Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

37 Păzeşte nerăutatea şi vezi dreptatea, că este rămăşiţă omului paşnic.
Simmah a zis aşa acest stih: „Păzeşte prostimea şi vezi drept, că sînt bunătăţi care or să fie omului paşnic.” Să nu cauţi - zice - către cele scîrbicioase de faţă, ci aşteaptă pe cele ce or să fie, că este vreme întru care se va răsplăti cu plată potrivită celor umiliţi şi drepţi.
38 Iar cei fără de lege de tot se vor pierde împreună. Şi rămăşiţele celor necredincioşi se vor pierde.
Pe acesta, iarăşi Simmah l-a zis: „Iar cei ce sînt lepădaţi deodată se vor pierde şi cele de pe urmă ale celor fără de lege se vor curma.” Atunci - zice - aceştia vor primi răsplătirile şi vor pătimi pieire de obşte.
39 Iar mîntuirea drepţilor - de la Domnul, că scutitor al lor este în vremea necazului.
40 Şi le va ajuta lor Domnul, şi-i va izbăvi pe dînşii, şi-i va scoate pe ei de la cei păcătoşi şi-i va mîntui pe ei, că au nădăjduit spre Dînsul.
Iar lucrătorii dreptăţii vor dobîndi dumnezeiescul ajutor, şi vor nimeri mîntuirea şi îi vor birui pe cei ce se ispitesc a-i nedreptăţi, fiindcă au dobîndit curata nădejde.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 37

Psalmul lui David, spre aducerea aminte, pentru Sîmbătă.

