Împotriva EREZIILOR NEO-PROTESTANTE - Cuvântul al II-lea - ICOANELE

[Ioan_Cezar]

Acuma, deşi nu mă simt prea la largul meu între biblişti, că am mai degrabă o căpăţână mundană şi sentimentală, parcă tot aş scrie şi eu ceva...:) Subiectul e pasionant şi deocamdată admirabil condus din condeie. Să mă iertaţi că nu ţin nivelul dar câte ceva toto voiesc să întreb şi să afirm, din a mai bună intenţie - să învăţ, mai întâi, de la fraţii mai mari şi cărturari. Fără pic de ironie o spun!

Mărturisesc, fraţilor, că mult mă miră cum noi oamenii nu găsim timp pentru paşnica activitate de contemplare a frumuseţii ci mereu ne istovim puterile sufletului în dispute pentru supremaţia convingerilor. Eu mai întâi sunt un astfel de om şi acum, răsfoind topicul, mă şi mir că n-am trecut deja la ..atac. Dar nu-i bai, o voi face curînd.

Ca om de lume ce sunt, mă întreb mai întâi: cum de adversarii icoanelor nu sunt animaţi în primul rând de universul artistic al iconografiei? Oare în uriaşa creaţie a artiştilor iconari din nenumărate ţări şi epoci nu găsim imbold pentru admiraţie şi niscaiva contemplare a frumuseţii artei? O artă mai aparte, ce-i drept, una care pomeneşte şi exprimă nu numai sufletul omenesc dar şi Cerul...
Icoana ca semn şi ca simbol, nu ne trezeşte măcar preocuparea pentru oamenii care au lucrat-o? Şi pentru lumea la care e zălogită inima lor?...
Cu riscul ca Mihailc să îmi fi făcut iarăşi o ciufuleală critică, vis-avis de minusculele mele interogaţii şi speculaţii mundane, eu totuşi continui să cuget: să fie lipsită chiar de orice sens icoana, aşa cum spun adversarii? Să fie ciudate şi "urâte" icoanele aşa cum se exprima o soră mai demult?.... Oare pentru că iconarii din vechime şi de azi nu erau în stare decât de lucruri ce par zămislite de mâna copiilor? Fiind ei nişte pitici în comparaţie cu marii meşteri ai Renaşterii, de pildă?
Cei ce au ţinut să reprezinte în icoană o lume aparte, să fi fost doar bieţi ignoranţi ai legilor perspectivei şi ai mulţimii de tehnici precum şi ai anatomiei umane? Sau, poate, ei deja ne sugerează prin icoană că lumea în-semnată de ei este o lume diferită de a noastră...
Să fie icoana nu daor un semn, ori un simbol, ci şi un imbold pentru anumite resurse rămase în oarece letargie înlăuntrul nostru?
Cum să abordăm icoana? Filosofic, esteticeşte, numerologic? Sau poate istoric, stilistic, compoziţional?...
Mă gândesc că mereu omul a creat o imagine, o reprezentare în primul rând pentru a întipări şi sugera ceva, o realitate fără de care icoana nu ar avea obiect. Care să fie acel ceva tainic, acel cineva?... Îl putem cunoaşte suficient de bine doar pe calea intelectului, îl putem pătrunde cu mintea fără a avea absolut nici o nevoie de imagini?....
Iar dragostea, care mereu s-a adresat întregii fiinţe - lumii simţurilor, emoţiilor, voinţei şi intelectului, nu are oare şi aici ceva de spus, ceva de exprimat? Nu vin imaginile vizuale, auditive, olfactive etc. să coloreze lumea spre care aspirăm şi în care fiinţăm şi astfel să ne-o facă mai apropiată, mai dragă, mai "a noastră"?

Dar astea sunt reflecţiile unui cuget mundan, o recunosc cu regret, iar cele duhovniceşti eu nu le pot atinge acum, deşi privesc o icoană aşezată chiar lângă laptopul meu...:)

Doamne ajută!