simmah a tălmăcit-o „îngrădită”. Că - de vreme ce fusese dărîmată şi lipsită de ziduri, iar după întoarcere îşi luase ale sale ogrăzi - Proorocul voia să o vadă zidită, şi să alerge pînă la Idumeea, ca un împărat, şi să vadă pe vrăjmaşi siliţi a robi de-a pururea. Deci zice: Pe acestea lucrează-le Tu, Doamne, Cel ce ne-ai lepădat pe noi şi ne-ai dat silniciei Babilonienilor.
Aşa, după ce mai-nainte le-a vestit pe cele bune, se roagă pentru cele de mîhnire:
[COLOR=windowtext]Şi nu vei ieşi, Dumnezeule, întru puterile noastre?[/COLOR]

Ne vezi pe noi - zice – dîndu-ni-se război atîta de amar, şi nu ne voievozeşti, nici nu faci vitejie după obicei. Deci pentru acestea:
11 Dă-ne nouă ajutor din necaz, şi deşartă este mîntuirea omului.
Schimbînd pe acest legător, „şi”, Simmah a făcut tîlcuirea mai luminată, zicînd aşa: „Dă-ne nouă ajutor din necaz, că deşartă este mîntuirea omului.” Deci zice: Izbîndeşte pentru cei ce se află rău, că Ţie unuia Îţi este cu putinţă a dezlega primejdiile, iar fără Tine ajutorul oamenilor este deşert. Pentru care, a adăugat după cuviinţă:
[COLOR=windowtext]12 Întru Dumnezeu vom face putere,[/COLOR]

În loc de: Să ne întoarcem către Dînsul şi, slujindu-I Lui, să-L hotărîm pe Dînsul purtător de grijă al nostru.
şi El va face de nimic pe cei ce ne necăjesc pe noi.
Să chemăm - zice - a Lui purtare de grijă şi să ne bizuim acesteia, că ea singură ajunge să dezlege cele grele şi cumplite şi să piardă puterea celor ce ne dau război.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Iezechil 24.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Ieremia1:13

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 60

Întru sfîrşit, întru cîntări, lui David.

Înainte-cuvîntarea Psalmului acestuia urmează sfîrşitului aceluia dinainte. Că - după ce a zis: „Întru Dumnezeu vom face putere şi El va nimicnici pe cei ce ne necăjesc pe noi” - învaţă pe norodul din robie ce fel de rugăciune se cuvine să aducă lui Dumnezeu. Mai-nainte grăieşte încă şi iconomia pentru noi a Stăpînului şi Dumnezeului nostru Hristos şi întoarcerea norodului celui din neamuri.
Auzi, Dumnezeule, cererea mea, ia aminte rugăciunea mea!
Zice: O Stăpîne, primeşte cererea mea şi auzi graiurile rugăciunii mele cu dragoste. Şi pe acestea este drept să le zică fiecare om cînd va cădea în primejdie, rugîndu-se să i se facă primită cererea şi să se învrednicească de purtarea de grijă.
Apoi, ne învaţă cine sînt cei ce se roagă:
2 De la marginile pămîntului către Tine am strigat.
De vreme ce Babilonul este depărtat de Palestina cu multe mile de loc, Proorocul socotea că cei robiţi sînt siliţi să locuiască tocmai pămîntul de la marginile lumii.
Cînd s-a mîhnit inima mea, pe piatră m-ai înălţat.
Şi Te rog să dobîndesc de la Tine mîngîierea, căci, chinuindu-mă şi tînguindu-mă pentru primejdiile ce stau asupră-mi, am dobîndit ajutorul Tău şi m-am înălţat deasupra vrăjmaşilor. Stihul s-a zis de către faţa celor robiţi în Babilon care au dobîndit chemarea înapoi, dar se potriveşte şi fiecăruia ce îşi neguţătoreşte mîntuirea prin pocăinţă şi nu mai umblă pe calea abătută, ci călătoreşte pe cea singură şi neabătută. Aceasta este arătată şi prin cele de aici înainte:
3 Povăţuitu-m-ai, că ai fost nădejdea mea, turn de tărie de către faţa vrăjmaşului.
Nu m-am înşelat - zice - nădăjduind că mă voi împărtăşi de a Ta purtare de grijă, căci Te-ai făcut al meu povăţuitor şi turn tare. Că, scăpînd prin purtarea Ta de grijă de pîndirile vrăjmaşilor, voi dobîndi întoarcerea.