Întru alta, se află aşa: „Psalmul acesta îl cîntă aducîndu-şi aminte de ticăloşia pătimită pentru păcatul său, şi se roagă să dobîndească sîmbetire, adică odihnă din primejdii.” Pocăinţa sîrguincioasă a prea-dumnezeiescului David propovăduieşte deosebirea mărturisirii: nesuferind rana, întru mulţi Psalmi îşi pomeneşte nu doar păcatul, ci arată atît boala, cît şi vindecarea, aducînd oamenilor pricină de învăţătură. Deci şi în Psalmul acesta pomeneşte păcatul şi pedeapsa adusă asupră-i pentru vindecarea păcatului. Că s-au adus asupra lui multe ispite grele: junghierea lui Amnon, tirania lui Avesalom, sfaturile lui Ahitofel împotriva sa, ocările lui Semei şi celelalte cîte ne învaţă istoria.
Doamne, nu cu mînia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă pedepseşti!
Acest stih l-a făcut înainte-cuvîntare şi la Psalmul al 6-lea, rugîndu-se să fie pedepsit doctoriceşte, iar nu judecătoreşte, şi să se vindece cu doctorii dulci, nu cu unele iuţi.
2 Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine, şi ai întărit peste mine mîna Ta.
Nu în zadar - zice - mă rog aceasta, ci văzînd aducîndu-se asupra mea grămezi de săgeţi şi mîna Ta asupră-mi stînd foarte, apăsîndu-mă şi foarte bătîndu-mă. Pe acest „ai întărit peste mine mîna Ta”, l-a pus din metafora celor ce muncesc pe cineva şi aduc asupră-i multe lovituri.
3 Nu este vindecare în trupul meu de către faţa urgiei Tale, nu este pace întru oasele mele de către faţa păcatelor mele.
Zice: Împungîndu-mă cu pedeapsa, îmi aduc aminte de păcat, plîng şi mă tînguiesc, şi dintru aceasta sufăr rea pătimire şi ticăloşie.
4 Că fărădelegile mele au covîrşit capul meu, ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine.
5 Împuţitu-s-au şi au putrezit ranele mele de către faţa nebuniei mele.
6 Ostenitu-m-am şi m-am gîrbovit pînă în sfîrşit, toată ziua mîhnindu-mă umblam.
M-a gîrbovit - zice - sarcina cea grea a păcatului şi mă mîhneşte reaua putoare a rănilor putrezite, pe care le-am primit cînd am aruncat de la mine înţelepciunea şi am slujit nebuniei. Pentru care, fiind lipsit de toată veselia şi dulceaţa, mă mîhnesc, şi mă scîrbesc totdeauna şi nu aflu schimbare a mîhnirii.
7 Că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul meu.
Prin „şale”, a însemnat pofta, că de acestea sînt lipiţi rărunchii, prin care au fire a se porni poftele. Deci zice: S-au făcut mie pricină a acestor rele, căci nu spre trebuinţă, ci rău, spre curvie, am folosit pofta.
8 Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte, răcnit-am din suspinarea inimii mele.
Din pofta aceea - zice - am cules a mă gîrbovi la pămînt şi a mă tîngui totdeauna pentru chinuirile cele amare ale inimii mele. Pentru aceasta, după ce am schimbat lucrarea poftei, am făcut-o slujitoare dumnezeieştii Tale voi. Căci a adăugat:
9 Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea
Că, de vreme ce o dată am folosit-o rău, de-a pururea o voi afierosi poruncilor Tale.
şi suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns.
10 Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a vîrtutea mea şi lumina ochilor mei, şi lumina nu este cu mine.
Zice: Vezi, Stăpîne, tînguirile mele şi lacrimile, vezi-mă că sînt clătinat, dezgolit de vîrtute, şi lipsit de lumină şi petrec întru amiază ca într-un întuneric. Prin acestea, însemnează două deodată: covîrşirea mîhnirii - pentru care nici lumina nu i se pare că este lumină - şi golirea de dumnezeiasca purtare de grijă, pe care a numit-o după cuviinţă „lumina ochilor”.
11 Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat, şi au stătut, şi cei mai de aproape ai mei departe de mine au stătut.
Iar Simmah a tălmăcit aşa acest stih: „Cei iubiţi ai mei şi prietenii mei împotrivă mi-au stat întru rană.” Zice: Unii din prieteni, văzînd a mea rană, au făcut lucrurile neprietenilor şi mi-au stat împotrivă arătat. Iar alţii, temîndu-se, s-au despărţit, neîmpărtăşindu-mă de ajutorul lor. Şi însemnează aici pe Ahitofel, care, nu numai că s-a despărţit de dînsul, ci a şi adus asupră-i acele sfătuiri pierzătoare. Încă şi alţii le-au lucrat pe acestea, iar mai vîrtos cea mai mare parte a lui Israil şi însăşi seminţia Iudei s-a ostăşit împreună cu Avesalom. Apoi, îndată după junghierea ucigătorului de tată, îşi porunceau unii altora să întreacă celelalte seminţii şi să întoarcă pe Împăratul David la palaturile împărăteşti.
12 Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu, şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau.
După ce m-au văzut lipsit de prieteni, coseau asupra mea vrăjmăşiile, voind a mea junghiere.
13 Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa.
14 Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări.
Istoria ne învaţă aceasta mai descoperit, pentru că - prihănind Avesalom hotărîrile tatălui său şi trăgîndu-i către sine dintre cei judecaţi de David pe cei biruiţi la judecată - Fericitul David răbda îndelung. Şi - pe cînd Semei îl ocăra şi îl împroşca cu vorbe şi cu pietre - el primea ocările tăcînd, iar pe Avesa, care se ispitea să pedepsească pe ticălos[COLOR=#800080][1][/COLOR], l-a oprit, zicînd: „Lăsaţi-l să mă blesteme, că Domnul i-a poruncit lui să blesteme pe David.”
15 Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit, Tu vei auzi, Doamne Dumnezeul meu.
16 Că am zis ca nu cîndva să se bucure de mine vrăjmaşii mei. Şi, cînd s-au clătinat picioarele mele, asupra mea mari au grăit.
Iar eu - zice - avînd răbdare, nădăjduiam spre Tine, dînd a mea judecată Ţie şi rugîndu-mă să nu mă fac bucurie vrăjmaşilor, nici biruirea mea să nu se facă lor pricină de trufie.
17 Că eu spre bătăi gata sînt, şi durerea mea înaintea mea este pururea.
Zice: Păcatul m-a făcut vrednic de bătăi. Pentru aceea, împungîndu-mă cu chinuirile păcatului, mă supun sub pedepse şi doresc tămăduire.
18 Că fărădelegea mea eu voi vesti şi mă voi griji pentru păcatul meu.
Pentru aceasta, sînt pîrîş şi mustrător al meu şi voi avea toată grija însănătoşirii mele.
19 Iar vrăjmaşii mei trăiesc, şi s-au întărit mai mult decît mine şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc fără dreptate.
[COLOR=windowtext]20 Cei ce-mi răsplătesc mie rele pentru bune [/COLOR]
Zice: Ţie unuia am greşit - o Stăpîne! - şi răul înaintea Ta l-am făcut. Iar aceia, primind deseori multe faceri de bine de la mine, îmi răsplătesc cu cele împotrivnice şi au cîştigat mai multă putere decît mine.
mă cleveteau, căci urmam bunătatea.
Prin acestea, arată iarăşi pe Avesalom, care prihănea judecăţile lui şi le numea nedrepte. Şi - de vreme ce acela îi era fiu şi se sîrguia a se face ucigător de tată - după cuviinţă a adăugat: Şi cel iubit m-a lepădat pe mine, urîndu-mă ca pe un mort. Că, pe cine i se cădea după legile firii a-l iubi, pe acela îl ura ca pe un mort împuţit. Iar aceasta se potriveşte şi norodului, care - primind de la David nenumărate faceri de bine şi de multe ori înălţîndu-se printr-însul deasupra celor de altă seminţie - s-a arătat necunoscător şi nemulţumitor către făcătorul de bine.
21 Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine!
22 Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mîntuirii mele!
Zice: Înconjurîndu-mă de atîtea ispite pricinuitoare de dureri, Te rog pe Tine, Dumnezeul şi Stăpînul meu, să nu mă lipseşti de obişnuita purtare de grijă, ci să mă împărtăşeşti de ajutorul Tău şi să-mi dăruieşti mîntuire.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Ticălos” - aici: „rău” şi „netrebnic”.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 38

Întru sfîrşit, lui Iditum, cîntarea lui David.

