Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

[COLOR=windowtext]În capul cărţii scris este pentru mine.[/COLOR]

Zice: De demult, mai-nainte s-au grăit acestea pentru mine în cărţile prooroceşti. Iar „cap”, Achila şi Simmah l-au zis: „sul”, că aşa obişnuiesc Iudeii a face dumnezeieştile Scripturi pînă în ziua de astăzi.
8 Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit, şi legea Ta - în mijlocul pîntecelui meu.
Zice: Apropiindu-mă spre Tine, am toată sîrguinţa să împlinesc poruncile Tale şi să petrec după voia Ta. Iar pe acest „în mijlocul pîntecelui meu” l-a zis din metafora celor ce bine se află către cineva şi voiesc să bage în lăuntru pe cel dorit. Însă acestea nu se potrivesc nici lui Ieremia, nici lui Daniil, nici Fericitului David, pentru că, stăpînind Legea, se aduceau lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe, iar cuvîntul proorocesc, scoţîndu-le afară pe toate, a arătat jertfa cuvîntătoare. De aceea am zis că Psalmul se potriveşte lui David cu închipuire - de vreme ce el, ca un Prooroc, mai-nainte vedea cele ce vor să fie şi dorea a trăi după acelea - iar cu adevărat se potriveşte neamurilor ce s-au învrednicit mîntuirii şi s-au izbăvit de înşelăciune.
9 Bine am vestit dreptate întru adunare mare. Iată, buzele mele nu le voi opri. Doamne, Tu ai cunoscut.
10 Dreptatea Ta nu am ascuns-o întru inima mea, adevărul Tău şi mîntuirea Ta am spus. Nu am ascuns mila Ta şi adevărul Tău de către adunare multă.
Fericitul David se făgăduieşte întru „adunare mare”, adică întru cea strînsă din toată lumea de dumnezeiescul dar, să propovăduiască dreptatea lui Dumnezeu, şi adevărul proorociei, şi mîntuirea cea vrednică de minune şi nemăsurata milă. Şi zice că însăşi firea mîntuită va da această răsplătire, adunîndu-se spre cîntarea de laudă, ca să propovăduiască dreapta judecată a lui Dumnezeu, să povestească negrăita purtare de grijă şi să arate adevărul făgăduinţelor prooroceşti. Iar pe acest „de către adunare multă”, Simmah l-a pus: „întru mulţime”, iar Achila şi Teodotion: „întru adunare mare”, încît este arătat că au grăit pentru acelaşi lucru.
11 Iar Tu, Doamne, să nu depărtezi îndurările Tale de la mine, mila Ta şi adevărul Tău pururea să mă sprijinească!
Dobîndind mîntuire, Biserica lui Dumnezeu are trebuinţă de aceeaşi purtare de grijă, pentru ridicările asupră-i cele de multe feluri ale oamenilor şi ale dracilor, de care se face pomenire întru cele de aici înainte:
12 Că m-au cuprins rele fără număr, apucatu-m-au fărădelegile mele, şi n-am putut să văd. Înmulţitu-s-au mai mult decît perii capului meu, şi inima mea m-a părăsit.
Nimeni să nu socotească cele zise nepotrivite tîlcuirii, pentru că şi cei trei Tineri, care aveau fapta bună desăvîrşită şi purtau cunună de biruinţă, rugîndu-se în cuptor, ziceau: „Greşit-am, nelegiuit-am, făcut-am nedreptate, ne-am depărtat de la poruncile Tale şi n-am păzit dreptăţile Tale.” Aşa zicea minunatul Daniil, aşa - dumnezeiescul Ieremia, aşa - dumnezeiescul Isaia. Aşa grăia prea-înţeleptul Pavel: „Hristos Iisus a venit în lume să-i mîntuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintîi sînt eu”, şi iarăşi: „Nu sînt vrednic să mă numesc Apostol.” Deci, fiind bătută cu întreitele valuri[COLOR=#800080][1][/COLOR]ale celor rău-credincioşi, Biserica lui Dumnezeu nu cugetă înalt, ca ceea ce se nevoieşte, ci păcate şi greşeli socoteşte cele făcute şi se roagă a primi ajutor de la Mîntuitorul. Dealtfel, Biserica lui Dumnezeu nu s-a alcătuit numai din cei desăvîrşiţi, ci are şi pe cei ce trăiesc în trîndăvie, pe cei ce au îmbrăţişat viaţă moleşită şi voiesc a sluji îndulcirilor. Şi, de vreme ce este un trup, ca dinspre o faţă le grăieşte şi pe unele, şi pe altele.
13 Binevoieşte, Doamne, ca să mă izbăveşti! Doamne, ca să-mi ajuţi mie ia aminte!
14 Să se ruşineze şi să se înfrunteze împreună toţi cei ce caută sufletul meu ca să-l ia pe dînsul!

