Arhm. Mina Dobzeu

Lumea Monahilor anul II, nr. 8 (13) August 2008

[SIZE=4]„Uită răul, rabdă mult şi iartă mult!”[/SIZE]

[COLOR=#000000]Părintelui Mina Dobzeu trebuie că i‑a fost drag Huşiul, pentru că toată viaţa a gravitat în jurul lui. Când nu era închis pentru „uneltire contra siguranţei statului”. De treizeci de ani însă vieţuieşte neîntrerupt (decât de opt luni de detenţie, în ’89) în chilia sa de la mănăstirea Sfinţii Petru şi Pavel, la Episcopia de Huşi. La doi paşi de statuia sfântului şi marelui Ştefan aşteaptă veşnicia un bătrân cu ochi albaştri şi multă credinţă. Doi jurnalişti, George Crasnean (Lumea Monahilor) şi Isabela Aivăncesei (Radio România Actualităţi) l‑au „ispitit” cu întrebări, cu puţin înainte de începutul postului Adormirii Maicii Domnului.[/COLOR]
G.C.: Când vine vorba despre dum*neavoastră părinte, toată lumea, involuntar cred, vă asociază cu *Nicolae Stein*hardt! Mai precis, cu botezul lui.
– Providenţa divină l‑o ridicat pe Ni*colae Steinhardt – un intelectual să vorbească despre credinţa cea ade*vărată intelectualilor atei ai acelor vremuri – un evreu care să le facă loruşi cunoscut că s‑au lepădat de Hristos şi de mântuire. Botezul lui a fost adevărat. Taina este adevărată. Şi el a cunoscut lucrul acesta. „Ce bucuros sunt că m‑am botezat” avea să spună cândva, mai târziu. Ai văzut ce face Providenţa divină? A ridicat din rândurile lor, ale intelectualilor, pe cineva care să le vorbească! Am mai spus şi altădată că Steinhardt a acceptat trei mortificări: prima, că nu şi‑a trădat colegii de la Uniunea Scriitorilor – grupul Noica – a doua, că a renunţat la iudaism şi a făcut alegerea cea bună, trecând la Ortodoxie; iar a treia, că a intrat în monahism. Iată cum prin iconomia Sa, Dumnezeu a adus în adevărată cinste un mare intelectual evreu! A fost întrebat, de multe ori după aceea, de ce a trecut la creştinism, că doară evreu fiind, era în rădăcină biblică? Ce a găsit atât de bun, încât să se facă una cu acel popor român şi să se lepede de credinţa sa? Iar el le răspundea că poporul acesta este un neam blajin şi primitor şi are credinţa cea adevărată! Iată, tocmai un evreu a scos în evidenţă faptul că poporul acesta are credinţa cea adevărată! Şi toc*mai prin acest mare om de cultură evreu ne‑a arătat Dumnezeu că ne iubeşte! Le mai spunea israeliţilor că doar aici şi‑a găsit liniştea, în acest popor.
G.C.: Povestiţi‑mi şi mie vă rog, chiar de‑ar fi să vă repetaţi, despre convertirea şi încreştinarea părintelui Steinhardt!
– Mda... Era pe la sfârşitul lui februa*rie, în 1960, la Jilava, imediat după ce m‑au condamnat la şapte ani de închisoare. Eram mulţi în celula 18 şi se ocupaseră aproape toate paturile, imediat ce am ajuns acolo. Eu stăteam cu patul la etaj, căci erau paturi supraetajate, pe trei niveluri. Într‑o seară, între deţinuţii nou veniţi, am observat pe unul ce n‑avea pat şi stătea stingher cu o plasă în mână. I‑am făcut semn şi l‑am chemat sus, lângă mine. Şi omul s‑a bucurat că îi da cineva atenţie şi a fost recunoscător: Mii de mulţumiri – a zis, cu multă afecţiune! După ce ne‑am cunoscut mai bine am aflat că era Nicu Steinhardt şi că făcea parte din grupul Noica, alături de Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George şi alţi scriitori. Dintre ei însă, numai el era ovrei. I‑a plăcut lui Steinhardt că n‑am făcut caz de originea lui şi de faptul că eu eram călugăr. Ceva mai târziu mi‑a spus că vrea să fie botezat, pentru că, zicea el: condiţiile sunt grele aici şi nu voi rezista mult. N‑am să scap cu viaţă de aici: alimentaţia slaba, apa viermănoasă, mizeria, bătăile şi eu vreau să mor creştin. Vreau să mor creştin, mi‑a repetat el şi mi‑a cerut să‑l botez. L‑au întrebat colegii de celulă: dacă te‑ai hotărât să te botezi, *atunci la ce confesiune vrei să o faci? Şi el, făcând alegerea cea dreaptă, a spus că la creştinismul ortodox, iar