Oarecari din scriitori au dat Psalmul acesta lui Iditum şi au zis că el l-ar fi scris, dar deasupra-scrierea ne învaţă în alt chip: Psalmul este al lui David, iar lui Iditum i s-a dat să-l cînte, lui fiindu-i încredinţată ceata cîntăreţilor. Şi ne trimite „la sfîrşit”, căci povesteşte cu jale prostimea firii omeneşti şi arată sfîrşitul ei. Marele David a zis Psalmul cînd era gonit de Avesalom şi ocărît de Semei, şi are multă împreună-glăsuire cu cel rînduit mai-nainte.
Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu greşesc eu cu limba mea. Pus-am gurii mele strajă cînd s-a sculat păcătosul împotriva mea.
2 Amuţit-am, şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit, şi durerea mea s-a înnoit.
Graiurile Psalmului au multă împreună-glăsuire cu istoria. Căci, pe cînd marele David fugea de tirania copilului ucigător de tată, Semei, întîmpinîndu-l în cale şi împroşcîndu-l cu pietre, îl ocăra şi cu cuvinte, numindu-l „nelegiuit” şi „bărbat al sîngiurilor”. Iar dumnezeiescul David, folosindu-se de obişnuita lui filosofie, nu numai că nu l-a muncit pe dînsul, ci şi pe unul din voievozi, care se ispitea să-l însuliţeze, l-a oprit, zicîndu-i: „Lăsaţi-l să mă blesteme, că Domnul i-a zis lui să grăiască de rău pe David, şi cine-i va zice lui: Pentru ce ai făcut aşa? Ca să vadă Domnul smerenia mea şi să-mi răsplătească mie Domnul bune pentru blestemul lui din ziua aceasta.”
Aşadar David a făcut multă purtare de grijă pentru limbă şi de-a pururea a înconjurat-o ca şi cu un zid, ştiind că mădularul acesta este cu covîrşire lesne-alunecos. Aşa a făcut şi atunci cînd Semei, nefiind cu nimic nedreptăţit, i-a stătut împotrivă - că pe dînsul îl numeşte „păcătos”, ca pe un nedrept. Căci zice: Într-acea vreme „am amuţit, şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit”. Şi foarte se aseamănă acestea cu cele zise în istorie: „Lăsaţi-l pe dînsul să mă blesteme, că Domnul i-a poruncit lui să grăiască de rău pe David, doar ar vedea Domnul smerenia mea şi mă va scoate pe mine astăzi din mîna vrăjmaşilor mei.” Iar aici zice: M-am asemănat surdului ce cu totul nu auzea, şi m-am smerit pe sine-mi, aşteptînd de aici cîştigul, şi „durerea mi s-a înnoit”. Adică: Fiind ocărît de acela, am venit întru pomenirea păcatului îndrăznit de mine şi m-am împuns cu chinuirile, socotind că pentru acesta sînt ocărît, tiranisit şi silit a fugi, izgonindu-mă din casele împărăteşti. Acestea iarăşi au multă rudenie cu istoria, pentru că acest „Domnul i-a poruncit să grăiască de rău pe David” are pomenirea păcatului pentru care s-a făcut certarea.
3 Înfierbîntatu-s-a inima mea în lăuntrul meu şi întru cugetul meu se va aprinde foc.
Acest stih: „Înfierbîntatu-s-a inima mea în lăuntrul meu”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „Cînd îmi veneam întru sine-mi, mă ardeam cu foc”, adică: Aducîndu-mi aminte de păcatul meu, mă ardeam cu focul mîhnirii.
4 Grăit-am cu limba mea: Arată-mi, Doamne, sfîrşitul meu şi numărul zilelor mele care este, ca să cunosc de ce mă lipsesc eu.
Deci - zice - nu am răspuns nimic către cel ce mă ocăra, iar pe Domnul tuturor L-am rugat să-mi facă arătat sfîrşitul vieţii mele, foarte dorind săvîrşirea.
5 Iată, cu palma ai pus zilele mele măsurate, şi statul meu - ca un nimic înaintea Ta.
Pe acesta, iarăşi Simmah l-a tălmăcit aşa: „Iată, ca nişte palme măsurate ai dat zilele mele, şi traiul meu - ca un nimic în preajma Ta.” Şi zice: Doresc sfîrşitul, ştiind firea omenească nu mult-trăitoare, pentru că viaţa noastră - alăturîndu-se lîngă viaţa Ta - pare că nici nu s-a alcătuit. Că Tu eşti fără de început şi nemărginit, iar viaţa noastră se măsoară ca şi cu palma şi cu degetul. Aici a arătat puţina vreme a vieţii omeneşti. Aşa zice şi în alt loc: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja în noapte.” Şi aiurea: „Cerurile şi pămîntul vor pieri, iar Tu rămîi, şi toate ca o haină se vor învechi, şi ca o îmbrăcăminte le vei înfăşura pe ele, şi se vor schimba, iar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu vor lipsi.”