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Se spune că în vremea furtunii marea izbeşte ţărmul cu valuri întreite, din care al treilea e cel mai puternic.

[patinina34]

Că voiesc să-l trimită la moartea cea veşnică.
Să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi voiesc mie rele!
Întoarce-i pe dînşii în fugă şi fă-i a greşi de la acelea pe care le doresc, căci măiestresc asupra mea rele.
15 Să-şi ia îndată ruşinea cei ce-mi zic mie: Bine, bine!
Încă şi celor ce mă iau în batjocură şi rîd de mine, facă-se lor rod ruşinea.
16 Să se bucure şi să se veselească de Tine toţi cei ce Te caută, Doamne; şi să zică pururea „Mărească-Se Domnul!” cei ce iubesc mîntuirea Ta.
Zice: Iar pe cei ce Te caută, şi Te laudă şi Te iubesc pururea, umple-i de veselie necurmată. Că nu le-a cerut veselie celor ce doar Îl iubesc, ci celor ce pururea şi necurmat au dorul cel vrednic de îndrăgit al mîntuirii.
17 Iar eu sărac sînt şi mişel, Domnul Se va îngriji de mine. Ajutorul meu şi scutitorul meu eşti Tu, Doamne, să nu zăboveşti!
Precum a pomenit mai sus de păcate, aşa şi pe sine se numeşte „sărac”, fiindcă este lipsit de ajutor şi are trebuinţă de dumnezeiasca ajutorare, pe care se roagă să o dobîndească prea-degrab. Iar acestea se potrivesc prea-cu-potrivire Fericitului David. Socotesc că s-a numit pe sine „sărac” şi „mişel” după ce a văzut proorocia aceea şi belşugul darului, şi s-a rugat a dobîndi şi el dumnezeiasca Pronie. Şi se roagă să nu se zăbovească mîntuirea cea mai-nainte vestită, punîndu-se întru lungi şi depărtate vremi, ci să se dăruiască oamenilor prea-degrab.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 40


Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Oarecari au dăruit Psalmul acesta lui David, iar oarecari Iezechiei, dar nu ne lasă pe noi dumnezeiasca Evanghelie să-l primim pe nici unul. Pentru că Stăpînul Hristos, vorbind către Sfinţiţii Săi Ucenici, a adăugat: „Ştiind acestea, fericiţi veţi fi dacă le veţi face. Nu pentru voi toţi zic, că ştiu pe care v-am ales, ci ca să se împlinească Scriptura: «Cel ce mănîncă cu Mine pîine a ridicat asupra Mea călcîiul său.» De aceea zic vouă mai-nainte de a se face, ca după ce se va face să credeţi că Eu sînt.” Deci, cînd zice: „ca să se împlinească Scriptura”, Domnul arată Psalmul acesta de faţă, că Lui, şi nu altuia, I se cuvine. Socotesc că ar fi un lucru semeţ şi îndrăzneţ dacă i s-ar închipui altă pricină, iar nu pe cea cuvenită lui.
Fericit este cel ce înţelege pe săracul (şi pe mişelul).
Acest „şi pe mişelul”, l-am aflat întru alte pre-scrieri (adică izvoade), dar nici la Evreu, nici la Sirian[COLOR=#800080][1][/COLOR], nici la ceilalţi tălmăcitori. Iar „sărac” numeşte pe Domnul tuturor, de vreme ce - bogat fiind, după cum zice dumnezeiescul Apostol - a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui. Şi, Dumnezeu fiind, n-a socotit răpire a Se face întocmai cu omul, ci pe Sine S-a deşertat, luînd chip de rob. Şi, măcar că stăpînea peste cele văzute şi peste cele nevăzute, nu avea unde să-şi plece capul. Şi, măcar că S-a născut din Fecioară, S-a pus în iesle, pentru lipsa patului. Deci proorocescul cuvînt fericeşte pe cel ce poate să înţeleagă această sărăcie şi se sîrguieşte a lăuda după putere pe Cel ce a primit-o asupră-Şi. Apoi, arată roadele fericirii:
În ziua cea rea, îl va izbăvi pe el Domnul.
Iar „ziua cea rea”, Simmah a zis-o: „ziua răutăţii”, însemnînd - după cum mi se pare - ziua Judecăţii, care este înfricoşată şi făcătoare de rău celor fără de lege. Şi îi făgăduieşte că cunoştinţa curată a sărăciei aceleia îl va izbăvi de rele în ziua cea înfricoşată.
2 Domnul să-l păzească pe el, şi să-l vieze pe el, şi să-l fericească pe dînsul pe pămînt şi să nu-l dea în mîinile vrăjmaşilor lui.
Nu va dobîndi numai bunătăţile ce vor să fie, ci şi în viaţa de acum va cîştiga dumnezeiasca purtare de grijă, făcîndu-se strălucit şi vestit şi scăpînd de bîntuielile neprietenilor. Şi - de vreme ce poate cadea în boală, avînd trupul stricăcios - îi făgăduieşte şi izbăvirea de aceasta:
3 Domnul îi va ajuta lui pe patul durerii lui. Tot aşternutul lui l-ai întors întru boala lui.
De toată boala - zice - îl va izbăvi, şi boala o va preface întru sănătate. Pentru că acest „ai întors întru boală aşternutul lui” înseamnă: „l-ai prefăcut”.
Aşa, după ce a povestit răsplătirile celui ce înţelege sărăcia vrednică de minune a Stăpînului, ne arată nouă Cine a avut-o pe aceasta şi cum S-a folosit de ea, aducîndu-L în lăuntru pe El, Care ne învaţă şi ne povesteşte cele pentru Sine:
4 Eu am zis: Doamne, miluieşte-Mă, vindecă sufletul Meu, că am greşit Ţie.
Zice: Eu sînt săracul Acela, Cel ce am luat asupră-Mi sărăcia de bună voie, Mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, Cel ce am sineşit[COLOR=#800080][2][/COLOR]patimile oamenilor, Cel ce păcat n-am făcut, dar am adus rugăciunea pentru firea oamenilor, ca pe o pîrgă a firii. Şi se cuvine a însemna că Simmah n-a zis: „că am greşit Ţie”, ci: „şi, de am greşit Ţie”.
5 Vrăjmaşii Mei Mi-au zis rele Mie: Cînd va muri şi va pieri numele Lui?
„Vrăjmaşi” îi numeşte pe Iudei, care Îl cleveteau şi măiestreau moartea Lui. Încă şi istoria Sfinţitelor Evanghelii ne învaţă aceasta, zicînd: „Sfat au luat cum Îl vor pierde pe Dînsul.” De aici, mută proorocia către Iuda:
6 Şi intra să vadă, în deşert grăia inima lui, adunat-a fărădelege lui-şi, ieşea afară şi grăia.
Încă şi dumnezeieştiievanghelişti ne învaţă că Iuda „le-a zis Iudeilor: Ce-mi veţi da mie, şi eu Îl voi da pe El vouă? Şi căuta vreme ca să-L vîndă pe Dînsul.” Acestea le zice şi proorocia: „Şi intra să vadă, în deşert grăia inima lui, ieşea afară şi grăia”, adică: Intrînd şi ieşind, măiestrea moartea Lui împreună cu aceia. Apoi, mai-nainte grăieşte reaua lor tocmeală:
7 Împreună asupra Mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei, asupra Mea gîndeau rele Mie. Cuvînt fără de lege au pus asupra Mea.
Iar sfîrşitul lucrurilor mărturiseşte acestora, căci - vorbind cu linişte unii către alţii - căutau chipul bîntuielii. Apoi, L-au învinuit de tiranie, zicînd lui Pilat că Iisus Se hotărăşte împărat pe Sine şi opreşte a da dajdie Cezarului. Aceasta o zice şi proorocia: „Cuvînt fără de lege au pus asupra Mea”, în loc de: Au făcut asupra Mea pîră de nelegiuire.
[COLOR=windowtext]8 Au doară Cel ce doarme nu va adăuga a Se scula?[/COLOR]

Zice: Şi, dacă voi răbda moarte, au nu Mă voi scula iarăşi, şi nu voi risipi pe cei ce au gătit aceasta? Stihul se aseamănă graiului evanghelicesc: „Stricaţi voi Biserica aceasta, şi Eu o voi ridica pe dînsa în trei zile.” Şi iarăşi: „Iată, ne suim în Ierusalim, şi Fiul Omului Se va da în mîinile păcătoşilor, şi-L vor ucide pe Dînsul, şi a treia zi va învia.” Deci pentru aceea, după cuviinţă, moartea a numit-o „somn”.

