Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

„Încercările ce le aduce cuiva diavolul nu întrec puterea aceluia de a le răbda. Căci, dacă ar întrece această putere, omul n-ar avea nici o vină în cazul că nu le-ar putea răbda şi depăşi. Deci, cei ce cad nu pot da ca scuză că încercările sau ispitele au fost peste măsura puterii lor de a le înfrânge. Desigur, lucrurile se complică, dat fiind că omul nu le biruie numai cu puterea sa, ci şi cu puterea lui Dumnezeu. Dar puterea dată lui de Dumnezeu i se dă în aşa fel, ca să nu focă de prisos efortul lui maxim sau să nu ceară un efort pe care omul nu l-ar putea face. Excepţie fac minunile ce se fac în unele cazuri prin unii. Dar poate şi în aceste cazuri puterea mai presus de fire dată unora e pe măsura credinţei lor mai presus de fire. În general însă, hotarul dintre ordinea firii şi cea mai presus de fire e foarte greu de trasat şi e foarte mobil. În cei credincioşi puterile mai presus de fire, pătrunzînd în fire, ridică înseşi puterile acesteia la diferite niveluri.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 329 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 244)




"Orice ideal, orice gând pozitiv presupune existenţa în noi a unui principiu pozitiv, unul care să se identifice cu o sfântă convingere a sufletului nostru. Aceasta, de bună seamă, fiindcă în străfundul fiinţei noastre, par a fi ascunse toate formele de manifestare ale binelui, pe care ne străduim să le readucem în inimă ca pe unele care au aparţinut cândva acesteia. Cât adevăr cuprind cuvintele Apostolului: „ce ai pe care să nu-l fi primit? (orice gând bun, toate darurile naturale), iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1Corinteni 4, 7).

Observăm în noi înşine cum luptă credinţa cu necredinţa, forţa binelui cu forţa răului, iar în lume duhul Bisericii cu duhul lumii. În lume veţi distinge, în ordinea spiritului, două poziţii opuse: una a luminii, cealaltă a întunericului, una a binelui, alta a răului, una a religiozităţii, duhovniciei, alta a necredinţei şi secularismului. De unde se trage aceasta? Din lupta celor două puteri opuse: puterea lui Dumnezeu şi puterea diavolului. Dumnezeu lucrează în aceia dintre fiii Săi care Îi arată ascultare; diavolul, în fiii neascultării („Duhul care lucrează în fiii neascultării”, cf. Efeseni 2,2). Şi eu simt adesea lupta dintre cele două tendinţe opuse. Uneori, când încep să mă rog, puterea cea rea mă apasă chinuitor, îmi împovărează inima, ca să nu mă pot înalţa cu ea către Dumnezeu.

Cu cât sunt mai sigure şi mai solide mijloacele care mă leagă de Dumnezeu (rugăciunea şi pocăinţa), cu atât de înverşunează împotriva lor, folosindu-se de tertipuri distrugătoare, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al nostru. Nimic nu lasă să-i treacă nefolosit: nici lenea noastră trupească, nici slăbiciunea sufletului, atracţia acestuia către bunuri şi preocupări pământeşti, nici îndoiala, căreia îi cădem victimă toţi, puţina credinţă sau necredinţă, gândurile spurcate, viclene sau hulitoare, apăsarea sufletească, întunecarea minţii, toate sunt îndreptate împotriva celor neatenţi la uneltirile vrajmaşului, pentru a face să ne poticnim pe drumul rugăciunii, când urcăm pe scara care ne duce la Dumnezeu.

De aceea sun atât de puţini rugători sinceri, râvnitori, de aceea sunt atât de rari cei ce ţin post pentru a se pregăti pentru spovedanie şi împărtăşanie. Poate că n-ar posti nici jumătate dintre cei ce postesc astăzi la noi dacă legile statului ( de atunci – n.tr.) nu i-ar obliga pe toţi să se spovedească şi să se împărtaşească o dată pe an. Toţi cunoaştem aceasta din experienţă."
Viaţa şi minunile Sf. Ioan de Kronstadt