Însă toate sînt deşertăciune, tot omul ce viază!
Drept aceea - zice - toată firea oamenilor - şi cei bogaţi, şi cei săraci - se aseamănă aburului ce se risipeşte, şi în zadar şi în deşert zidesc, sădesc şi adună bogăţie şi avuţie.
6 Deşi ca un chip trece omul, dar se tulbură în zadar: strînge comori, şi nu cunoaşte cui le adună pe ele.
Cu nimic - zice - nu se deosebesc oamenii cei vii de cei scrişi în icoană, că şi firea acestora, şi a acelora, curge asemenea şi se strică cu vremea. Dar omul nu se tulbură cu nimic mai puţin: prigonindu-se, sfădindu-se, luptîndu-se, neguţătorindu-se, şi toată viaţa este plină de furtună, avînd sfîrşit de moarte. Şi, adunînd bogăţia cu osteneală multă şi cu sudori, oamenii nu-l ştiu pe cel ce va să fie moştenitor al ei. Fericitul David a scris aceasta pornindu-se şi din cele pentru sine, pentru că - văzînd împărăţia prea-mare şi foarte strălucită, cu prăzile din războaie şi cu dajdia ce i se aducea de la cei de altă seminţie - nu ştia socoteala cea păgînească şi nelegiuită a copilului. Apoi, văzîndu-l pe dînsul că a apucat împărăţia şi a răpit bogăţia cea învistierită, a slobozit acest glas minunat: „Însă în zadar se tulbură omul, strînge comori, şi nu ştie cui le adună pe ele.”
7 Şi acum, cine este răbdarea mea, au nu Domnul? Şi statul meu la Tine este.
Zice: Aşteptînd ajutorul de la Tine, am zis tuturor acelora: Fiţi sănătoase! Iar „statul”, Achila l-a zis „aşteptare”, în loc de: Pe Tine Te aştept, căutînd împrejur, a Ta milostivire o adăst. Apoi, arată pricina celor dureroase:
8 De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă!
Şi iarăşi aduce pomenirea lui Semei:
Ocară celui fără de minte m-ai dat.
Şi acest stih se aseamănă foarte cu cele zise în istorie: „Domnul i-a zis lui să grăiască de rău pe David.” Asemenea sînt şi cele adăugate:
9 Amuţit-am şi nu am deschis gura mea, căci Tu m-ai făcut.
Zice: Slobozindu-l Tu, acela m-a ocărît. Şi el era ca un bici prin care aduceai asupra mea certarea. Pentru aceasta, am primit bătăile tăcînd, trecîndu-l pe el cu vederea şi privindu-Te pe Tine, Cel ce mă certai. Şi foarte cu potrivire le-a pus şi pe cele adăugate:
10 Depărtează de la mine bătăile Tale,
11 că de tăria mîniei Tale eu m-am lipsit.
Deci Te rog şi cer de la Tine, Stăpîne: Încetează de aici certarea, că m-am cheltuit de tot prin mulţimea bătăilor!
Întru mustrări, pentru fărădelege, ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca un păianjen sufletul lui.
Zice: Nu în zadar, nici în deşert ai adus certările, ci mustrînd cele greşite şi, ca un doctor, tăind şi scoţînd puroaiele ascunse. Şi, cu durerile doctoriei, subţiezi sufletul, dar aduci sănătate mădularelor tăiate.
Însă în deşert se tulbură tot omul.
Deci, acestea gîndindu-le întru sine-mi, văd pe oameni tulburîndu-se pentru lucruri vremelnice, întru nici un lucru de trebuinţă.
12 Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea, ascultă lacrimile mele, să nu taci! Că sînt eu străin şi nemernic[COLOR=#800080][1][/COLOR], ca toţi părinţii mei.
13 Slăbeşte-mă, ca să răsuflu mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi!
Zice: Te rog pe Tine, Stăpîne, auzi pe cel ce jeleşte şi se roagă Ţie cu lacrimi, că eu nici nu locuiesc pămîntul, ci nemernicesc şi - vieţuind puţină vreme, asemenea părinţilor - voi primi moartea. Deci împărtăşeşte-mă de o mică răsuflare, ca să mai vieţuiesc puţine zile fără de dureri, mai-nainte de a ieşi din viaţa aceasta. Căci, ieşind, nu mă voi mai întoarce - că aceasta a zis „mai mult nu voi mai fi” - adică: Nu mă voi mai întoarce către viaţa aceasta stricăcioasă. Vrednic lucru este a ne minuna de marele David, care - fiind întru împărăţie, şi întru bogăţie şi întru stăpînire - se numeşte pe sine „străin” şi „nemernic” şi nu suferă a se bizui bunei-norociri. Cu adevărat graiurile lui sînt pline de înţelepciune, căci el ştie firea celor ce sînt, şi pentru aceasta defaimă buna-norocire de acum.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]pribeag, venetic, străin