ei i‑au răspuns *atunci că să te boteze *atunci „călugărul”! Eu eram „că*lu*gărul”. Ţin minte că era în 1960, la Jilava, pe la începutul lui martie. I‑am facut o pregatire, o catehizare… El era un intelectual, cunoştea învăţătura creştină, nu era străin de scrierile biblice că el, cum am aflat mai târziu, avea în anturaj prieteni cu care mergea pe la mănăstiri. A învăţat simbolul credinţei, am vorbit despre Vechiul Legământ – căci Vechiul Testament aste călăuză către cel Nou, cum zicea Clement al Alexandriei. Pe data de 15 martie 1960 el a zis: „Hai să facem astăzi botezul”. Ne‑au scos în ziua aceea la aer şi cu tinetele, cu tot, să aducem apă. El a rămas în cameră pe motivul că îl rodea un bocanc, că avea o bubă. A raportat la comandant să‑l ducă la doctor. Gardianul i‑a zis: „Mii de zile să fii tu aşa, cu cerinţa asta nu te duc niciodată!”, şi a rămas în cameră. Eu, când am venit de afară, am intrat primul în celulă, pentru a putea săvârşi Taina Botezului. Am pregatit un ibric şi apă, el a rostit simbolul credinţei ortodoxe, i‑am făcut exorcizările şi pe urmă am săvârşit Sfânta Taină a Botezului. Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae, în Numele Tatălui, Amin. Şi al Fiului, Amin. Şi al Sfântului Duh, Amin. El a dorit să rămână în acelaşi nume. Şi l‑am încreştinat în numele Sfintei Treimi, săvârşind botezul prin turnare (căci aşa erau condiţiile) cu apă binecuvântată. Pe urmă, acolo între paturi, în celula supraaglomerată, am cântat Câţi în Hristos v‑aţi botezat, în Hristos v‑aţi şi‑mbrăcat. Am săvârşit taina din memorie. Mai erau cu noi şi doi preoţi greco‑catolici. Erau acolo în celulă şi romano‑catolici şi protestanţi, aşa că, iată, botezul s‑a făcut într‑un cadru ecumenic. Acuma, i‑am zis, urmează să mai primeşti şi Mirungerea, dar asta când vei ieşi, pentru că nu avem cele necesare săvârşirii tainei. Să te duci la biserica Sfânta Ecaterina, de la Institutul Teologic, când vei fi în libertate, şi să‑l cauţi pe părintele Teodorescu şi el te va mirui. După cinci ani de libertate, Nicolae Delarohia l‑a căutat pe părinte şi l‑a găsit la schitul Darvari, unde şi‑a plinit botezul. Şi‑a luat şi naşul, pe Emilian Petraşcu, mare intelectual şi el, cel care a scris ordinul transmis de Antonescu: Ostaşi români, vă ordon treceţi Prutul!
Ne‑am mai întâlnit în timp: odată am fost la el acasă, pe când trăia încă tatăl său şi odată a venit le mine la Huşi, prin 1975, şi ar fi voit să rămână, dar episcopul de atunci nu i‑a îngăduit fiindcă nu ne dădeau voie comuniştii să mărim obştea. Însă l‑am îndrumat spre PS Teofil al Clujului şi el l‑a primit la Rohia, unde l‑a tuns monah şi unde a vieţuit până la moarte. Ultima dată l‑am revăzut cu câteva zile înainte de a se muta la Domnul. Voia să meargă la Bucureşti la spital, dar n‑a mai apucat, a rămas la Baia Mare. „Tare mă supără nişte gânduri, că nu mi‑a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”, mi s‑a confesat. „Fii liniştit, i‑am spus, că asta e o ispită de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n‑ai linişte nici acum”. Iar el mi‑a mulţumit atunci, iar după scurt timp a şi murit.
G.C.: Era mai mul*tă credinţă în acele *vremuri?
– În suferinţă aveau oamenii mai multă rugăciune şi credinţă! Totdeauna am învăţat pe creştini că valorile spirituale trebuie să primeze în viaţa omului. Le vorbeam şi deţinuţilor de ierarhizarea valorilor, de logica iluminată de învăţătura de credinţă şi care poate, prin raţiune şi cugetare în Duhul, să ducă la cunoştinţa Adevărului. Şi Adevărul este Sfinţenie. Iar Sfinţenia este Adevărul! Raţiunea aceasta însă, este un dar a lui Dumnezeu. Raţiune, sentiment, voinţă! Toate trei sunt expresii ale chipului lui Dumnezeu în om! Deci ale Tale dintru ale Tale... Aşa m‑a surprins grăind odată Noica şi a spus că are cugetare adâncă călugărul acesta!
G.C.: Câtă puş*că*rie aţi făcut, părinte?