Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 30

Întru sfîrşit, Psalmul lui David, de uimire.

Această zicere, „uimire”, nu am aflat-o nici la Evreu[COLOR=#800080][1][/COLOR], nici la ceilalţi tălmăcitori, ci numai întru unele din pre-scrieri, adică izvoade. Iar mie mi se pare că însemnează cele pentru Urie, căci zice: „Iar eu am zis întru uimirea mea: Lepădat sînt de la faţa ochilor Tăi”, adică: După ce am păcătuit, am socotit că m-am lipsit de a Ta purtare de grijă.Se pare că Psalmul s-a zis de Fericitul David în vremea cînd se gonea de Avesalom. Iar tîlcuirea graiurilor ne învaţă acest lucru mai descoperit.
Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac!
Zice: Păcatul m-a înfăşurat cu ruşine multă şi Te rog ca aceasta să nu rămînă multă vreme întru mine, pentru nădejdea ce o am spre Tine.
întru dreptatea Ta, izbăveşte-mă şi mă scoate!
Să nu cauţi - zice - la păcatul meu, ci la fărădelegea celor ce mă gonesc. Şi, folosind dreapta Ta hotărîre, să mă izbăveşti de primejdiile ce sînt puse asupră-mi.
2 Pleacă spre mine urechea Ta, grăbeşte de mă scoate!
Auzind rugăciunea mea, dă-mi grabnic ajutorul!
Fii mie Dumnezeu scutitor şi casă de scăpare, ca să mă mîntuieşti!
3 Că întărirea mea şi scăparea mea eşti Tu,
Pe acestea le-a zis şi întru al şaptesprezecelea Psalm, arătînd felurita purtare de grijă a lui Dumnezeu. Iar Achila şi Simmah au tălmăcit „întărirea mea” prin: „piatra mea”. Şi se pare că aici proorocescul cuvînt împreună-glăsuieşte cu cel evanghelicesc, arătînd pe omul cel înţelept ce şi-a zidit casa pe piatră, pe care, fiind întărită, nu a vătămat-o nici năvălirea şi izbirea vînturilor, nici a ploilor şi a rîurilor.
şi pentru numele Tău mă vei povăţui şi mă vei hrăni.
Pe acest „mă vei hrăni”, Simmah l-a pus: „mă vei griji”. Şi zice: Mă vei învrednici de purtarea de grijă cea în multe feluri, pentru numele Tău spre care am nădăjduit. Şi prin toate graiurile care se tîlcuiesc învăţăm smerenia cugetului lui, că nu a cerut să dobîndească dumnezeiescul ajutor pentru a sa faptă bună, ci pentru numele lui Dumnezeu, pentru dreptatea lui Dumnezeu şi pentru nădejdea întru Dînsul.
4 Scoate-mă-vei din cursa aceasta pe care o au ascuns mie, că Tu eşti scutitorul meu, Doamne!
Prin acestea a arătat sfatul lui Ahitofel pornit asupra lui, după cum am zis mai-nainte.
5 În mîinile Tale voi pune duhul meu, izbăvitu-m-ai, Doamne Dumnezeul adevărului!
Căzînd de multe ori în primejdii, m-am slobozit de acestea prin ajutorul Tău, de aceea arunc al meu suflet spre a Ta purtare de grijă. Că „mîini” numeşte aici iarăşi purtarea de grijă.
6 Urît-ai pe toţi cei ce păzesc deşertăciunile în zadar,
Că aceia - zice - nu au nădăjduit întru Tine, ci au cugetat ale lor gînduri deşarte, şi Te-ai obişnuit a Te întoarce cu totul de la unii ca aceştia.
iar eu spre Domnul am nădăjduit.
7 Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta,
Fiind în primejdii, chem ajutorul Tău, şi - dobîndindu-l pentru iubirea Ta de oameni - socotesc pricina bunătăţilor:
că ai căutat spre smerenia mea, mîntuit-ai din nevoi sufletul meu.
8 Şi nu m-ai închis în mîinile vrăjmaşilor, pus-ai în loc desfătat picioarele mele.
Şi nu am greşit avînd de-a pururea gîndurile acestea, că - de multe ori căzînd întru pîndirile şi bîntuielile vrăjmaşilor şi în lăuntrul laţurilor întinse mie împrejur - am scăpat de vînători. Că aceasta a zis-o „nu m-ai închis pe mine în mîinile vrăjmaşului”. Şi istoria ne învaţă că, fiind prins de Saul de multe ori şi încă şi închis în peşteră, a scăpat din mîinile aceluia. Iar altă dată s-a izbăvit de Gateeni, prefăcîndu-se nebun.
9 Miluieşte-mă, Doamne, că mă necăjesc, tulburatu-s-a întru mînie ochiul meu, sufletul meu şi pîntecele meu.
Simmah a zis acest cuvînt aşa: „Tulburatu-s-a pentru întărîtare ochiul meu.” Căci zice: Întărîtîndu-Te pe Tine cu păcatul, totdeauna sînt silit a lăcrima, şi sufletul meu este plin de furtună şi de gîlceavă. Iar „pîntece” a numit aici cămara gîndurilor, că gîndurile se tulbură, nu pîntecele.
10 Că s-a stins întru durere viaţa mea şi anii mei - întru suspinuri.
Toată viaţa mea - zice - mi-am cheltuit-o întru chinuri şi lacrimi.
Slăbit-a întru sărăcie vîrtutea mea şi oasele mele s-au tulburat.
Adică: Lipsa celor de nevoie a topit de tot trupul meu. Această lipsă o pomeneşte şi istoria, zicînd: „Şobi, fiul lui Nahaş Amoniteanul, şi Varzilai Galaaditeanul au adus lui David şi norodului ce se găsea cu dînsul grîu, orz şi făină, bob, linte şi altele oarecare, zicînd că a flămînzit norodul şi a slăbănogit, însetînd în pustie.”