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 39


Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Oarecari au luat Psalmul acesta pentru Fericitul Ieremia, oarecari - pentru minunatul Daniil, fiindcă amîndoi au fost aruncaţi în groapă, iar începutul Psalmului pomeneşte de „groapă”. Şi, luînd ei aminte la un grai, s-au răsturnat întru această înţelegere. Alţii au zis că Psalmul li se potriveşte celor robiţi ce au locuit în Babilon. Iar eu socotesc că s-a scris acesta cu închipuire pentru cele întîmplate lui David, dar se aduce şi către toată firea oamenilor, care a primit nădejdile învierii de la Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru. Către această înţelegere ne povăţuieşte pe noi dumnezeiescul Pavel, pomenind oarecari graiuri ale Psalmului pus înainte întru Epistola către Evrei.
Aşteptînd, am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la mine.
2 Şi a auzit glasul cererii mele şi m-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului.
Graiurile acestea se potrivesc şi Fericitului David, căci sînt împreună-glăsuitoare cu Psalmul rînduit mai-nainte. Că întru acela zicea: „Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea. Ascultă lacrimile mele, să nu taci. Slăbeşte-mă, ca să răsuflu mai-nainte de a mă duce, şi mai mult nu voi fi”, iar mai sus a zis: „Care este răbdarea mea acum? Au nu Domnul? Şi statul meu de la Tine este.” Iar aici zice, ca şi cum i s-ar fi primit rugăciunea şi i s-ar fi dat cererea: „Aşteptînd, am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la mine”, adică: După ce S-a întors de către păcatul meu, mi-a arătat faţă blîndă şi a auzit cererea mea. Şi ce a făcut după ce a auzit-o? „M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului.” Aşa are obicei dumnezeiasca Scriptură să numească primejdiile cele prea-mari, precum am zis şi puţin mai-nainte.
Deci, după cum am zis, acestea se potrivesc cu închipuire pătimirilor lui David şi facerilor de bine către dînsul. Dar se potriveşte mai cu covîrşire firii oamenilor - ce se pogorîse întru însuşi fundul pămîntului, şi se trimisese la moarte, şi s-a tras în sus prin înomenirea Mîntuitorului nostru, şi s-a scos şi a primit nădejdile învierii - acesteia se potriveşte aşadar să zică: „Aşteptînd, am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la mine. Şi a auzit rugăciunea mea şi m-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului.” „Groapă a ticăloşiei” s-a numit după cuviinţă moartea, fiind plină de stricăciune, iar „tină a noroiului” - păcatul, fiindcă sloboade multă rea putoare şi opreşte drumul cel drept al oamenilor. Dar ce ţi-a mai dăruit după ce te-a izbăvit de primejdii?
Şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei.
Că nu m-a lăsat să mă clatin, şi să mă port împrejur şi să înconjur, ci mi-a făcut starea întemeiată, că zice: „Pe piatra aceasta voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dînsa.” Şi „a îndreptat paşii mei” şi m-a făcut a alerga fără oprire pe calea dreptăţii; căci, după ce m-a slobozit de rătăcire, mi-a arătat calea cea dreaptă a adevărului.
3 Şi a băgat în gura mea cîntare nouă, cîntare Dumnezeului nostru.
Că, în locul slujbei păgîneşti a idolilor, m-am învăţat a lăuda pe Cel ce este Dumnezeu adevărat şi a-I aduce cîntare nouă, care se potriveşte facerilor de bine celor noi: căci nu-L mai rog plîngînd, ci Îl laud pentru facerile de bine.
Vedea-vor mulţi, şi se vor teme şi vor nădăjdui spre Domnul.
Fiindcă vorbeşte acestea către faţa celor ce au dobîndit mîntuirea, Proorocul zice după cuviinţă: Cei ce n-au gustat încă bunătăţile, văzîndu-le, se vor teme, iar apoi, întărindu-se cu nădejdea, vor căpăta de la Dumnezeu mîntuirea.
4 Fericit - bărbatul căruia numele Domnului este nădejdea lui şi nu a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase.
Deşertăciunile acestea le-a pomenit Proorocul şi în Psalmul dinainte: „Însă toate sînt deşertăciune, tot omul ce viază.” Şi iarăşi: „Însă în deşert se tulbură.” Deci şi aici fericeşte pe cel ce le-a defăimat pe acestea de faţă şi a cîştigat în locul tuturor nădejdea dumnezeiască.
5 Multe ai făcut Tu, Doamne Dumnezeul meu, minunilor Tale şi gîndurilor Tale nu este cine să se asemene. Vestit-am şi am grăit: Înmulţitu-s-au mai mult decît numărul.
Zice: Minunile făcute de puterea Ta biruiesc tot numărul şi toată povestirea. Nu este altul ca Tine să facă asemenea lucruri, că prea-mari şi prea-frumoase sînt făpturile Tale, şi cele iconomisite de purtarea Ta de grijă biruiesc laudele oamenilor: cele din Egipt, cele din pustie, cele de pe vremea lui Moisi, cele din vremea lui Iisus (Navi), cele din vremea lui Samuil şi cele mai de demult decît acestea: din vremea lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, împărăţia lui Iosif, cea iconomisită prin robie, şi celelalte, ca să nu le povestesc pe fiecare. Dar cea făcută acum este mai minunată decît toate acestea, că nu unui om sau unui neam, ci tuturor neamurilor le neguţătoreşti mîntuirea şi - încetînd slujba Legii, care se potrivea neputinţei Iudeilor - ai dat Darul cel nou, ce legiuieşte slujba cea cuvîntătoare.
6 Jertfa şi prinosul nu ai voit, iar trupul mi l-ai întocmit. Arderile de tot pentru păcat nu ai căutat.
7 Atunci am zis: Iată, vin!
Cu acestea se uneşte sfătuirea apostolească: „Vă rog pe voi, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să arătaţi trupurile voastre jertfă vie, sfîntă, bine-plăcută lui Dumnezeu”, adică slujba cea cuvîntătoare, că, în locul jertfelor Legii, Stăpînul a poruncit a sfinţi ale noastre mădulare. Şi văzînd – zice - darul acesta al Tău, m-am adus Ţie pe sine-mi, zicînd: „Iată, vin!” Fericitul Pavel ia cuvîntul acesta pentru Stăpînul Hristos, şi foarte după cuviinţă. Căci El este pîrga firii noastre, şi Lui cel dintîi I se cuvine să le zică pe ale noastre şi mai-nainte să închipuiască întru Sine pe acelea ce se cuvin făcute de noi. Aşa, El a venit la Botez întîi, arătîndu-ne nouă darul Botezului. Şi a spălat picioarele ucenicilor, punîndu-Se înainte nouă întîiul chip al smeritei cugetări. Pentru aceasta a zis către Ioan: „Lasă acum, că aşa este cu cuviinţă nouă, a plini toată dreptatea.” Deci Lui I Se potriveşte să le zică pe ale noastre, ca unui cap al trupului, ca unui Întîi Născut, după trup, între mulţi fraţi.