4 Locui-voi întru lăcaşul Tău în veci, acoperi-mă-voi întru acoperămîntul aripilor Tale.
„Lăcaş al lui Dumnezeu” numeşte Ierusalimul, fiindcă acolo Îşi făcea El arătarea către dînşii. Deci zice: După ce voi dobîndi întoarcerea, voi stărui necurmat la biserica Ta şi voi dobîndi purtarea Ta de grijă - pentru că „aripi” numeşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar pe acest „în veci”, l-a pus în loc de: „totdeauna”.
5 Că Tu, Dumnezeule, ai auzit rugăciunile mele, dat-ai moştenire celor ce se tem de numele Tău.
Iar eu - zice - Te laud totdeauna, căci - primind cererile noastre - ne-ai dat nouă, strănepoţilor, moştenirea făgăduită strămoşilor noştri. Şi, zicînd acestea, ei se apucă îndată de cale.
Dar se cuvine a şti că graiurile puse înainte au însemnări umbrite ale adevăratei moşteniri, adică ale vieţii veşnice, pentru care Stăpînul Hristos a zis mieluşeilor de-a dreapta: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia gătită vouă mai-nainte de întemeierea lumii.” Stăpînul S-a făgăduit că va da această moştenire celor ce se tem de Dînsul, însă şi acestora (adică Israilitenilor) le-a dat, ca într-o închipuire.
6 Zile peste zile împăratului vei adăuga, anii Lui - pînă în ziua neamului şi a neamului.
7 Rămîne-va în veac înaintea lui Dumnezeu.
După ce s-a rugat aşa, şi după ce a primit cererile şi a mulţumit pentru acestea, roagă pe Dumnezeu să-l păzească pe împăratul dat lor după multă vreme. Într-acea vreme era împărat Zorobabel, dar nu i se potrivesc lui toate graiurile proorociei: pentru că acest „zile peste zile împăratului vei adăuga” se potriveşte şi aceluia, iar celelalte - nu, ci Celui ce dintru dînsul S-a făcut după trup, pentru multa iubire de oameni. Numai întru Dînsul se adeveresc graiurile proorociei: „Anii Lui - pînă la ziua neamului şi a neamului, rămîne-va în veac înaintea lui Dumnezeu”, căci n-a primit nici început al zilelor, nici nu va suferi sfîrşit. Şi - măcar că a primit moartea, făcîndu-Se om pentru noi - anii Lui sînt pînă în ziua neamului şi a neamului, căci „întru început era, şi la Dumnezeu era şi Dumnezeu era”. Iar acest „înaintea lui Dumnezeu” e în loc de: „Care de-a pururea este împreună cu Tatăl”, căci către Acela a zis Proorocul în Psalmul o sută unu: „Iar Tu Acelaşi eşti, şi anii Tăi nu vor lipsi (adică nu se vor împuţina).” Vezi, Cel ce pentru noi a primit Crucea şi moartea are şi Împărăţia fără de sfîrşit, fiind împreună cu Tatăl.
Însă Zorobabel era şi închipuire a Stăpînului Hristos, căci - precum acela a întors robirea din Babilon la pămîntul părintesc - aşa şi Stăpînul Hristos a întors întru blagorodia[COLOR=#800080][1][/COLOR]mai dinainte toată firea oamenilor, robită prin călcarea de poruncă a omului dintîi. Fiindcă - surpînd şi pierzînd prin Cruce pe cel ce avea stăpînirea morţii, adică pe diavolul - a dăruit iarăşi viaţă celor ce erau supuşi sub aceea. Că al Lui este glasul: „Eu sînt Viaţa şi Învierea, şi cel ce Mă mănîncă pe Mine va trăi întru mine.”