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Versiune evreiască a Vechiului Testament, care nu a putut fi identificată de cercetătorii scrierilor Fericitului Teodorit.

[patinina34]

11 La toţi vrăjmaşii mei m-am făcut ocară, şi vecinilor mei foarte, şi frică cunoscuţilor mei.
Zice: Vrăjmaşii mei - întru inimă bună, iar eu sînt cu totul de rîs, bucurie celor de prin prejururi, şi celor cunoscuţi - frică. Învăţîndu-ne aceasta, a adăugat mai descoperit:
Cei ce mă vedeau afară au fugit de la mine,
Că se temeau să se întîlnească cu mine, ca să nu cadă şi ei în mîinile vrăjmaşilor mei.
12 uitat am fost ca un mort de la inimă, făcutu-m-am ca un vas pierdut.
Zice: S-au deznădăjduit de mine toţi, ca de un vas pierdut şi ca de un mort ce locuieşte în mormînt. „Din necinstea vasului a arătat covîrşirea uitării, că zice: Precum acela - pierzîndu-se degrab din pomenirea celor ce l-au pierdut - se izgoneşte pentru prostime, aşa sînt socotit şi eu la dînşii, ca şi cum n-aş fi nimic, nici am fost cîndva vrednic de vreun cuvînt.”
13 Că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc prin prejur.
Şi nu le spun pe acestea socotindu-le şi bănuindu-le, ci primind ocările cu urechile mele. Aici însemnează şi ocările lui Semei[COLOR=#800080][1][/COLOR].
Cînd s-au adunat ei împreună asupra mea, ca să ia sufletul meu s-au sfătuit.
14 Iar eu spre Tine, Doamne, am nădăjduit. Zis-am: Tu eşti Dumnezeul meu,
15 în mîinile Tale - sorţii mei.
Că aceia, adunîndu-se, măiestresc moartea mea, iar eu pe Tine Te ştiu Dumnezeu şi ocîrmuitor. Că aceasta zice „în mîinile Tale - sorţii mei”; ori, după ceilalţi: „în mîinile Tale - vremile mele”, în loc de: Tu împarţi fiecăruia cu sorţi după cum voieşti, şi mîhniri şi veselii, şi le prefaci pe acestea iarăşi după cum Ţi se pare Ţie. Pentru că „vremi”, ori „sorţi”, numeşte schimbările lucrurilor: bogăţia şi sărăcia, robia şi stăpînirea, pacea şi războiul şi celelalte asemenea.
Izbăveşte-mă din mîna vrăjmaşilor mei şi de cei ce mă gonesc!
Apoi, arată chipul izbăvirii:
16 Arată faţa Ta peste robul Tău, mîntuieşte-mă pentru mila Ta!
Pentru că, făcîndu-se mie arătarea Ta, toate cele de mîhnire îndată se vor dezlega şi se vor risipi.
17 Doamne, să nu mă ruşinez că Te-am chemat pe Tine, să se ruşineze necredincioşii şi să se pogoare în iad!
Şi de aici ne învăţăm că păcatul are multă deosebire de păgînătate. Pentru aceea se roagă şi marele David să se izbăvească de ruşinea păcatului, iar cei ce vieţuiesc întru păgînătate să fie trimişi cu ruşine la moarte.
18 Mute să se facă buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege, cu mîndrie şi cu defăimare!
Aici mai-nainte grăieşte moartea lui Ahitofel, care, fiind prieten şi sfetnic al lui David, şi-a arătat vicleşugul cel vechi şi şi-a pornit limba asupra celui ce cu nimic nu-l nedreptăţise. Şi după cuviinţă a numit „mîndrie” şi „defăimare” sfatul aceluia, căci l-a ridicat pe copil asupra tatălui său spre junghiere.
19 Cum este de multă mulţimea bunătăţii Tale, Doamne, pe care o ai ascuns celor ce se tem de Tine!
Iarăşi l-a pus pe acest „cum” nu asemănător, ci întinzător, adică „cît”. Pentru aceea, Achila şi Simmah au tălmăcit: „Ce multă este bunătatea Ta! - pe care ai ascuns-o învistierită celor ce se tem de Tine.“ Şi graiul are această înţelegere: Tu, Stăpîne, ascunzi plăţile şi darurile de cei ce se tem de Tine, multe fiind acestea, mari şi minunate, şi îi laşi a se lupta cu sudorile, cu ostenelile şi ticăloşiile. Dar uneori le şi descoperi darurile, făcîndu-i îndrăzneţi pe nevoitori. Că a adăugat acest lucru:
Făcut-ai purtare de grijă celor ce nădăjduiesc spre Tine înaintea fiilor oamenilor.
Apoi, povesteşte cu de-amănuntul purtarea de grijă făcută lor:
20 Ascunde-vei pe dînşii întru ascunsul feţei Tale de tulburarea oamenilor. Acoperi-vei pe ei în cort de împotriva-grăire a limbilor.
Zice: Destulă este arătarea Ta - căci pe aceasta o numeşte „faţă” - ca să-i izbăvească pe dînşii de toată tulburarea şi învăluirea omenească, şi, prinşi fiind în mijloc, să-i acopere ca întru oarecare cort şi să-i facă nearătaţi. Această purtare de grijă a dobîndit-o şi David cînd era gonit de Saul: fiind prins în mijlocul celor cumpliţi, a dobîndit mîntuirea. Aşa a scăpat şi marele Elisei de Sirienii ce îl înconjuraseră, presărînd negură peste ochii lor.[COLOR=#800080][2][/COLOR]Şi este cu putinţă a afla încă multe altele ca acestea întru dumnezeiasca Scriptură.
21 Bine este cuvîntat Domnul, că minunată a făcut mila Sa în cetatea îngrădirii.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Un netrebnic, vezi Cartea a doua a Împăraţilor, capitolul 16.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Vezi Cartea a IV-a a Împăraţilor, 6:18.