[patinina34]

[COLOR=windowtext]În capul cărţii scris este pentru mine.[/COLOR]

Zice: De demult, mai-nainte s-au grăit acestea pentru mine în cărţile prooroceşti. Iar „cap”, Achila şi Simmah l-au zis: „sul”, că aşa obişnuiesc Iudeii a face dumnezeieştile Scripturi pînă în ziua de astăzi.
8 Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit, şi legea Ta - în mijlocul pîntecelui meu.
Zice: Apropiindu-mă spre Tine, am toată sîrguinţa să împlinesc poruncile Tale şi să petrec după voia Ta. Iar pe acest „în mijlocul pîntecelui meu” l-a zis din metafora celor ce bine se află către cineva şi voiesc să bage în lăuntru pe cel dorit. Însă acestea nu se potrivesc nici lui Ieremia, nici lui Daniil, nici Fericitului David, pentru că, stăpînind Legea, se aduceau lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe, iar cuvîntul proorocesc, scoţîndu-le afară pe toate, a arătat jertfa cuvîntătoare. De aceea am zis că Psalmul se potriveşte lui David cu închipuire - de vreme ce el, ca un Prooroc, mai-nainte vedea cele ce vor să fie şi dorea a trăi după acelea - iar cu adevărat se potriveşte neamurilor ce s-au învrednicit mîntuirii şi s-au izbăvit de înşelăciune.
9 Bine am vestit dreptate întru adunare mare. Iată, buzele mele nu le voi opri. Doamne, Tu ai cunoscut.
10 Dreptatea Ta nu am ascuns-o întru inima mea, adevărul Tău şi mîntuirea Ta am spus. Nu am ascuns mila Ta şi adevărul Tău de către adunare multă.
Fericitul David se făgăduieşte întru „adunare mare”, adică întru cea strînsă din toată lumea de dumnezeiescul dar, să propovăduiască dreptatea lui Dumnezeu, şi adevărul proorociei, şi mîntuirea cea vrednică de minune şi nemăsurata milă. Şi zice că însăşi firea mîntuită va da această răsplătire, adunîndu-se spre cîntarea de laudă, ca să propovăduiască dreapta judecată a lui Dumnezeu, să povestească negrăita purtare de grijă şi să arate adevărul făgăduinţelor prooroceşti. Iar pe acest „de către adunare multă”, Simmah l-a pus: „întru mulţime”, iar Achila şi Teodotion: „întru adunare mare”, încît este arătat că au grăit pentru acelaşi lucru.
11 Iar Tu, Doamne, să nu depărtezi îndurările Tale de la mine, mila Ta şi adevărul Tău pururea să mă sprijinească!
Dobîndind mîntuire, Biserica lui Dumnezeu are trebuinţă de aceeaşi purtare de grijă, pentru ridicările asupră-i cele de multe feluri ale oamenilor şi ale dracilor, de care se face pomenire întru cele de aici înainte:
12 Că m-au cuprins rele fără număr, apucatu-m-au fărădelegile mele, şi n-am putut să văd. Înmulţitu-s-au mai mult decît perii capului meu, şi inima mea m-a părăsit.
Nimeni să nu socotească cele zise nepotrivite tîlcuirii, pentru că şi cei trei Tineri, care aveau fapta bună desăvîrşită şi purtau cunună de biruinţă, rugîndu-se în cuptor, ziceau: „Greşit-am, nelegiuit-am, făcut-am nedreptate, ne-am depărtat de la poruncile Tale şi n-am păzit dreptăţile Tale.” Aşa zicea minunatul Daniil, aşa - dumnezeiescul Ieremia, aşa - dumnezeiescul Isaia. Aşa grăia prea-înţeleptul Pavel: „Hristos Iisus a venit în lume să-i mîntuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintîi sînt eu”, şi iarăşi: „Nu sînt vrednic să mă numesc Apostol.” Deci, fiind bătută cu întreitele valuri[COLOR=#800080][1][/COLOR]ale celor rău-credincioşi, Biserica lui Dumnezeu nu cugetă înalt, ca ceea ce se nevoieşte, ci păcate şi greşeli socoteşte cele făcute şi se roagă a primi ajutor de la Mîntuitorul. Dealtfel, Biserica lui Dumnezeu nu s-a alcătuit numai din cei desăvîrşiţi, ci are şi pe cei ce trăiesc în trîndăvie, pe cei ce au îmbrăţişat viaţă moleşită şi voiesc a sluji îndulcirilor. Şi, de vreme ce este un trup, ca dinspre o faţă le grăieşte şi pe unele, şi pe altele.
13 Binevoieşte, Doamne, ca să mă izbăveşti! Doamne, ca să-mi ajuţi mie ia aminte!
14 Să se ruşineze şi să se înfrunteze împreună toţi cei ce caută sufletul meu ca să-l ia pe dînsul!