Mila şi adevărul Lui cine le va căuta?
Cine este vrednic - zice - să înveţe cu de-adinsul mila cea adevărată şi dreaptă a lui Dumnezeu? Pentru că judecăţile lui Dumnezeu sînt adînc mult.
8 Aşa voi cînta numelui Tău în veci, ca să dau rugăciunile mele din zi în zi.
Pururea - zice - Te voi lăuda, în fiecare zi voi povesti darurile Tale şi nu voi minţi făgăduinţele - căci „rugăciuni” numeşte făgăduinţele.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]cinstea

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 61

Întru sfîrşit, pentru Iditum, Psalmul lui David.

Iar Simmah a tălmăcit aşa: „De biruinţă, prin Iditum, cîntare către David.” Deci arată că Psalmul este al Fericitului David, dar s-a cîntat de Iditum, care - ca înainte-stătător al cetei - lăuda pe Dumnezeul tuturor în dumnezeiasca Biserică, după cum zice Cartea Paralipomenilor. Şi Psalmul mai-nainte vesteşte ridicările-asupră machidoneşti şi vrăjmăşiile lui Antioh cel Vestit (Epifanie) împotriva Macabeilor şi învaţă pe nevoitorii bunei-credinţe ce fel de gînduri li se cuvine să aibă în vremea luptelor.
[COLOR=windowtext]Au nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? [/COLOR]

Fiindcă erau siliţi a călca dumnezeiasca Lege, şi a jertfi idolilor şi cărnuri de porc a mînca, ei deşteaptă al lor gînd şi îl ascut către rîvna pentru buna-credinţă. Şi zic: Au nu vei cinsti mai mult decît toate - o suflete! - slujba lui Dumnezeu? Apoi, arată folosul care este de aici:
Că de la Dînsul este mîntuirea mea,
2 El este Dumnezeul meu şi mîntuitorul meu, sprijinitorul meu, nu mă voi clăti mai mult.
Această slujbă îţi dă mîntuire - o suflete! - căci Dumnezeu este dăruitorul bunătăţilor şi Cel ce poate a-i întări pe cei ce se clatină; deci, chemînd a Lui mîntuire, mă voi izbăvi de cei ce se ispitesc a mă surpa. Aşa, înfocînd ale lor gînduri către buna-credinţă, îşi mută limba către cei împotrivnici:
3 Pînă cînd vă puneţi asupra omului? Ne ucideţi toţi ca pe un perete povîrnit şi ca pe un gard surpat.
Mintea stihului acestuia este cu ipervaton şi zice aşa: Pînă cînd veţi fi cruzi cu noi, nevăzînd neputinţa de obşte a firii noastre? Ci, ca pe un perete povîrnit şi gard care se primejduieşte de vînt a cădea, vă sîrguiţi a ne împinge şi a ne surpa, avînd socoteală ucigaşă. În loc de: Să nu vă ridicaţi prea-foarte asupra noastră ca asupra unor neputincioşi, că avem ajutor pe Dumnezeul tuturor.
4 Însă preţul meu s-au sfătuit să-l lepede.
Zice: Un scop au: să mă golească de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de la care am toată cinstea şi buna laudă. Că cinste este celor bine-credincioşi a sluji lui Dumnezeu. Pentru aceea, şi dumnezeiescul Pavel se numeşte pe sine pretutindeni „rob al lui Hristos”.
Alergat-au cu sete,
Şi nu în treacăt, ci cu toată sîrguinţa fac ei acest lucru, însetînd a mă surpa în groapa păgînătăţii. Apoi, zice şi ce pun la cale:
cu gura lor binecuvîntau, şi cu inima lor blestemau.