[patinina34]

Iar Simmah a zis acest stih aşa: „Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce a făcut slăvită mila Sa mie, ca într-o cetate îngrădită de jur-împrejur.” Şi zice: Aşa m-a înconjurat cu a Sa iubire de oameni, ca pe o cetate pe care locuitorii o împrejmuiesc cu ogradă tare.
22 Iar eu am zis întru uimirea mea: Lepădat m-am făcut de la faţa ochilor Tăi! Pentru aceasta ai auzit glasul cererii mele cînd am strigat către Tine.
Iar eu - zice - socoteam că m-am făcut departe de grija Ta după ce am căzut în păcat; dar, rugîndu-mă şi auzind Tu cuvintele mele cele smerite, nu m-ai trecut cu vederea. Şi după cuviinţă a numit păcatul „uimire”, pentru că, pe calea dreptăţii călătorind, a ieşit dintru aceea, s-a abătut, s-a poticnit şi a căzut între tîlharii mîncători de cruziciuni. Şi însuşi acest lucru arată fapta bună a lui David, căci nu era obişnuit cu păcatul, ci a pătimit alunecarea ieşind doar puţin dintru acea voire. De aici, preface cuvîntul întru sfătuire, din cele pentru sine arătînd dumnezeiasca iubire de oameni şi purtare de grijă:
23 Iubiţi pe Domnul, toţi cuvioşii Lui! - că adevărurile caută Domnul şi răsplăteşte celor ce se mîndresc de prisos.
Zice: Se cuvine ca voi, toţi cei ce voiţi a călători pe calea dumnezeiască, să iubiţi cu sîrguinţă pe Stăpînitorul tuturor, Care foloseşte adevărul ca pe un dreptar şi îi munceşte pe cei ce au nemăsurată trufie. Că n-a zis aşa prost: „celor ce se mîndresc”, ci: „celor ce se mîndresc de prisos”. Destul este şi acest cuvînt a arăta dumnezeiasca bunătate: că suferă pe cei ce cugetă oarecum mai înalt, iar pe cei îngîmfaţi şi umflaţi de trufie cu nesăturare îi dă la pedepsele cele potrivite.
24 Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi spre Domnul!
Deci: Ştiind acestea, cei ce străbateţi viaţa de acum cu nădejdea cea dumnezeiască, întăriţi sufletele voastre cu bărbăţie şi plecaţi-vă îndrumărilor Cîrmaciului. Această sfătuire ne este potrivită şi nouă, celor ce avem mîngîierea prin nădejde.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 32