[patinina34]

9 Pentru că omul păcii Mele, spre care am nădăjduit, cel ce mănîncă pîinile Mele, a mărit asupra Mea împiedicare.
Achila şi Teodotion au zis mai descoperit acest cuvînt: „şi bărbatul păcii Mele, căruia Eu M-am nădăjduit”, iar Simmah: „dar şi omul care păciuia cu Mine, căruia Eu Mă nădăjduisem”. Şi zice: Nu numai vrăjmaşii Mei Mi-au gătit moartea, ci şi omul ce era împreună cu Mine şi se făţărnicea dragoste şi pace - de o masă fiind cu Mine şi împreună hrănit - a arătat vicleşugul pe care îl avea. Vicleşugul l-a numit „împiedicare”, din metafora celor ce se nevoiesc pentru iuţeală, adică se întrec, şi se meşteşugesc a-i lovi cu călcîiul pe cei ce aleargă împreună şi a-i face să cadă. Aşa a zis şi Isav, după ce a fost amăgit de Iacov: „Cu dreptate s-a numit numele lui «Iacov», că m-a împiedicat pe mine acum a doua oară şi mi-a luat şi întîietatea naşterii, şi blagoslovenia.”[COLOR=#800080][3][/COLOR]
10 Iar Tu, Doamne, miluieşte-Mă şi Mă scoală, şi le voi răsplăti lor.
11 Întru aceasta am cunoscut că M-ai voit pe Mine, că nu se va bucura vrăjmaşul Meu de Mine.
Şi acestea toate s-au zis ca dinspre firea omenească luată de Domnul Hristos, asupra căreia s-a făcut patima. Aşa-L auzim rugîndu-Se pe Stăpînul Hristos şi întru Sfinţitele Evanghelii: „Părinte, mîntuieşte-Mă de ceasul acesta!” Şi iarăşi: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!”
12 Şi pe Mine, pentru nerăutatea Mea, M-ai sprijinit şi M-ai întărit înaintea Ta în veac.
Şi acestea se potrivesc cu chipul robului, pe care l-a luat asupră-Şi Unul Născut al lui Dumnezeu, că - după cum zice dumnezeiescul Apostol - „cu adevărat, nu a luat firea Îngerilor, ci a luat sămînţa lui Avraam, de unde era dator să Se asemene fraţilor întru toate, ca să Se facă Arhiereu milostiv şi credincios, întru cele ce sînt către Dumnezeu.” Deci - de vreme ce firea omenească luată de Domnul Hristos a rămas slobodă de toată răutatea - după cuviinţă zice: „Şi pe Mine, pentru nerăutatea Mea, M-ai sprijinit şi M-ai întărit înaintea Ta în veac.” Că a primit unirea întărită, şi împreunarea şi slava veşnică sînt netăiate.
13 Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Israil din veac şi pînă în veac: Fie, fie!
Mai-nainte vestind acestea, şi minunîndu-se de negrăita iubire de oameni a Stăpînului şi înţelegînd sărăcia Celui ce de bună voie a luat-o asupră-Şi, dumnezeiescul Prooroc Îi aduce laudă Lui, ca să primească şi el sfîrşitul cel fericit. Şi I-a adus laudă după cuviinţă, învăţîndu-ne că Cel proorocit nu este numai om, ci şi Dumnezeu prea-veşnic, avînd fiinţă nepieritoare şi fără de sfîrşit.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Versiune siriană a Vechiului Testament, care nu a putut fi identificată de cercetătorii scrierilor Fericitului Teodorit.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Am mai spus: „Mi-am însuşit”, „am luat în sinea-Mi”.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Iacov şi Isav erau fiii gemeni ai Patriarhului Isaac, din Revecca. Luptîndu-se cu Isav pentru întîietate încă din pîntece (Facerea, 25:21-26), Iacov îi cumpără apoi acestuia dreptul de întîi-născut (Facerea, 25:29-34) şi izbuteşte pînă la urmă să-i răpească şi binecuvîntarea părintească (Facerea, 27:1-40).

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 41

Întru sfîrşit, întru pricepere, fiilor lui Core.