Rostesc cuvinte blînde, ispitindu-se a mă amăgi, dar au ascunsă pieire. După ce a arătat pîndirile acelora, iarăşi îşi porunceşte să rabde şi să aştepte dumnezeiescul ajutor:
5 Însă lui Dumnezeu te supune, suflete al meu, că de la Dînsul este răbdarea mea.
Să nu părăseşti - o suflete! - slujba lui Dumnezeu, ci - întărindu-te cu ajutorul dăruit de Dînsul - suferă năvălirile cele grele.
6 Că El este Dumnezeul meu şi Mîntuitorul meu, sprijinitorul meu, nu mă voi strămuta.
Că, ştiindu-L pe Dînsul Dumnezeu adevărat şi izvor al mîntuirii, nu voi suferi să-mi schimb slujirea şi să alerg către altă stăpînire. Fiindcă, pe acest „nu mă voi strămuta”, l-a pus în loc de: „nu mă voi muta”, adică: Nu mă voi muta şi nu voi robi păgînătăţii.
7 Întru Dumnezeu este mîntuirea mea şi slava mea, Dumnezeul ajutorului meu, şi nădejdea mea este spre Dumnezeu.
Iată, prooroceasca minte a Treimii celei nedespărţite şi de lumină purtătoare iarăşi ne-a arătat nouă mai descoperit Ipostasurile, nu trei dumnezei zicînd (să nu fie!), pentru că aceste nume: - adică Dumnezeu, şi Domn, şi Împărat, şi Ziditor şi Atotţiitor - se pun, şi se grăiesc, şi se înţeleg şi se cred la cele trei Ipostasuri, după cum de multe ori s-a zis de noi. De aceea foloseşte aceleaşi cuvinte de multe ori, numindu-L pe Dumnezeul tuturor „Dumnezeu”, şi „Mîntuitor”, „mărire” şi „ajutor”, ca să împingă şi să gonească înapoi năvălirile păgînătăţii. Pentru care şi pe toţi ceilalţi de o seminţie îi deşteaptă către aceeaşi bună-credinţă, nesuferind să se numească doar ei purtători de biruinţă:
8 Nădăjduiţi spre Dînsul, toată adunarea noroadelor, vărsaţi înaintea Lui inimile voastre, că Dumnezeu este ajutorul nostru.
Zice: Defăimîndu-i pe toţi oamenii - o voi, cei de o seminţie! - păstraţi tare şi întemeiată nădejdea spre Domnul şi dăruiţi Lui toată mintea voastră, aşteptînd fără de îndoială ajutor de la Dînsul. Pentru că „vărsaţi înaintea Lui inimile voastre” acest lucru arată, în loc de: Afierosiţi Lui toate gîndurile şi să nu primiţi în lăuntru nici o împerechere a lor, ştiind foarte bine că omul cu două cugete este nestatornic întru toate căile sale, căci „nimeni nu poate sluji la doi domni”.
9 Deşerţi sînt fiii oamenilor, mincinoşi - fiii oamenilor, în cumpănă a face strîmbătate,
Teodotion a tălmăcit mai luminat acest stih: „Însă abur sînt fiii oamenilor, mincinoşi - fiii bărbatului, ca într-o plecare de cumpănă.” Zice: Nimic din cele omeneşti nu este statornic, ci se aseamănă aburului ce se înalţă şi îndată se risipeşte, şi plecării de cumpănă, care uneori atîrnă în jos, iar alteori se ridică în sus şi nu are nimic statornic şi întemeiat. Încă şi tălmăcirea Celor 70 aşa se cuvine să o înţelegem: „Toate cele omeneşti sînt deşarte.” Dar, cu toate acestea, cei mai mulţi nădăjduiesc la cele ce curg ca la nişte stătătoare, şi defaimă potrivirea şi ţin cu nepotrivire cumpenele minţii, şi defaimă dreptatea şi se bucură de nedreptate.
ei - deşertăciune împreună.