Nescris deasupra la Evrei.

Cei 70 au pus-o pe aceasta, cînd au tălmăcit Psalmul: „Să nu cauţi - zice - tîlcuire a deasupra-scrierii, că scriere-deasupra n-am aflat.” Şi s-a zis Psalmul acesta de către Fericitul David pentru minunatul Iezechia, şi s-a închipuit ca de la însuşi Iezechia, îndemnînd norodul spre cîntare de laudă, după prea-slăvita biruinţă şi după pierderea Asirienilor.
Bucuraţi-vă, drepţii, întru Domnul,
În multe locuri, pe acest „bucuraţi-vă”, Achila şi Simmah l-au tălmăcit: „lăudaţi”.
celor drepţi se cuvine laudă!
Celor ce L-au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au izbăvit de înşelăciune li se potriveşte a-L lăuda totdeauna pe Dînsul. Apoi, învaţă şi cum li se cuvine să facă ei cîntarea de laudă:
2 Mărturisiţi-vă Domnului în alăută, în psaltire cu zece strune cîntaţi-I Lui!
3 Cîntaţi-I Lui cîntare nouă, bine-cîntaţi-I Lui întru strigare!
Însă acestea toate se săvîrşeau după slujba Legii, pentru că întrebuinţau şi alăute, şi chimvale, şi timpane şi alte organe muziceşti. Iar „strigare” este chiuire de biruinţă asupra celor ce fug de la cei ce-i biruiesc. Se potrivesc însă şi nouă cele zise, înţelegîndu-se duhovniceşte, şi este cu putinţă a ne arăta pe noi înşine organ cu bun glas şi prea-tocmit, lăudîndu-L pe Dumnezeu cu toate simţirile cele simţite şi gîndite.
4 Că drept este cuvîntul Domnului, şi toate lucrurile Lui - întru credinţă.
Domnul tuturor - zice - le ocîrmuieşte pe toate cu dreptate. Şi a pus înaintea noastră privirea lucrurilor Lui, îndemnîndu-ne a crede, dar a nu iscodi mult cum s-au făcut.
5 Iubeşte milostenia şi judecata Domnul,
Pentru că ne porunceşte a primi toate cele făcute de Dînsul fără iscodire, fără îndoieli, îngrijindu-ne de viaţă şi împodobind-o pe aceasta cu milă şi cu judecată.
de mila Domnului este plin pămîntul.
Ni se cuvine nouă - zice - a urma pe Făcătorul, că, precum El iconomiseşte cu milă şi îi miluieşte pe cei nedreptăţiţi, aşa trebuie şi noi a da judecată celor nedrepţi, şi milă - celor nedreptăţiţi. Aşa, Iubitorul de oameni, Stăpînul nostru, a hotărît judecată asupra Asirienilor, iar pe noi ne-a învrednicit de cruţare şi de iubirea de oameni.
Apoi, povestind cele pentru dumnezeiasca Pronie, îşi mută cuvîntul către zidire şi ne învaţă că, după ce a zidit toate, Dumnezeu le ocîrmuieşte pe toate şi grijeşte ca de nişte făpturi ale Sale, iar nu ca de unele străine:
6 Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui - toate Puterile lor,
Zice: Zidindu-le, nu a avut trebuinţă de osteneală şi de vreme, ci i-a fost destul Lui la facere numai cuvîntul, că a zis: „Facă-se tărie! - şi s-a făcut aşa. Facă-se luminători pe tăria cerului! - şi s-a făcut aşa.”
Deci aceasta este noima de deasupra a cuvîntului, care se potrivea Iudeilor de demult. Iar teologia cea adevărată ne arată cum a făcut Dumnezeu-Cuvîntul cerurile şi cereştile Puteri, împreună cu Preasfîntul Duh. Aici proorocia mai-nainte apucă evangheliceasca dăscălie: şi - precum dumnezeiescul Ioan, „Fiul Tunetului”, a învăţat pe toată lumea că „întru început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Toate printr-Însul s-au făcut, şi fără de Dînsul nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut” - tot aşa mai-nainte propovăduieşte şi Fericitul David, zicînd: „Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui - toate Puterile lor.” Şi nu dă lui Dumnezeu-Cuvîntul zidirea cerurilor, iar Preasfîntului Duh facerea Puterilor, ci zice că Dumnezeu-Cuvîntul şi Sfîntul Duh le-au făcut şi pe acestea, şi pe acelea. Iar „Puteri” ale cerurilor, unora li se pare că sînt luminătorii de pe cer, iar alţii au zis că sînt Puterile cele nevăzute. Mie mi se pare că a doua socoteală este mai adevărată: că, arătînd pe Dumnezeu ca Ziditor, nu ar fi pomenit numai zidirea cea văzută.
