Atentie parinti cu educatia crestina! - Fata disparuta in Bucuresti...

[zaharia_2009]

În prealabil postat de antiecumenism

După-amiază, rupt de oboseală, ars de soare, m-am oprit pe culmea unui deal. Deodată, am auzit ţipătul trenului. Am sărit ca ars. În vale, departe, de-a lungul Jijiei, l-am văzut gonind prin luncă. Strălucea cu o bucată de soare scursă pe pământ, o dâră vie. Am luat-o la vale, cât puteam de tare, cu picioarele sângerând prin bulgării uscaţi. Mai erau vreo trei kilometri până la calea ferată, dar mie mi se părea că voi putea ajunge dintr-o fugă, dintr-o sforţare.

Am alergat, mai mult pe vârfuri, de durere, până la haltă. Trenul nu mai era acolo demult. Ştiam că se va întoarce seara, apoi din nou pe la 3 dimineaţa. M-am ascuns sub malul Jijiei şi l-am aşteptat. Voiam să îl văd de aproape. De asta plecasem de acasă. Mâncare nu mai aveam. Cum crescusem pe coclauri, pe lângă sat, ştiam să deosebesc buruienile bune de mâncat, scoteam peştele cu mâna din culcuşul lui de mâl, scoicile. Atunci, aşteptând trenul, am prins peşti cu mâna, câţiva cărăşei, şi i-am mâncat cruzi. Am molfăit frunze de măcriş, cepuşoare de pur, cu gust de usturoi, şi mi-am potolit foamea.

Trenul! Nu l-am auzit, întâi l-am simţit în tălpi. Pământul înviase şi mă gâdila. Am alergat spre staţie. Plângeam de bucurie. L-am văzut venind spre mine, mare cât un deal, strălucind ca Făt-Frumos în armură, însângerat de lumina asfinţitului. Voiam doar să-l ating, apoi să mă ascund undeva, pe lângă haltă, aproape de oameni, iar dimineaţă s-o iau înapoi spre casă. Când a oprit, cu un scrâşnet lung de fier pe fier, m-am apropiat încet de el, pe partea opusă haltei, pe unde nu erau oameni, şi mi-am lipit obrazul ars de soare, cu băşici cleioase, de platoşa lui de tablă, rece, mirosind a smoală şi, nu ştiu cum, a depărtări. Aş fi vrut să-l pot îmbrăţişa, să-l ţin lângă mine. Venisem doar să-l văd, dar când am simţit că se smulge încet de pe şine, că nu-l pot ţine pe loc, că-l pierd, mi-am făcut vânt şi am sărit pe scară. Tremurând, am păşit în tren cu teamă şi cu bucurie, ca într-o biserică.

Ca şi în povestea fetei dispărute de acasă, pe care a cătutat-o şi guvernul, tot un controlor de tren m-a găsit şi pe mine. I-am spus, cu inocenţă, că plecasem de acasă (nu că am fugit, ci că am plecat: cum se pleacă) doar ca să văd trenul, dar că pe urmă mi-a venit să şi merg cu el, să ajung până în Iaşi, oraşul unde nu există noapte, cel mai îndepărtat oraş de pe pământ. Naşul m-a dus până la Iaşi, unde m-a dat pe mâna Miliţiei. Miliţienii mi-au dat mâncare şi m-au dus să dorm la camera Mama şi copilul. Acolo, o femeie m-a spălat într-o cădiţă şi mi-a pansat picioarele zdrelite. Am dormit buştean. N-am văzut Iaşul, dar măcar am ajuns până acolo. Dimineaţa, un miliţian m-a urcat în trenul de Dorohoi, m-a dat în primire controlorului, iar controlorul m-a pus în braţele altui miliţian, care mă aştepta în gara Zlătunoaia. De acolo m-a dus cu o şaretă până peste deal, la ferma unde lucra tata.

Nu mi-a zis nimic tata. Ştia de seara că lipseam de acasă, dar nu-şi făcuse griji. Pe atunci copiii nu erau ţinuţi în hamuri. Dormeam uneori pe unde mă apuca noaptea: la stână, la moş Ion, la herghelie, la nănuţul Drăghici, la Baloate, la iaz, în căsuţa din salcâmi. Dar niciodată nu fugisem din sat. Miliţianul se aştepta să mă ia tata la bătaie, dar el a zis râzând: “Lasă, a fost băietul până la Ieş” ‒ şi m-a mângâiat pe cap. Pracă ar fi fost mândru de mine! M-a trimis repede acasă cu un tractor de la el de la fermă, unde era un fel de şef. Am intrat în sat ca un erou. Cine mai văzuse, ca mine, trenul? Cine mia fusese, ca mine, până la Iaşi? Singur, nu de mânuţă. Eram eroul tovarăşilor mei de joacă şi chiar al meu însumi. Nu şi al mamei, care a mai rărit gardul cu o nuia ca să-mi arate cât suferise când n-am ieşit, seara, la numărătoare. Ea dădea cu sete, dar pentru prima oară nici nu simţeam bătaia. I-am zis că şi dacă îmi taie picioarele, tot nu-mi pare rău. Preţul era prea mic.