Dumnezeu a dat Babilonienilor norodul ce păcătuise şi a hotărît asupra lui şaptezeci de ani de robie. Deci Psalmul s-a zis ca despre faţa aceasta, care se tînguia şi dorea slobozenia. Fiindcă erau între dînşii bine-credincioşi - precum dumnezeiescul Daniil, precum minunatul Iezechil, precum bunii biruitori Mucenici Anania, Azaria şi Misail, care iubeau foarte fierbinte pe Dumnezeu şi doreau slujba Legii Lui - luînd asupră-şi faţa acestora, proorocescul cuvînt îi învaţă mai-nainte de multe neamuri ce se cade a zice în vremea primejdiei, ca să se mîngîie cu mai-nainte grăirea şi să se deprindă cu învăţătura. Pentru aceasta şi este scris Psalmul deasupra „întru sfîrşit”, căci cele zise au avut sfîrşit după multă înconjurare de vreme. Şi este adăugat „întru pricepere”, căci mai ales de aceasta este trebuinţă celor ce cad în primejdii.
În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu către Tine, Dumnezeule!
Se zice că cerbii mănîncă fiare din cele înveninate, şi de aici se aprind întru sete şi fierbinte doresc apele. Deci - fiind împreună cu bărbaţii Babilonieni, care trăiau întru păgînătate şi fărădelege şi care foarte se asemănau cu fiarele tîrîtoare - Sfinţii pomeniţi mai-nainte ziceau după cuviinţă, asemenea cerbilor, că însetează de Dumnezeu, de acolo dorind izbăvirea şi aşteptînd dumnezeiescul ajutor.
2 Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu. Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?
Zice: Doresc şi însetez de slujba Dumnezeului meu celui viu. Pentru că acest „mă voi arăta feţei lui Dumnezeu” înseamnă a-I sluji Lui după Lege, în Ierusalim. Acestea ne învaţă nu numai Fericitul Moisi, ci şi cei trei Fericiţi Mărturisitori - Anania, Azaria şi Misail - rugîndu-L pe Dumnezeu în cuptor.
Şi foarte potrivit Îl numesc pe Dumnezeu „tare şi viu”, luînd aminte la idolii cei neînsufleţiţi şi nemişcaţi ai Babilonienilor.
3 Făcutu-s-au lacrimile mele mie pîine, ziua şi noaptea, cînd mi se zicea mie în fiece zi: Unde este Dumnezeul tău?
4 Acestea mi-am adus aminte şi am revărsat spre mine sufletul meu.
Zice: Tînguindu-mă noaptea şi ziua, nu am saţiu, ci ca o hrană fac lacrimile, primind pentru Tine ocările, pentru că neprietenii mă batjocoresc, grăind că purtarea Ta de grijă e neputincioasă şi nu poate birui puterea lor. Deci, gîndind acestea, plîng neîncetat - pentru că acest „am revărsat spre mine sufletul meu” însemnează: M-am vărsat şi m-am pornit spre tînguiri.
Că voi trece în locul Cortului celui minunat pînă la casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului ce prăznuieşte.
„Cort” numeşte acoperămîntul lui Dumnezeu. Deci, după cele mîhnicioase, le vesteşte pe cele de veselie: şi mai-nainte ne învaţă că foarte-degrab vor dobîndi chemarea înapoi, şi se vor întoarce către pămîntul cel dorit, povăţuindu-se de dumnezeiescul dar, şi vor zidi casa dumnezeiască, şi vor săvîrşi praznicele obişnuite şi vor primi întru auzuri glasul prăznuitor şi viersuirea duhovnicească. Încă şi Fericitul Isaia mai-nainte vesteşte că se vor întoarce cu mai multă cinste, purtîndu-se de asini în căruţe şi acoperindu-se cu umbrele, lepădînd supărarea razei. Şi Achila a însemnat acest lucru: „Voi intra în umbrar, trăgîndu-i pe dînşii pînă la casa lui Dumnezeu, întru glasul laudei şi al mulţumirii norodului ce prăznuieşte, dănţuind şi lăudînd pe Mîntuitorul Dumnezeu. Şi, dobîndind umbrire în călătorie, aşa vom ajunge la casa dumnezeiască.” După ce au auzit proorocia aceasta, ei se mîngîie pe sine, zicînd:
5 Pentru ce eşti mîhnit, sufletul meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.
Zice: Primind făgăduinţele acestea - o suflete! - încetează a te mîhni şi a te întrista, şi - întărindu-te cu nădejdea - aşteaptă sfîrşitul proorociei, întru care, văzînd mîntuirea, vei aduce laude lui Dumnezeu, Celui ce te-a mîntuit.
6 Spre sine-mi sufletul meu s-a tulburat. Pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine din pămîntul Iordanului şi al Ermonului, din muntele cel mic.
Aceasta e facere de morală a sufletului ce vorbeşte către sine şi - după ce a zis: „Primind făgăduinţele bunătăţilor, încetează mîhnindu-te!” - tot el răspunde, zicînd: Nu mă mîhnesc şi nu rostesc în zadar plîngerile mai-nainte zise, ci pomenirea pămîntului părintesc îmi porneşte lacrimile. Căci „pămînt al Iordanului” numeşte pămîntul făgăduinţei. Iar prin „munte” a arătat tot pămîntul acela. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „Sufletul meu se topeşte de tot cînd îmi aduc aminte de Tine din pămîntul Iordanului şi din Ermon, muntele cel mic.”
7 Adînc pe adînc cheamă întru glasul jgheaburilor Tale. Toate înălţările Tale şi valurile Tale peste mine au trecut.
Petrecînd - zice - în pămîntul acela, am fost dat mulţimilor vrăjmaşilor şi am fost scufundat ca într-un adînc. Că „adînc” numeşte rînduielile ostăşeşti; iar covîrşirea mulţimii o aseamănă cu apele cele nemăsurate, şi cele făcute de aceia - cu potopul care a stricat toată lumea. Iar Simmah le-a tălmăcit pe acestea mai descoperit: „Adînc cu adînc întîmpină urletul izvoarelor Tale. Pedepsindu-mă pentru fărădelege, Tu i-ai adus asupră-mi pe dînşii, viforele şi valurile Tale au trecut asupra mea.” Că, de vreme ce a asemănat oastea cu adîncul, urmează asemănării şi numeşte „valuri” şi „vifore” bîntuielile oastei. Şi zice: Pentru acestea mă chinuiesc, căci pomenirea lor mă împunge, dar am mîngîiere iubirea Ta de oameni. Că a adăugat:
8 Ziua va porunci Domnul mila Sa, şi noaptea - cîntarea Lui de la mine, rugăciunea Dumnezeului vieţii mele.
Zice: De-a pururea ştiind mila dăruită de Dumnezeu şi gîndind aceasta întru sine-mi, noaptea cînt, şi laud pe Cel ce Se îngrijeşte de ale noastre şi Îi cer Lui iubire de oameni. Apoi, ne învaţă graiurile rugăciunii:
9 Zice-voi lui Dumnezeu: Sprijinitorul meu eşti, pentru ce m-ai uitat şi pentru ce umblu mîhnindu-mă cînd mă necăjeşte vrăjmaşul meu?
10 Cînd se zdrobeau oasele mele, mă ocărau vrăjmaşii mei, zicîndu-mi în toate zilele: Unde este Dumnezeul tău?
Zice: Grăind aşa Stăpînului meu, am dobîndit pururea a Ta purtare de grijă. Pentru ce m-ai golit acum de aceasta, încît mă mîhnesc şi plîng neîncetat pentru ocările neprietenilor? Că - muncindu-mă cu răni şi zdrobind oasele mele cu legături - ei rîd, zicînd: „Unde este Dumnezeul tău?”, socotind că eu pătimesc acestea pentru a Ta neputinţă. Iar acest „pentru ce m-ai uitat?” înseamnă: „pentru ce nu mă împărtăşeşti de a Ta purtare de grijă?“ - că uitarea este patimă omenească, iar Dumnezeu are ca osebire a Lui nepătimirea.
11 Pentru ce eşti mîhnit, sufletul meu? Şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.
Zice: Să nu te deznădăjduieşti - o suflete! - de mîntuirea ta, că ai Mîntuitor pe Dumnezeu, a Cărui nădejde avînd-o tare, stinge mîhnirea şi primeşte mîngîierea.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 42