Dar de aici nu iau nici un cîştig, căci toate sînt deşarte şi se schimbă prea-grabnic. Că aşa a tălmăcit Simmah: „Ei se fac deşerţi împreună.” De aici, le aduce sfătuire celor împotrivnici, care se trufesc pentru bogăţie:
10 Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre răpire nu poftiţi!
Să nu socotiţi - zice - vrednică de iubit buna-norocire omenească ce se strînge din nedreptate.
Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima!
Zice: Văzînd voi bogăţia curgînd ca un rîu în casele voastre, să nu faceţi gîndul vostru rob acesteia. Şi pentru ce oare ne sfătuieşti acestea şi ne dojeneşti?
11 O dată a grăit Dumnezeu şi acestea două am auzit: că stăpînirea este a lui Dumnezeu şi a Ta, Doamne, este mila, că Tu vei răsplăti fiecăruia după lucrurile lui.
Am auzit - zice - pe Dumnezeul tuturor, Cel ce hotăra că va fi judecată şi răsplătire a celor bune şi a celor rele. Iar pe acest „o dată” nu l-a pus în loc de număr, ci zicînd că „va fi negreşit”. Dumnezeu a hotărît o dată - zice - şi acest lucru este din cele cu neputinţă a nu fi. Şi „două” zice pedeapsa asupra celor fără de lege şi iubirea de oameni care se dăruieşte celor bine-credincioşi. Dumnezeu a făgăduit acestea punînd Legea: „Eu sînt - zice - Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu rîvnitor, Care răsplăteşte păcatul părinţilor asupra fiilor pînă la al treilea şi al patrulea neam celor ce Mă urăsc pe Mine. Şi fac milă la mii şi la miriade[COLOR=#800080][1][/COLOR]celor ce mă iubesc pe Mine şi păzesc poruncile Mele.”
Pe cele asemenea le auzim şi-n Evanghelii, cum că Domnul slavei, întru a doua venire a Lui din ceruri, va despărţi precum păstorul şi va pune oile de-a dreapta, iar caprele de-a stînga. Atunci va zice celor de-a dreapta: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia gătită vouă mai-nainte de întemeierea lumii!” Apoi, celor de-a stînga: „Duceţi-vă întru întunericul cel mai din afară, unde este plîngere şi scrîşnire a dinţilor!” Deci pentru hotărîrea aceasta să se sîrguiască fiecare, ca - prin curăţenia vieţii, şi prin singura credinţă adevărată şi prin iubirea către aproapele - să dobîndească acelea „pe care ochiul nu le-a văzut, şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]zeci de mii

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 62

Psalmul lui David, cînd era el în pustia Iudeii.

Fugind dumnezeiescul David de Saul, a venit către Avimeleh şi de acolo către Achiş, care era împărat al Gatului. Apoi, căzînd iarăşi în primejdie şi scăpînd de aceasta, a venit iarăşi în pustie, unde a scris Psalmul de faţă, descoperind dorul pe care îl avea către Dumnezeu şi mai-nainte vestind pieirea lui Saul. Încă şi tuturor oamenilor le-a dat pricină prin care sînt datori a ruga pe Dumnezeu şi a aştepta ajutorul de la Dînsul.
Dumnezeule, Dumnezeul meu, către Tine mînec[COLOR=#800080][1][/COLOR], însetat-a de Tine sufletul meu,
Zice: Dorul către Tine, Stăpîne, îmi goneşte somnul şi mă deşteaptă către a Ta închinăciune.
cît de multe ori trupul meu -Ţie
Teodotion a tălmăcit: „de cîte ori”, Achila: „s-a întins trupul meu Ţie”, iar Simmah: „pofteşte”. Şi am pus toate tălmăcirile, învăţînd că nu două părţi de cuvînt este acest „cît de multe ori”, ca să se despartă „cît” de „de multe ori”, ci că este o parte de cuvînt, care înseamnă întinderea dorului. Şi zice: Împreună-glăsuieşte trupul cu dorul sufletului şi nu se împotriveşte voilor aceluia. Ori: Şi sufletul, şi trupul meu Te voieşte şi Te doreşte pe Tine, precum cel ce însetează de apă prea-dulce şi prea-limpede.