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Se spune că în vremea furtunii marea izbeşte ţărmul cu valuri întreite, din care al treilea e cel mai puternic.

[patinina34]

Că voiesc să-l trimită la moartea cea veşnică.
Să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi voiesc mie rele!
Întoarce-i pe dînşii în fugă şi fă-i a greşi de la acelea pe care le doresc, căci măiestresc asupra mea rele.
15 Să-şi ia îndată ruşinea cei ce-mi zic mie: Bine, bine!
Încă şi celor ce mă iau în batjocură şi rîd de mine, facă-se lor rod ruşinea.
16 Să se bucure şi să se veselească de Tine toţi cei ce Te caută, Doamne; şi să zică pururea „Mărească-Se Domnul!” cei ce iubesc mîntuirea Ta.
Zice: Iar pe cei ce Te caută, şi Te laudă şi Te iubesc pururea, umple-i de veselie necurmată. Că nu le-a cerut veselie celor ce doar Îl iubesc, ci celor ce pururea şi necurmat au dorul cel vrednic de îndrăgit al mîntuirii.
17 Iar eu sărac sînt şi mişel, Domnul Se va îngriji de mine. Ajutorul meu şi scutitorul meu eşti Tu, Doamne, să nu zăboveşti!
Precum a pomenit mai sus de păcate, aşa şi pe sine se numeşte „sărac”, fiindcă este lipsit de ajutor şi are trebuinţă de dumnezeiasca ajutorare, pe care se roagă să o dobîndească prea-degrab. Iar acestea se potrivesc prea-cu-potrivire Fericitului David. Socotesc că s-a numit pe sine „sărac” şi „mişel” după ce a văzut proorocia aceea şi belşugul darului, şi s-a rugat a dobîndi şi el dumnezeiasca Pronie. Şi se roagă să nu se zăbovească mîntuirea cea mai-nainte vestită, punîndu-se întru lungi şi depărtate vremi, ci să se dăruiască oamenilor prea-degrab.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 40


Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Oarecari au dăruit Psalmul acesta lui David, iar oarecari Iezechiei, dar nu ne lasă pe noi dumnezeiasca Evanghelie să-l primim pe nici unul. Pentru că Stăpînul Hristos, vorbind către Sfinţiţii Săi Ucenici, a adăugat: „Ştiind acestea, fericiţi veţi fi dacă le veţi face. Nu pentru voi toţi zic, că ştiu pe care v-am ales, ci ca să se împlinească Scriptura: «Cel ce mănîncă cu Mine pîine a ridicat asupra Mea călcîiul său.» De aceea zic vouă mai-nainte de a se face, ca după ce se va face să credeţi că Eu sînt.” Deci, cînd zice: „ca să se împlinească Scriptura”, Domnul arată Psalmul acesta de faţă, că Lui, şi nu altuia, I se cuvine. Socotesc că ar fi un lucru semeţ şi îndrăzneţ dacă i s-ar închipui altă pricină, iar nu pe cea cuvenită lui.
Fericit este cel ce înţelege pe săracul (şi pe mişelul).
Acest „şi pe mişelul”, l-am aflat întru alte pre-scrieri (adică izvoade), dar nici la Evreu, nici la Sirian[COLOR=#800080][1][/COLOR], nici la ceilalţi tălmăcitori. Iar „sărac” numeşte pe Domnul tuturor, de vreme ce - bogat fiind, după cum zice dumnezeiescul Apostol - a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui. Şi, Dumnezeu fiind, n-a socotit răpire a Se face întocmai cu omul, ci pe Sine S-a deşertat, luînd chip de rob. Şi, măcar că stăpînea peste cele văzute şi peste cele nevăzute, nu avea unde să-şi plece capul. Şi, măcar că S-a născut din Fecioară, S-a pus în iesle, pentru lipsa patului. Deci proorocescul cuvînt fericeşte pe cel ce poate să înţeleagă această sărăcie şi se sîrguieşte a lăuda după putere pe Cel ce a primit-o asupră-Şi. Apoi, arată roadele fericirii:
În ziua cea rea, îl va izbăvi pe el Domnul.
Iar „ziua cea rea”, Simmah a zis-o: „ziua răutăţii”, însemnînd - după cum mi se pare - ziua Judecăţii, care este înfricoşată şi făcătoare de rău celor fără de lege. Şi îi făgăduieşte că cunoştinţa curată a sărăciei aceleia îl va izbăvi de rele în ziua cea înfricoşată.
2 Domnul să-l păzească pe el, şi să-l vieze pe el, şi să-l fericească pe dînsul pe pămînt şi să nu-l dea în mîinile vrăjmaşilor lui.
Nu va dobîndi numai bunătăţile ce vor să fie, ci şi în viaţa de acum va cîştiga dumnezeiasca purtare de grijă, făcîndu-se strălucit şi vestit şi scăpînd de bîntuielile neprietenilor. Şi - de vreme ce poate cadea în boală, avînd trupul stricăcios - îi făgăduieşte şi izbăvirea de aceasta:
3 Domnul îi va ajuta lui pe patul durerii lui. Tot aşternutul lui l-ai întors întru boala lui.
De toată boala - zice - îl va izbăvi, şi boala o va preface întru sănătate. Pentru că acest „ai întors întru boală aşternutul lui” înseamnă: „l-ai prefăcut”.
Aşa, după ce a povestit răsplătirile celui ce înţelege sărăcia vrednică de minune a Stăpînului, ne arată nouă Cine a avut-o pe aceasta şi cum S-a folosit de ea, aducîndu-L în lăuntru pe El, Care ne învaţă şi ne povesteşte cele pentru Sine:
4 Eu am zis: Doamne, miluieşte-Mă, vindecă sufletul Meu, că am greşit Ţie.
Zice: Eu sînt săracul Acela, Cel ce am luat asupră-Mi sărăcia de bună voie, Mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, Cel ce am sineşit[COLOR=#800080][2][/COLOR]patimile oamenilor, Cel ce păcat n-am făcut, dar am adus rugăciunea pentru firea oamenilor, ca pe o pîrgă a firii. Şi se cuvine a însemna că Simmah n-a zis: „că am greşit Ţie”, ci: „şi, de am greşit Ţie”.
5 Vrăjmaşii Mei Mi-au zis rele Mie: Cînd va muri şi va pieri numele Lui?
„Vrăjmaşi” îi numeşte pe Iudei, care Îl cleveteau şi măiestreau moartea Lui. Încă şi istoria Sfinţitelor Evanghelii ne învaţă aceasta, zicînd: „Sfat au luat cum Îl vor pierde pe Dînsul.” De aici, mută proorocia către Iuda:
6 Şi intra să vadă, în deşert grăia inima lui, adunat-a fărădelege lui-şi, ieşea afară şi grăia.
Încă şi dumnezeieştiievanghelişti ne învaţă că Iuda „le-a zis Iudeilor: Ce-mi veţi da mie, şi eu Îl voi da pe El vouă? Şi căuta vreme ca să-L vîndă pe Dînsul.” Acestea le zice şi proorocia: „Şi intra să vadă, în deşert grăia inima lui, ieşea afară şi grăia”, adică: Intrînd şi ieşind, măiestrea moartea Lui împreună cu aceia. Apoi, mai-nainte grăieşte reaua lor tocmeală:
7 Împreună asupra Mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei, asupra Mea gîndeau rele Mie. Cuvînt fără de lege au pus asupra Mea.
Iar sfîrşitul lucrurilor mărturiseşte acestora, căci - vorbind cu linişte unii către alţii - căutau chipul bîntuielii. Apoi, L-au învinuit de tiranie, zicînd lui Pilat că Iisus Se hotărăşte împărat pe Sine şi opreşte a da dajdie Cezarului. Aceasta o zice şi proorocia: „Cuvînt fără de lege au pus asupra Mea”, în loc de: Au făcut asupra Mea pîră de nelegiuire.
[COLOR=windowtext]8 Au doară Cel ce doarme nu va adăuga a Se scula?[/COLOR]

Zice: Şi, dacă voi răbda moarte, au nu Mă voi scula iarăşi, şi nu voi risipi pe cei ce au gătit aceasta? Stihul se aseamănă graiului evanghelicesc: „Stricaţi voi Biserica aceasta, şi Eu o voi ridica pe dînsa în trei zile.” Şi iarăşi: „Iată, ne suim în Ierusalim, şi Fiul Omului Se va da în mîinile păcătoşilor, şi-L vor ucide pe Dînsul, şi a treia zi va învia.” Deci pentru aceea, după cuviinţă, moartea a numit-o „somn”.