Psalmul lui David, nescris deasupra la Evrei.

Judecă mie, Dumnezeule, şi alege judecata mea de la neamul necuvios, de la omul nedrept şi viclean izbăveşte-mă!
Psalmul acesta este nescris deasupra la Evrei, fiindcă are aceeaşi înţelegere cu cel mai dinainte. Iar cei ce vorbesc se roagă lui Dumnezeu să judece între dînşii şi Babilonieni, cei ce au avut pentru ei multă cruzime şi socoteală sălbatică, pentru care îi şi numeşte „neam necuvios”, şi pe împăratul lor: „bărbat viclean şi nedrept”. Şi proorocia minunatului Daniil ne învaţă acestea.
2 Că Tu, Dumnezeule, eşti întărirea mea. Pentru ce m-ai lăsat? Şi pentru ce umblu mîhnindu-mă cînd mă necăjeşte vrăjmaşul meu?
Cei drepţi aduc iarăşi aceeaşi cerere, rugîndu-se să se izbăvească de cruzimea vrăjmaşilor, pentru care erau pururea posomorîţi şi mîhniţi. Iar acest „pentru ce?” nu-l zic cerînd socoteală şi nici nu întreabă pentru ei înşişi - căci nu se împărtăşeau de fărădelegea celorlalţi, măcar că împreună cu aceia erau pustii de purtarea de grijă de sus - ci fac rugăciunea de obşte pentru toţi.
3 Trimite-mi lumina Ta şi adevărul Tău! Acestea m-au povăţuit şi m-au adus la muntele cel sfînt al Tău şi la lăcaşurile Tale.
Cei 70 au schimbat aici timpul şi le-au zis pe cele ce vor să fie ca şi cum ar fi fost făcute. Iar ceilalţi au făcut tălmăcirea mai luminată: „Trimite-mi lumina Ta şi adevărul Tău, care mă vor povăţui şi mă vor aduce la muntele cel sfînt al Tău şi la lăcaşurile Tale.” Zice: Mă rog să dobîndesc dumnezeiescul ajutor, ca să mă izbăvesc de amara robie, şi să mă întorc la pămîntul părintesc şi să aduc slujba legiuită în Biserica afierosită Ţie. Că „lăcaşuri ale lui Dumnezeu” a numit Biserica, „munte sfînt” - Sionul, iar „lumină şi adevăr” - dreapta şi mîntuitoarea arătare a Domnului. Căci, precum „întuneric” numeşte primejdiile, „lumina” este izbăvirea de acestea. Ei vor, împreună cu lumina, şi adevărul, fiindcă au cerut să judece Dumnezeu între dînşii şi Babilonieni, şi au ştiut că - folosind Dumnezeu adevărul, nu îndelunga-răbdare - pe aceia îi va osîndi, iar pe dînşii îi va slobozi de robie.
4 Şi voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeu, Cel ce veseleşte tinereţile mele. Mărturisi-mă-voi Ţie întru alăută, Dumnezeule, Dumnezeul meu!
Simmah a tălmăcit acest stih aşa: „Ca să vin către jertfelnicul lui Dumnezeu, către Dumnezeu, veselia îndulcirii mele. Şi mă voi mărturisi Ţie în psaltire, Dumnezeule, Dumnezeul meu!” Şi zice: Voiesc întoarcerea pentru a vedea prea-doritul Tău jertfelnic şi a Te privi prin acela pe Tine, Stăpînul meu, Care îmi dăruieşti pricini de felurită veselie şi de îndulcire. Şi acolo voi face cîntările de laudă din alăută, căci în Babilon „am spînzurat organele noastre de sălcii”, socotind călcare a Legii slujba afară de locul Tău.
5 Pentru ce eşti mîhnit, sufletul meu? Şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.
Şi de aici este arătat că amîndoi Psalmii aceştia au o singură înţelegere: cei ce vorbesc se sfătuiesc pe ei înşişi să aibă bune nădejdi, să biruie patima mîhnirii şi să aştepte de la Dumnezeu mîntuirea, ce li se va da fără îndoială.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 43

Întru sfîrşit, fiilor lui Core, spre pricepere.