7 adunînd ca un foale apele mării, punînd în vistierii adîncurile.
Că toată firea apelor o are închisă ca întru nişte cămări ce sînt în locuri hotărîte, şi, cînd voieşte, o trage pe aceasta sus în aer şi o adună în nori ca într-un foale. Pentru aceea zice: „ridicînd nori de la marginea pămîntului”. Şi, în alt loc, iarăşi zice dumnezeiasca Scriptură: „Cel ce cheamă la Sine apa mării şi o varsă peste faţa a tot pămîntul.”
8 Să se teamă de Domnul tot pămîntul şi de Dînsul să se cutremure toţi cei ce locuiesc în lume!
9 Că El a zis, şi s-au făcut; El a poruncit, şi s-au zidit.
După ce a pomenit cerurile şi Puterile nevăzute, apoi firea apelor, aduce în mijloc pămîntul şi pe locuitorii lui, învăţîndu-ne că făpturile Lui sînt, şi poruncindu-le să se teamă, şi să se cutremure de Făcătorul şi să se plece voilor Lui. Căci pe acest „să se cutremure”, Simmah l-a zis: „se vor cucernici”, iar Achila: „se vor strînge şi se vor sfii”, trimiţînd evlavia lumii viitoare, după înomenirea, după Patima şi după Învierea Stăpînului Hristos; căci, cînd a făcut cuvintele acestea, oamenii nici nu aveau evlavie.
10 Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, şi leapădă gîndurile noroadelor şi leapădă sfaturile boierilor.
11 Iar sfatul Domnului în veac rămîne, gîndurile inimii Lui - în neam şi în neam.
Cele zise au tîlcuire îndoită: fiindcă a risipit nu numai sfaturile Asirienilor - ale lui Senaherim şi ale lui Rampsak, arătînd puterea şi adevărul sfatului Său - ci a risipit şi ridicările neamurilor de prin lume asupra Apostolilor, şi a făcut arătată tuturor tăria puterii Sale. Că acest lucru l-a însemnat cuvîntul proorocesc zicînd: „gîndurile inimii Lui - în neam şi în neam.” Pomenirea celor două neamuri ne învaţă şi cele ce s-au făcut atunci, şi cele ce vor fi după acestea.
12 Fericit este neamul acela, al căruia Domnul este Dumnezeul lui, norodul pe care l-a ales spre moştenire Lui-Şi.
Se cuvine - zice - a ferici nu pe cei îndestulaţi de bogăţie, ci pe cei ce se bizuie lui Dumnezeu şi dobîndesc ajutorul de la Dînsul. Iar „norod ales”, numit „moştenire a lui Dumnezeu”, de demult era cel iudaicesc, iar apoi cel ce s-a ales din neamuri şi a primit razele credinţei, că zice: „Cere, şi Îţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.”
13 Din cer a privit Domnul, văzut-a pe toţi fiii oamenilor.
14 Din lăcaşul Său cel gata a căutat peste toţi cei ce locuiesc pe pămînt
Pe acestea le-a zis şi întru al 13-lea Psalm, făcînd aceeaşi mai-nainte grăire. Şi - de vreme ce a zis: „a căutat” - a adăugat prea-cu potrivire, ca să nu socotească cineva că nu ştie El cele lucrate de oameni:
15 Cel ce a zidit deosebi inimile lor, Cel ce cunoaşte toate lucrurile lor.
Am spus – zice - că „a căutat Dumnezeul tuturor”, nu ca şi cum n-ar fi ştiut şi ar fi voit a Se înştiinţa, ci ca Cel ce judecă şi izbîndeşte. Căci cum ar fi cu putinţă să nu ştie mişcările sufletului Cel ce l-a făcut pe acesta? Că a pus: „inimile”, în locul „cuvîntării”.
16 Nu se mîntuieşte împăratul pentru multă puterea lui şi uriaşul nu se va mîntui întru mulţimea tăriei lui.

