Interpretare -Pilda celor 10 fecioare

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Uite Cezar, un reper pentru orientarea cautarii:


Hint: Zgarcenia celor cinci fecioare intelepte

Zgarcenia nu vrea sa riste nici cel mai mic discomfort, daramite pierderea mantuirii.

Sau dorinta de mantuire poate sa justifice zgarcenia?

============

Cine sunt de fapt cele cinci fecioare intelepte?

Nu ştiu ce e cu zgârcenia, nu îmi pare deloc că ar fi vorba de zgârcenie. Aceasta e o trăsătură de personalitate (mai exact de caracter), însă aici e vorba mai degrabă despre un refuz, pur şi simplu, într-o situaţie anume iar nu de zugrăvirea unei tendinţe constante şi generale a fecioarelor înţelepte. Parabola nu ne spune că de obicei fecioarele refuzau să împartă cu aproapele (asta da, ar fi zgârcenie), ci doar că în acea situţie excepţională ele au refuzat să împartă untdelemnul. Care să fie tâlcul acestui refuz - iată o întrebare bună (cel puţin pentru mine).
Din câte îmi amintesc, exegeţii ortodocşi (în împărtăşire cu Sfântul Serafim, cu Sfântul Ioan Gură de Aur etc.) văd în untdelemnul cu pricina o trimitere la energia necreată sau, uneori, la iubirea pe care o aveau fecioarele (iubire curată şi lucrătoare, care atrage harul Duhului Sfânt).
Unele s-au îngrijit să aibă har (iubire), altele nu. Printre altele, pentru că harul implică şi timp. Sau, păstrînd termenii parabolei: ce noapte de nuntă e aceea în care nu ai untdelemn care să îţi asigure tainica lumină necesară contemplării ÎNDELUNGATE a chipului iubitei / iubitului?... De ce să te arăţi orb în cele care se cuvin văzute? De unde ar mai veni bucuria întreagă?... Or, fără de untdelemn, rămâne lumina de o clipă şi apoi... întuneric beznă.

DE CE REFUZĂ FECIOARELE ÎNŢELEPTE SĂ DEA DIN HARUL "LOR" SAU CHIAR DIN IUBIREA "LOR"?
Pentru că harul şi iubirea nu sunt ale lor!
Le erau dăruite ca act de strictă necesitate. Nu "preparau" ele har şi iubire, nu erau Dumnezeu. Ci, în smerită cunoştinţă, colaboraseră cu Izvorul sau Proprietarul harului şi al iubirii, pentru a obţine ceea ce aveau de absolută trebuinţă.
Harul şi iubirea fuseseră obţinute din afară, ele le-au "cumpărat" de la "vânzători" prin jertfa lor. Nu au jertfit de dragul jertfirii, ci pentru un scop: de a căpăta har, de a căpăta iubire. Au conclucrat cu Dumnezeu pentru asta, au oferit şi au primit în schimb.
Celelalte nu s-au îngrijit de conclucrare, considerînd probabil că se vor descurca singure, că le e suficientă fecioria sau dorinţa sau candela. Nu s-au îngrijit de lumină. Or fi crezut că luminează fecioria lor destul... Dar lumina omenească, fără susţinere şi prelungire în Lumina lui Dumnezeu, ce putere să aibă, cât să dureze?.... Că noaptea-i lungă...

În acest context, pare evident că Mirele le-a recunoscut pe primele fecioare deoarece exista deja o istorie a conclucrării dintre Mire şi fecioare. Iubeşti pe cine cunoşti, nu pe cine nu ai întâlnit niciodată în prealabil (apropos, nu cred în dragostea la prima vedere...:)).
Pe de altă parte, Mirele nu putea să le cunoască pe celelalte fecioare, din moment ce ele nu s-au implicat mai înainte în vreo colaborare sau împreună-lucrare cu Sursa harului. Păreau indiferente la distincţia dintre întuneric şi lumină... Ori poate se credeau lumina?...

Parabola îmi pare legată esenţial de tema trândăviei.
Nu întâmplător se încheie cu îndemnul "Aşadar, privegheaţi..."

A trândăvi, în Biserica ortodoxă, înseamnă a nu cere permanent har, ajutor, LUMINĂ de la Dumnezeu. A nu fi permanent cu inima şi mintea înaintea lui Dumnezeu. A te purta ca şi cum uiţi de Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu nici nu ar mai fi, pentru o vreme (când eşti prins doar de ale tale - în ciuda chemării "Lasă toate ale tale şi urmează Mie!"). Îţi e suficientă lumina candelei tale personale şi nu cauţi nimic din afară. Ţi-o împodobeşti ca şi fecioarele, îţi faci candela frumoasă (poftim, ăsta-i trupul!) şi stai fără grijă.

A fi trândav înseamnă a face de capul tău şi după capul tău, înaintea ta şi a părerilor tale ca judecători supremi şi ca parteneri de viaţă. A nu " munci" la relaţia ta cu Dumnezeu. A fi chiulangiu din relaţie, a fi absent. A fi singur, de fapt. Tu cu luminiţa ta efemeră. Ce poate urma din clipă în clipă, dacă nu întunericul?

Cum vrei, atunci, o, biată fecioară, să te recunoască Mirele - dacă nu L-ai întâlnit până azi niciodată? Cum să te aleagă dacă nu ai arătat ce poţi face, ce eşti dispusă să jertfeşti, cum ştii să conlucrezi, cum îţi asiguri lumina şi timpul?...

P.S. Omeneşte, mă întreb dacă un tânăr mire s-ar căsători pentru o viaţă întreagă cu o femeie EXCLUSIV în baza faptului că e ... fecioară (restul nu contează). Poate că da, în cazul că ar avea o fixaţie privind fecioria în sine şi numai fecioria, deh!

P.P.S. Fecioarele înţelepte nu mi se par deloc zgârcite, ci dimpotrivă: darnice, atât cât le permite situaţia. Se vede aici şi înţelepciunea lor (în genere înţelepciunea e caracterizată şi de bunătate, nu doar de acuitatea raţională a simţului situaţiei şi al perspectivei): le învaţă pe celelalte să facă ceea ce e bine, folositor, adică exact ce au făcut şi ele. Dacă vrei să ajuţi pe cineva, cel mai bine e să îl înveţi meşteşugul prin care tu însuţi ai obţinut ceea ce semenul râvneşte. Nu îi dai peşti de-a gata, ci îl înveţi să pescuiască... Dacă îţi cere cineva har, nu te-apuci să îi dai tu, că doar nu eşti Izvorul şi Proprietarul harului, ci îi arăţi cum se obţine harul în dar: rugăciune, nevoinţă etc. Îi arăţi cum se face.