Psalmul acesta porunceşte şi el a aştepta sfîrşitul, avînd proorocie a lucrurilor ce vor să fie. Şi este adăugat lîngă deasupra-scriere „întru pricepere” ca, pricepînd cele scrise, aceia pentru care mai-nainte vesteşte proorocescul cuvînt să răpească de aici folosul. Şi Psalmul mai-nainte vesteşte cruzimea machidonească[COLOR=#800080][1][/COLOR], socoteala păgînească şi sălbatică a lui Antioh cel Vestit[COLOR=#800080][2][/COLOR], şi bărbăţia şi buna-credinţă a Macabeilor[COLOR=#800080][3][/COLOR]. Căci Matatia Fericitul şi de trei ori fericitul împreună cu copiii lui, avînd dumnezeiasca rîvnă, a socotit neputincioase zecile de mii cele multe ale Machidonenilor, iar mulţimea elefanţilor - pustie de dumnezeiasca purtare de grijă, şi, luptînd împotriva acestora cu puţini ostaşi, i-a biruit. Apoi, răsturnînd din temelie capiştile idolilor, el a curăţit dumnezeiasca Biserică şi le-a dat slujba obişnuită celor de o seminţie cu dînsul.[COLOR=#800080][4][/COLOR]Şi nu numai el, ci şi copiii lui, după săvîrşirea lui, i-au întors în fugă pe vrăjmaşi şi au ridicat biruinţele, rugîndu-se şi dobîndind dumnezeiescul ajutor. Deci de către faţa lor a grăit proorocescul dar în Psalmul acesta, mai-nainte învăţîndu-i pe dînşii ce fel de cuvinte li se cuvine să rostească întru primejdii.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Marea împărăţie elenistică ce stăpînea atunci lumea (veacul al doilea înainte de Hristos), era condusă de Macedoneni, urmaşii lui Alexandru cel Mare.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Antioh Epifanie („Cel Vestit”, 175-163), împărat Grec. În anul 170 înainte de Hristos, ocupă Ierusalimul, jefuieşte Biserica, arde cărţile Legii pe care le găseşte, îi sileşte pe Iudei să se lepede de Lege, să jertfească în Biserică diavolului Zeus Olimpianul şi dracilor lui şi să ridice altare şi capişti idolilor. Unul dintre aceşti idoli era el însuşi, căci, ca „fiu al zeilor”, împăratul şi-a aşezat în Biserică propria statuie.
În vremea domniei lui începe răscoala lui Iuda Macabeul, de care va pomeni Fericitul Teodorit în continuare, după ce este pîngărită Biserica, aşa cum ziceam, şi după ce Evreii elenizaţi construiseră un gymnasium şi instituiseră la Ierusalim efebia, adică sodomia „rituală”, „sacră”. Antioh nu făcuse decît să consfinţească o stare de fapt, căci mulţi din Iudei, „civilizaţi” prin legăturile cu Grecii, se lepădaseră de bună voie de Dumnezeul cel adevărat, aşa cum citim în Carte: „În zilele acelea au ieşit în Israil fii fără de lege şi au îndemnat pe mulţi, zicînd: Să mergem şi să facem legătură cu neamurile dimprejurul nostru, că, de cînd ne-am despărţit de ele, s-au abătut asupră-ne multe răutăţi. […] şi s-au dus la rege ca să le dea putere să trăiască după datina păgînilor. Şi au zidit şcoală în Ierusalim după legile neamurilor” (1 Macabei, 1:12-15). De fapt, după legile greceşti ale împărăţiei elenistice care stăpînea atunci lumea, gymnasiumul grecesc fiind locul în care copiii erau pregătiţi de filosofi şi iniţiaţi în „tainele” efebiei şi ale tuturor răutăţilor satanice. Aşa încît „nu s-au mai tăiat împrejur, s-au depărtat de Legea cea sfîntă, s-au împerecheat cu neamurile şi s-au vîndut a face rău” (1 Macabei, 1:17).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Toată istoria norodului ales este o luptă pentru păstrarea Legii date de Dumnezeu prin Moisi, pe care Israil a părăsit-o în nenumărate rînduri, primind rătăcirea închinării la idolii neamurilor, adică la feţele înşelătoare ale satanei şi ale dracilor lui. Din vreme în vreme, se ridica în Israil cîte un bărbat iubitor de Dumnezeu, preot, împărat sau Prooroc, care dărîma capiştile şi aducea norodul la dreapta credinţă. Aşa a fost chiar Moisi, aşa Fineas, aşa Marele Prooroc Ilie, aşa a fost Iezechia, apoi Ezdra, Neemia, şi toţi ceilalţi conducători evlavioşi, prin care neamul lui Israil s-a întors la Dumnezeu şi s-a izbăvit de la desăvîrşita nimicire. Aşa au fost, în timpul lui Antioh Epifanie, „Macabeii”, de care vorbeşte Fericitul Teodorit. Numele lor vine de la „macabi”, „ciocan”, supranumele lui Iuda, fiul lui Matatias, care a trecut asupra celorlalţi fraţi ai săi, asupra răsculaţilor strînşi împotriva lui Antioh Epifanie şi asupra celor 7 fraţi a căror mucenicie e povestită la 2 Macabei 7 (vezi prima notă a stihului 21 al acestui Psalm).

[COLOR=#800080][4][/COLOR] Matatia murise în 166. Fiul său, Iuda Macabeul, a curăţat şi a sfinţit Biserica în anul 164.