în pămînt pustiu, şi neumblat şi fără de apă.
2 Aşa, întru cel sfînt m-am arătat Ţie,
Nici o vătămare - zice - n-am primit în lăuntru din pustietate, ci - ca şi cum aş fi stat lîngă însuşi Cortul Tău cel sfinţit - aşa aduc Ţie cîntarea de laudă. Pentru că acest „întru cel sfînt” zice Cortul, căci nu se zidise încă dumnezeiasca Biserică.
ca să văd puterea Ta şi slava Ta.
Zice: Stau înaintea Ta, nălucind negrăită puterea Ta, că - de vreme ce firea Ta este neajunsă - iau pricinile slavosloviei dintru lucrurile făcute de Tine. Şi norodul ce a crezut din neamuri ar putea să zică totdeauna: „Aşa, întru cel sfînt m-am arătat Ţie”, adică în biserica întru care Te jertfeşti nejertfit, şi Te împarţi neîmpărţit şi Te cheltuieşti rămînînd necheltuit.
3 Că mai bună este mila Ta decît vieţile, buzele mele Te vor lăuda.
Decît toată viaţa bogaţilor, şi a silnicilor, şi cea fără de grijă, şi cea cu multe griji şi cea desfătată şi moleşită, aleg mila Ta şi pornesc buzele mele către a Ta cîntare de laudă.
4 Aşa bine Te voi cuvînta în viaţa mea şi în numele Tău voi ridica mîinile mele,
Şi voi face acest lucru toată viaţa mea, lăudîndu-Te cu limba, şi întinzînd mîinile şi cerînd a Ta iubire de oameni.
5 ca din seu şi din grăsime să se umple sufletul meu.
Eu socotesc cîntarea Ta de laudă grăsime a sufletului şi mi se pare că aceasta este îngrăşătoare şi bine-hrănitoare, căci cugetarea cuvintelor Tale este îndulcire statornică şi desfătare.
Şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea.
Îţi voi aduce laudă Ţie cu toată sîrguinţa, ştiind cîştigul de aici.
6 De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în dimineţi am cugetat spre Tine.
7 Că ai fost ajutorul meu, şi întru acoperămîntul aripilor Tale mă voi bucura.
Iar Simmah a tălmăcit aşa: „Îmi aduc aminte de Tine pe aşternutul meu, în fiecare strajă cugetam de Tine şi, acoperindu-mă întru aripile Tale, bine Te cuvîntam.” „Străji” le zice pe cele de noapte, că - despărţind vremea nopţii - străjerii se schimbă unii pe alţii. Unii o împart în trei străji, iar alţii în patru. Şi Domnul a venit între Sfinţiţii Apostoli întru a patra strajă a nopţii. Deci dumnezeiescul David zice: Şi, culcat fiind pe aşternut, somnul cel prea-dulce îl întîrziam, avînd a Ta cugetare în fiecare strajă. Şi răsplătesc cu laude facerile Tale de bine către mine, căci ca şi cu un acoperămînt de aripi mă străjuieşti cu purtarea de grijă cea nebiruită.
Încă şi norodul ce a crezut din neamuri pomeneşte cu adevărat acest lucru întru aşternut, lăudînd în fiecare dimineaţă pe Mîntuitorul tuturor, căci „Te-ai făcut ajutor, şi întru acoperămîntul aripilor Tale mă voi bucura.” Iar norodul cel nou ar fi putut cu dreptate să numească „aripi” Aşezămîntul cel Vechi şi Cel Nou prin care, acoperindu-se, şi hrănindu-se şi bucurîndu-se, prin baia naşterii de a doua oară s-a crescut „întru bărbat desăvîrşit, întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos”.