[patinina34]

17 Mincinos este calul spre mîntuire, şi întru mulţimea puterii lui nu se va mîntui.
Ne-am învăţat prin înseşi lucrurile că nu se cade a ne bizui nici puterii trupului, nici bărbăţiei sufletului, nici iuţimii calului, nici mulţimii supuşilor; căci, fiind bogat cu toate acestea, Senaherim nimic nu s-a folosit, ci a primit desăvîrşita pierzare. Deci, Proorocule, arată-ne ce ni se cuvine a face!
18 Iată, ochii Domnului - peste cei ce se tem de Dînsul, peste cei ce nădăjduiesc spre mila Lui,
19 ca să izbăvească din moarte sufletele lor şi să-i hrănească pe dînşii în foamete.
Buna-credinţă - zice - este pricinuitoare a tuturor bunătăţilor, că trage spre sine dumnezeiasca purtare de grijă, opreşte moartea şi lipsa ce vine asupră şi dăruieşte îndestularea bunătăţilor. Şi este cu putinţă ca cei închişi în vremea înconjurării aceleia să fi fost întru lipsa celor de nevoie, iar apoi, prin pierzarea neprietenilor, să se fi izbăvit şi de această primejdie.
20 Şi sufletul nostru aşteaptă pe Domnul, că ajutorul şi scutitorul nostru este.
21 Că întru Dînsul se va veseli inima noastră, şi întru numele cel sfînt al Lui am nădăjduit.
Deci, dobîndind atîtea bunătăţi, avem întărită nădejde spre Dumnezeu şi aşteptăm de-a pururea ajutor de la Dînsul, că El ne-a dăruit şi veselia de acum.
Apoi, după ce a zis: „Întru numele cel sfînt al Lui am nădăjduit”, se roagă să ia milă deopotrivă cu nădejdea:
22 Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit spre Tine!
Însă cuvîntul e foarte îndrăzneţ înaintea oamenilor din vremea noastră, căci cine a nădăjduit aşa? - încît să zică cu îndrăzneală: Măsoară mila Ta cu a mea nădejde! Dar, întru Sfinţitele Evanghelii, Stăpînul ne-a învăţat aceasta: „Cu ce măsură veţi măsura, se va măsura vouă.” Deci: nădejde întreagă, desăvîrşită şi curată! - şi cealaltă viaţă a noastră să o cîştigăm potrivit nădejdii, ca să dobîndim şi multă milă.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 33


Psalmul lui David, cînd şi-a schimbat faţa sa înaintea lui Avimeleh,


şi l-a slobozit pe el şi s-a dus.

