Patima desfrânării şi biruirea ei în viziunea spiritualităţii ortodoxe

[AlbertX]

După avva Evagrie Ponticul, desfrânarea este: dorinţa după felurite trupuri, iar în viziunea Sfântului Nil Ascetul, este cea mai de pe urmă ruşine. Sfântul Grigorie Sinaitul, vorbind despre această patimă, o consideră ca ceva ce creşte mai mult în partea poftitoare a sufletului şi a trupului, deoarece plăcerea ei este amestecată întreagă în toate mădularele.

Patima curviei este începătura, împărăteasa, stăpâna şi plăcerea, care cuprinde toate plăcerile, având ca soaţă trândăvia, care poartă ca o căruţă greu de biruit pe căpeteniile lui Satan. Despre ea se spune că este una din prilejurile sau pricinile prin care au intrat patimile în noi.

Făcând referire la patima desfrânării, Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că nu în unirea trupurilor stă necurăţia, ci în cugete şi în intenţia omului. Sfântul Ioan Damaschin, când enumeră patimile trupeşti, aşează patima desfrânării între patimile trupului: Iar patimi trupeşti – spune el – sunt: iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăţia, amestecarea sângelui (incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele (zoofilia sau bestialitatea), poftele rele şi toate patimile urâte şi potrivnice firii

Caracterul patologic şi patogen al desfrânării apare destul de evident, putând astfel să înţelegem de ce Sfinţii Părinţi o numesc adeseori boală şi văd în ea o formă de nebunie. Bolnavă şi rănită de săgeata poftei desfrânate este inima care vede pentru a se învăpăia de dorinţă. Tot el o numeşte boala cea mai rea sau scurt boală şi vorbeşte despre mintea îmbolnăvită de loviturile ei. Sfântul Grigorie de Nyssa o numeşte boala plăcerii. Desfrânarea este flacără a iadului, căci plăcerea pe care o aduce păcatul este scurtă, dar durerea pe care o produce este veşnică.

Această patimă grosieră mai este definită şi ca întrebuinţarea patologică pe care omul o dă sexualităţii sale. Acest lucru îl putem observa din cuvântul grecesc πορνεια (porneia), care înseamnă prostituţie şi prin care Sfinţii Părinţi au desemnat toate formele de patimă legate de sexualitate ca desfrâu, adulter, concubinaj etc.

Desfrânarea sau curvia are o lucrare pătimaşă variată: ca relaţie trupească între sexele opuse în afara căsătoriei religioase; relaţii exagerate fără respectarea perioadelor de post şi fără finalitatea naşterii de prunci; relaţii contra firii între acelaşi sex; onania; privitul imaginilor necuviincioase, consimţirea cu gândul la acest păcat, crearea diferitelor scenarii mentale cu referire la desfăşurarea patimii, vorbele, glumele şi cuvintele uşuratice, triviale şi cu dublu înţeles, care constituie aluzii la desfrânare etc.

În concluzie, putem afirma că păcatul desfrânării sau curvia este o nebunie a sexului, o funcţie sexuală, o folosire anormală a acesteia, nu spre procreare, ca expresie a iubirii de fiinţă dintre cele două persoane, ci într-un uz pervertit, spre plăcere şi satisfacţie trupească personală. Curvia este un abuz de sex.

După Sfântul Ioan Casian, formele desfrânării, sunt:

- actul sexual împreunarea cu un partener;

- masturbaţia şi scurgerea nocturnă, descrise eufemistic ca (desfrânare) fără a atinge o femeie şi denumite şi necurăţie;

- desfrânarea în minte şi în inimă.

Atunci când unirea sexuală se produce în afara contextului ei spiritual şi se practică numai pentru desfătarea simţurilor, inevitabil ea îl mutilează pe om, pervertind profund ordinea firească a raportului său cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu aproapele.

Dorinţa exclusivă de plăcere sexuală ce caracterizează desfrânarea, pune în mişcare puterea poftitoare a omului şi o îndepărtează de Dumnezeu, Care ar trebui să fie scopul ei esenţial. Orbit de desfătarea simţurilor pe care i-o produce această patimă, omul se lipseşte astfel de desfătarea spirituală cu bunurile cereşti. Plăcerea privită ca scop în sine devine pentru om un absolut, care-L exclude pe Dumnezeu şi-I ia locul, iar din această pricină se ajunge la transformarea dorinţei de absolut, care înainte era îndreptată spre Dumnezeu, într-o dorinţă exclusiv carnală, pătimaşă, impersonală ce devine o formă de autoidolatrie.

Prin desfrânare, omul îşi face din voluptate un idol. Atunci omul nu mai vede centrul fiinţei sale în chipul lui Dumnezeu pe care-l poartă în sine, ci în funcţiile sexuale. Într-un anume fel, el se reduce la acestea, tot aşa cum cel care este stăpânit de patima lăcomiei se reduce la funcţiile sale gustative şi digestive. Astfel, omul se descentrează şi vieţuieşte înstrăinat de sine. Nefiind, aşa cum se cuvine, supusă iubirii spirituale, funcţia sexuală ajunge să ocupe în om un loc nespus de mare, poate chiar exclusiv, şi înlocuieşte iubirea cu pofta animalică şi instinctivă.

Mai multe pe această temă se pot citi aici - http://www.revistateologica.ro/pdf/15%20petcu.pdf