[COLOR=windowtext]8[/COLOR][COLOR=windowtext] Lipitu-s-a sufletul meu după Tine,[/COLOR]
Zice: Nici pentru puţină vreme nu pot depărta gîndul meu de pomenirea Ta, ci, înfocîndu-mă cu dragoste fierbinte, ca şi cu o materie lipicioasă sînt legat cu pomenirea de dorirea Ta. Apoi, arată rodul doririi:
şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta.
Văzîndu-mă astfel, mă învredniceşti de a Ta purtare de grijă.
9Iar ei în deşert au căutat sufletul meu,
Adică: Cei cărora nu le-am nedreptăţit nimic se sîrguiesc să mă ucidă.
intra-vor în cele mai de jos ale pămîntului,
Dar eu - zice - ştiu că se vor da morţii. Apoi, vesteşte şi chipul sfîrşitului lor:
da-se-vor în mîinile sabiei,
Vor pătimi acest lucru de la o dreaptă războinică.
partea vulpilor vor fi.
Zice: Acest lucru nu-l vor pătimi de la oarecare războinici puternici, ci de la vecinii de altă seminţie, care năvălesc uneori ca nişte vulpi, dar, gonindu-se, adeseori fug. Şi însemnează, după înţelegerea cea lesnicioasă şi uşoară, că marea parte din cei ce vor cădea în război nu se va învrednici nici de îngropare, ci va zăcea de mîncare înaintea fiarelor.
10 Iar împăratul se va veseli de Dumnezeu,
Zice: Iar eu, cel ce am primit împărăţia de la Tine, nu mă voi bucura de moartea acelora, ci de a Ta purtare de grijă, prin care am scăpat de feluritele pîndiri ale vrăjmaşilor.
lăuda-se-va tot cel ce se jură întru el, că s-a astupat gura celor ce grăiesc nedreptăţi.
Şi - zice - de aici încolo, toţi îl vor numi cu îndrăzneală împărat şi se vor jura pe mîntuirea lui, nemaitemîndu-se de clevetitori şi de pîrîşi, a căror gură s-a astupat cu moartea. Că, trăind Saul, se temeau de vorbirea cu David, iar după ce acela s-a săvîrşit, toţi îi dădeau împăratului cinstea cuvenită fără de temere şi jurau pe mîntuirea lui, făcînd acest lucru iubire de cinste şi pricină de dragoste.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„a mîneca” - a se scula şi a porni în zori

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 63

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Şi Psalmul pus înainte are aceeaşi pricină, povestind pîndirile lui Saul şi mai-nainte grăind izbăvirea de acestea. Mai-nainte grăieşte încă şi rugăciunile prin care norodul cel din neamuri, întorcîndu-se, este dator să-L înduplece pe Mîntuitorul.
Auzi, Dumnezeule, glasul meu cînd mă rog către Tine, de la frica vrăjmaşului scoate sufletul meu!
Zice: Primeşte - o Stăpîne! - rugăciunea mea şi îmi întăreşte mintea, ca să nu se teamă de năvălirile neprietenilor.
2 Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc, de mulţimea celor ce lucrează nedreptate,
„Adunare” numeşte unirea la un gînd şi tocmirea spre rău, deasupra căruia se roagă să se înalţe, îngrădindu-se împrejur cu dumnezeiasca purtare de grijă ca şi cu un zid. Apoi, povesteşte feluritele lor măiestrii:
3 care şi-au ascuţit ca o sabie limbile lor, întins-au în arcul lor lucru amar,
4 ca să săgeteze întru ascunsuri pe cel nevinovat.
Zice: Ei cos clevetiri întru războiul măiestrit asupra mea, fără ca eu să le fi dat vreo pricină, că „nevinovat” înseamnă aici „cel fără de prihană”. Iar pe acest „lucru amar”, Achila l-a zis: „grai amar”, Teodotion: „cuvînt amar”, iar Simmah: „au umplut arcul lor de cuvinte amare”. Pe „întru ascunsuri”, Simmah l-a zis: „pe ascuns”, adică: „folosindu-se de pîndiri şi bîntuieli”. Aceasta ne învaţă şi cele adăugate:
5 Fără de veste îl vor săgeta pe el şi nu se vor teme.
Pîndindu-l, îl vor năpădi de năprasnă, netemîndu-se de Dumnezeu, Cel ce îi priveşte de deasupra.