Văzînd dumnezeiescul David amara şi zavistnica socoteală a lui Saul, şi făcîndu-şi-l sfetnic pe minunatul Ionatan[COLOR=#800080][1][/COLOR], a fugit şi a apucat spre cetatea Nobe. Deci acolo, întîlnindu-se cu Avimeleh preotul, a tăinuit fuga şi a zis că s-a trimis de către împăratul la oarecare trebuinţă de nevoie. Şi, cerînd pîini, n-a aflat altele, fără numai pe cele ce se împărţeau preoţilor, şi pe acestea le-a luat, dîndu-le preotul afară de porunca Legii, căci numai preoţilor se împărţea hrana aceasta. Dar aici mai-nainte s-au scris şi s-au însemnat tainele darului şi mai-înainte s-au deschis credincioşilor uşile dumnezeieştii iubiri de cinste: că nu numai preoţilor s-a hotărît dumnezeiasca hrană, ci stă pusă înainte tuturor celor ce voiesc împărtăşirea celor dumnezeieşti. Tot atunci, marele David a luat şi sabia lui Goliat, pe care o dăruise lui Dumnezeu, ca pe o pîrgă din războiul acela. Iar „Avimeleh” l-a numit pe Aviatar, ca pe unul cu două nume. Şi - de vreme ce nu a făcut cunoscută preotului fuga, ci a zis că venise pentru a săvîrşi oarecare trebuinţă împărătească - se zice că David „şi-a schimbat faţa”, fiindcă nu a rostit adevărul, cum îi era obiceiul, ci a luat altă faţă în locul celei obişnuite. Însă oarecari din scriitori au dat altă pricină Psalmului, zicînd că David şi-a schimbat faţa cînd a intrat către Achiş[COLOR=#800080][2][/COLOR], iar apoi, temîndu-se de vrăjmăşiile celor de altă seminţie, s-a făcut că se îndrăceşte şi aşa s-a izbăvit. Dar graiurile Psalmului nu au nici o împreună-glăsuire cu pricina aceasta, ci se potrivesc celor mai sus zise, după cum, ajutînd Dumnezeu, se va arăta îndată.
Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea - lauda Lui în gura mea.
Zice: Fugind şi gonind, şi întru bună-norocire, şi întru rea-norocire, Îl laud pe Stăpînul meu.
2 Întru Domnul se va lăuda sufletul meu.
El m-a făcut strălucit şi mă va face vestit.
Să audă cei blînzi şi să se veselească:
3 Măriţi pe Domnul cu mine şi să înălţăm numele Lui împreună!
Nu suferă să aducă lauda singur, ci pe cei ce sînt împărtăşiţi de blîndeţe îi face părtaşi ai cîntării de laudă.
Apoi, arată şi pricina mulţumirii:
4 Căutat-am pe Domnul, şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a izbăvit.
Rugatu-L-am pe Dînsul - zice - şi m-am ridicat deasupra primejdiilor.
5 Apropiaţi-vă către Dînsul, şi vă luminaţi şi feţele voastre nu se vor ruşina!
Că cel ce se apropie la Dînsul cu credinţă primeşte raze de lumină gîndită, după cum s-a proslăvit la faţă şi marele Moisi. Aceasta o zisese David şi mai înainte: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne”. Îndemnînd aşa pe cei de un nărav, întîi se pune pe sine înaintea lor chip şi pildă:
6 Săracul acesta a strigat, şi Domnul l-a auzit pe dînsul şi din toate necazurile lui l-a mîntuit pe el.
Învăţaţi-vă - zice - din cele întîmplate mie a nădăjdui spre Dumnezeul tuturor: că pe mine, cel ce eram prost şi cioban, m-a învrednicit purtării Sale de grijă şi m-a ridicat deasupra vrăjmaşilor mei.
7 Tăbărî-va Îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dînsul şi-i va izbăvi pe ei.
Împreună-glăsuiesc cu acestea şi graiurile Apostolului, care zice pentru Îngeri aşa: „Au nu toţi sînt duhuri slujitoare, care spre slujbă se trimit pentru cei ce vor să moştenească mîntuirea?” Aşa a zis şi Fericitul Iacov, rugîndu-se: „Îngerul ce m-a izbăvit din toate relele…” Aşa a zis şi Patriarhul Avraam către sluga sa: „Domnul Dumnezeu va trimite pe Îngerul Său înaintea feţei tale, şi de acolo vei lua muiere fiului meu Isaac.” Aşa zice Fericitul Zaharia: „Îngerul cel ce grăieşte întru mine...”
8 Gustaţi, şi vedeţi că bun este Domnul, fericit este bărbatul care nădăjduieşte spre Dînsul!
După ce a zis: „Apropiaţi-vă către Dînsul şi vă luminaţi!”, acum îndeamnă: Gustaţi şi învăţaţi-vă bunătatea Stăpînului, că de aici veţi culege fericire. Însă se cuvine a şti că judecata şi înţelegerea aceasta li se potriveşte Iudeilor de demult, dar înţelesul ascuns întru adîncul slovei însemnează darul dumnezeieştilor Taine. Că adevărata luminare se face întru cei ce se apropie prin Preasfîntul Botez, iar gustarea hranei celei de viaţă făcătoare dezvăluie bunătatea Mîntuitorului. Căci ce altceva arată aşa de luminat iubirea Lui de oameni, precum Crucea, şi Patima, şi moartea pentru noi şi a se face hrana şi izvorul oilor Sale?
9 Temeţi-vă de Domnul, toţi Sfinţii Lui, că nu este lipsă celor ce se tem de Dînsul.
10 Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele.
Acestea sînt împreună-glăsuitoare cu cele zise mai sus, sfătuind pe cei ce s-au sfinţit prin Botez să amestece dragostea cu frica şi să aştepte belşugul celor bune de la singur Dumnezeu. Pentru că bogăţia are multe schimbări, şi cel ce este astăzi bogat se schimbă după puţin întru sărăcie. Şi Iudeii, fiind de demult bogaţi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au sărăcit şi au flămînzit după ce n-au mai crezut, iar neamurile ce au crezut au primit de la Dumnezeu belşugul bunătăţilor.