A fost cea mai frumoasă călătorie a vieţii mele. Călătoria mea iniţiatică, adevărata mea intrare în lume. Cred că mi-a schimbat viaţa. Am învăţat de la vârsta aceea, atât cât puteam eu pricepe, ceva despre pasiune, despre curaj, despre sacrificiu, despre stropul de nebunie care îţi colorează viaţa.

Cine ştie, poate că şi fata plecată la duhovnic pornise în călătoria sa iniţiatică. A fost alegerea ei. Poate destinul ei acolo s-ar fi împlinit, în mănăstire. Dar ne-am opus toţi. Copiii de astăzi cresc în incubatoare, să nu-i atingă niciun fir de praf, cu milioane de ochi aţintiţi asupra lor. Când pleacă de acasă, îi caută guvernul! Copii de plastic, copii de sticlă, într-un joc plin de precauţii, stupide de la un punct încolo, copii care n-au îmbrăţişat niciodată un tren."

Articolului din Jurnalul national i se pot gasi multe contrapuncte, cumulate mai ales din cauza faptului ca in ziua de astazi exista multi descreierati liberi prin lume (numai aseara a fost redifuzat pe Pro-tv "rapire la Paris"- un film deosebit de elocvent pt. tineret dar mai ales pt lumea in care acest tineret traieste. Slava lui Dumnezeu ca in Romania inca nu este chiar asa!) si care uneopri fara niciun motiv (nu mai socotim atunci cind isi fabrica unul) declanseaza tragedii.
Dar cu toate greselile care i se pot gasi, inafara de parfumul naratiunii ca atare, a stilului literar, idea este excelenta.
Romania nu mai are asemenea copii, maturi cu adevarat si incercati cu realitatea lumii.
Nu mai exista decit extremele, restul, prea putin !
Ori exista copii speriosi, infricosati de parinti "ca te fura Mirko si te violeaza"(este f. posibil daca mergi pe unde stau mircokii) sau iti ia singele sau iti scoate rinichii, sau te ia tiganii si te face robul lor, sau cine mai stie ce !
Sau exista gangsterii adolescenti, plini de fronda, razvratiti in permanenta si putind de dorinta de a epata: tatuati in fel si chip, cu cercei bagati pe temiri unde, cu limbaj in jargon, cu gestica si grimaserie obscena, prosti la carte si cu cultura generala searbada rau de tot, necunoscatori nici ai limbii materne, "eliberati" de scleroza parintilor si de nesimtirea profesorilor !
Prea putin din ceilalti... prea putini!

De aceea eu apreciez acest articol de ziar desi recunosc cum ca este un pic cam fortat... dar are partea lui buna incontestabil !

Cit priveste subiectul de deschidere a threadulu , modul in care se pune problema, pot spune ca este drama Romaniei : nu am intilnit pina acum nciun parinte (incepind cu fratele meu) care in momentul in care copilul sau licean de anul III sa ii spuna ca voieste sa se calugareassca si el sa fie bucuros .
Toti parintii, dar toti, parca sunt timpiti la unison, raspunzind precum fratele meu: baiiii, sa nu crezi tu ca eu nu inteleg ce este Dumnezeu, dar fi-meu are alte treburi ! Nu este asta de el !
Cu mult mai mult, de departe , parintii sunt mai bucurosi cind copii lor le spun ca vor sa se predea diavolului, atunci si primesc binecuvintarea lor si sunt si ajutati: sa devina smecheri, unsi cu toate alifiile, destepti ca sa nu-i faca nimeni, priceputi la furat orice(adica la afaceri, ca sa reformulez !)niste versati cu femeile ca sa nu poata fi prostiti de orice fufa, sa faca averi si sa colinde lumea peste tot... ca sa nu moara prosti !
Ca om din societatea contemporana daca stai in puipaturi si rinjete cu diavolul esti mult apreciat, dar daca te afiorasesti lui Dumnezeu... deja esti un paria 1
Insasi subiectul cu aceasta liceeana si , la fel, acest, thread , este dovada certa !