Întărit-au loru-şi cuvînt viclean, vorbit-au ca să ascundă curse,
Simmah a zis mai luminat: „Întărit-au cuvînt rău, vorbitu-s-au ca să întindă curse.” Şi zice: Măiestrind moartea mea, vorbitu-s-au şi s-au sfătuit ce fel de măiestrii se cade să folosească, şi au întărit lucrul cu cuvintele. Şi îndrăznesc ei acestea socotind că nimeni nu poartă grija de cele omeneşti. Cele adăugate arată acest lucru:
zis-au: Cine îi va vedea pe dînşii?
Ei socotesc - zice - că nu este nimeni judecător al celor ce se fac. Unii dintre aceştia erau cei din preajma lui Avesalom, şi a lui Saul şi a celorlalţi; iar alţii - cei fără de lege după vremi, care uneltesc măiestrii şi curse asupra bisericilor lui Dumnezeu. Şi vezi ce zice prin cele de aici înainte:
6 Iscodit-au fărădelegi, stinsu-s-au iscodindu-le.
Zice: Au pornit tot gîndul, au izvodit toată măiestria asupra mea. Iar apoi, n-au lăsat nici un fel de pîndire, năvălind la arătare, năpădind pe ascuns, întrebuinţînd iscoade, înconjurînd pustiurile, cercînd locurile pietroase, căutînd prin munţi, şi prin peşteri şi prin găurile pămîntului pe nevoitorii bunei-credinţe, pentru care zice dumnezeiescul Pavel: „de care lumea nu era vrednică”.
7 Apropia-se-va omul şi inima adîncă, şi se va înălţa Dumnezeu.
Teodotion a tălmăcit mai luminat acest stih: „Mintea bărbatului şi inima adîncă o va săgeta Dumnezeu.” Zice: Măcar de vor şi ascunde meşteşugirile lor de nenumărate ori, arătate sînt acestea lui Dumnezeu, Celui ce le vede pe toate, Care arată a Sa înălţime muncindu-i pe unii ca aceştia.
8 Săgeată de prunci s-au făcut loviturile lor şi au slăbit asupra lor limbile lor.
Cu toate acestea şi avînd atîta măiestrie, au greşit de la scopul lor: că - precum săgeţile copiilor foarte tineri nu aduc nici o vătămare asupra celor ce le primesc - aşa limbile acestora nu i-au vătămat pe cei săgetaţi, şi vătămarea s-a întors asupra săgetătorilor.
9 Tulburatu-s-au toţi care i-au văzut pe dînşii,
Cei ce îi vedeau că au greşit de apucările lor se tulburau, se umpleau de frică şi se minunau de dumnezeiasca Pronie. Asta arată cele următoare:
şi s-a temut tot omul, şi a povestit lucrurile lui Dumnezeu şi faptele Lui le-a înţeles.
Întru cugetarea purtării de grijă a lui Dumnezeu, s-au temut de dumnezeiasca judecată.
10Veseli-se-va cel drept întru Domnul, şi va nădăjdui spre Dînsul
Cei ce se grijesc de dumnezeieştile legi, adică de Testamentul cel Vechi şi Cel Nou, după ce se vor umple cu covîrşire de îndulcire şi de bucurie, vor avea nădejdea spre Dumnezeu.
şi se vor lăuda toţi cei drepţi la inimă.
Încă şi buna laudă de la oameni vor dobîndi cei ce îndreptează gîndul lor spre Dumnezeu şi nu suferă a umbla afară de calea cea dreaptă. Acest lucru l-a împlinit David, şi cei asemenea aceluia, şi purtătorii de nevoinţă Mucenici şi nevoitorii bunei-credinţe.