Animale de companie

[CristianR]

Într-adevăr, compania animalelor poate fi foarte binefăcătoare. Dacă unii văd în animalul de companie un obstacol între om și Dumnezeu – și poate fi adevărat, dar și un om poate fi acel obstacol, dacă este idolatrizat –, eu îl resimt tot mai mult ca pe o altă modalitate de apropiere/cunoaștere a Lui.

Despre motanul lui, un părinte duhovnicesc spunea: "El este desăvârșit". Cuvântul ăsta putea însemna mai multe lucruri: și că pisica este un animal perfect, și că este fără păcat, dar și că – spre deosebire de om, care are de parcurs un drum lung până la desăvârșire – animalul este deja acolo, neavând un parcurs lăuntric de realizat.

Deși am avut mereu pisici, cred că în ultimii ani am aprofundat mai mult relația cu ele, îndeosebi cu o siameză (acum bătrână și înțeleaptă), care pot spune că mi-a devenit maestru spiritual, pentru că, modestă și fără să mă dădăcească, m-a învățat multe chestiuni despre viața spirituală, mai ales despre liniștire și menținerea ei. Spre exemplu, dacă ați văzut cum sunt capabile pisicile să se deplaseze, imperturbabile, pe muchia unui gard, în vreme ce jos câinii latră înnebuniți. Liniștea cu care continuă să moțăie în pofida zgomotelor – de picamer, elicopter ori dulău – din jur, m-a ajutat să fac și eu asemenea, într-o oarecare măsură: ce nu mă privește nici nu mă deranjează.

De asemenea, contemplativitatea, capacitatea ei de a privi cu orele pe fereastră ori în spațiul din jur, ori privirea liniștită ațintită asupra mea, pe care i-o surprind când mă trezesc din somn, precum și ritualul de tors și frământat pe care îl execută cu religiozitate la trezire și la culcare – rugăciuni fără cuvinte, la care asceții lucrează o viață ca să ajungă – mă fac să mă gândesc că este o ființă, dacă nu profund spirituală în sens uman, cel puțin într-o deplină armonie și comunicare profundă cu Creatorul tuturor, atât al lor, cât și al nostru. Pentru cuvintele rugăciunilor, de altfel, pare a avea o receptivitate deosebită, căci pare să mă acompanieze în felul ei, torcând.

Între doi oameni care se înțeleg foarte bine este de ajuns un schimb de priviri, cuvintele fiind de prisos, ori putând fi chiar greșit interpretate, comunicarea cu ea este dincolo (sau înainte) de cuvinte și, ca atare, desăvârșită; sau aproape, pentru că nu întotdeauna reușește să-mi transmită din priviri sau din inflexiunile mieunatului că nu-i mai place ficatul de pasăre, în schimb o bucățică de pește ar face-o fericită. Dincolo de asta, însă, o privire aruncată printre gene într-unul din nu puținele momente de odihnă înseamnă: "Simpla ta prezență aici mă bucură". Nu-i nevoie de mai mult.

Ființe fără timp, a cărui trecere nu par să o perceapă, te pot ajuta să accesezi, dacă te lași molipsit de ritmul lor, acea zonă atemporală de dinainte și dincolo de lumea trecătoare.

Cred că acea tâlcuire a Sf. Vasile cel Mare la versetele din Geneza prin care Dumnezeu îl îndeamnă pe Adam ca prin toate făpturile din Rai să urce către El, gustând din ele Viața cea adevărată, se potrivește și aici, căci pe Dumnezeu mai bine Îl poți cunoaște din relația cu o făptură vie a Lui decât din tratate de teologie.