[patinina34]

11 Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine: Frica Domnului voi învăţa pe voi.
12 Cine este omul care voieşte viaţa şi iubeşte să vadă zile bune?
După ce a pus mai-nainte, ca pe un semn vrednic de iubit, viaţa cea fără de scîrbă şi pe cea întreit dorită, de aici ne îndeamnă către nevoinţe:
13 Opreşte-ţi limba ta de la rău şi buzele tale, ca să nu grăiască vicleşug!
14 Fereşte-te de rău, şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe dînsa!
Mai întîi opreşte răutatea; apoi, ne porunceşte a folosi felurile faptei bune. Şi întîi limba, ca pe un mădular lesne alunecos, ne porunceşte a o curăţi de tot vicleşugul şi răutatea. Şi cu limba împreună - buzele, fiindcă şi ele sînt ajutătoare la pornirile aceleia. Al doilea, legiuieşte lucrarea cea bună, că zice: Fă bine! Dar care este capul bunătăţilor? „Caută pacea şi o urmează pe dînsa!” Îmbrăţişînd pacea către toţi, cel paşnic nu jefuieşte pe ascuns cele ale aproapelui, nu îndrăzneşte a face ucideri, nu bîntuieşte nunţi străine[COLOR=#800080][3][/COLOR], nu grăieşte de rău, nu lucrează lucru rău. Face bine, poartă de grijă, împărtăşeşte, ajută, împreună se primejduieşte, împreună se nevoieşte. Aşa este dragostea curată şi prietenia adevărată. Apoi, iarăşi arată rodul acestora:
15 Ochii Domnului - spre cei drepţi, şi urechile Lui - spre rugăciunea lor.
Zice: Cei ce lucrează acestea se privesc de Stăpînul Dumnezeu şi, cerînd ei cele bune, îşi dobîndesc cererile. După aceea, întăreşte cele zise prin cea împotrivă:
16 Iar faţa Domnului - asupra celor ce fac rele, ca să piardă de pe pămînt pomenirea lor.
Vede - zice - şi pe cei ce îndrăznesc a lucra cele împotrivnice şi scoate asupra lor hotărîrea desăvîrşitei pierzări.
17 Strigat-au drepţii, şi Domnul i-a auzit pe ei şi din toate necazurile i-a izbăvit pe ei.
18 Aproape este Domnul de cei zdrobiţi cu inima şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mîntui.
Stăpînul - zice - le este de faţă celor drepţi şi primeşte cu dragoste rugăciunile acestora, dar mai cu osebire se îngrijeşte de cei ce au cuget smerit- că pe aceştia i-a numit „zdrobiţi cu inima”. Şi în alt Psalm zice acest cuvînt: „Inima zdrobită şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.”
19 Multe sînt necazurile drepţilor, şi din toate acelea va izbăvi pe ei Domnul.
20 Păzeşte Domnul toate oasele lor, nici unul dintr-însele nu se va zdrobi.
Că îi sloboade pe dînşii să cadă întru ispita necazurilor, dar îi arată mai puternici şi mai înalţi decît primejdiile ce li se întîmplă, întărind gîndurile lor şi vîrtoşi făcîndu-i, „oase” numind gîndurile. Fiindcă - precum trupul se poartă de către oase, ca de nişte mai tari - aşa şi sufletul dobîndeşte mîntuirea prin gînduri.
21 Moartea păcătoşilor este rea şi cei ce urăsc pe dreptul vor greşi.
22 Izbăvi-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dînsul.
Deci îndrăgitorii faptei bune atîtea bunătăţi vor cîştiga, iar cei ce vieţuiesc întru răutate vor primi sfîrşitul potrivit cu viaţa, şi rău va fi sfîrşitul relei vieţuiri. Iar cei ce au ales slujba lui Dumnezeu şi au cîştigat nădejdea spre Dînsul vor dobîndi de la Dînsul mîntuirea, fiindcă nicidecum nu suferă a greşi împotriva legilor puse de Dînsul.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Fiul lui Saul.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Împăratul Gateenilor, care l-a adăpostit pe David de urgia lui Saul (vezi Cartea întîi a Împăraţilor, capitolul 21).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Adică nu prea-curveşte, nu curveşte cu nevasta altuia.