tinuta la manastire

[zaharia_2009]

Biserica se afla intotdeauna la periferia preocuparilor noastre chiar daca noi ne luptam sa aratam altceva .
Ne-o arata viata, o spunem noi fara sa vrem cu gurita noastra, o aratam noi din faptele noastre .
Ma intreba o sora ca de unde stiu eu ce zace sub aparenta niknamelui ? Pai nu spune Mintuitorul ca : omul se cunoaste dupa faptele sale, ca din vorbe... nu exista necredincios !
Si cum ii place mai mult ispititorului sa lege fapturile, noi vorbim si ca si cum am avea mintea rupta in doua, ne si preocupam de cu totul si cu totul altceva .
Mai intii cautam orice este nevoie pt "ocazii speciale" . Suntem oricind pregatiti si inca facem eforturi continue ca sa fim in "rindul lumii" in situatiile in care trebuie sa ne aratam(nu si dovedim) "clasa".
Dar pt. specialul specialului nu facem nimic , nemaivorbind ca pregatiti nu suntem nici o data .
In scimb , atunci cind ne aducem totusi aminte de asta ne buseste asa, deodata, dorinta fierbinte de a aface ceva . Si atunci, de cele mai multe ori din mindrie, cadem in plasa celui care ispiteste (si am vazut ca este o userita care desi incearca sa o dea din condei a la misto, inca nu stie cine ispiteste din veacuri, mare mirare !) si facem exect ceea ce nu trebuie: nu dorim nici morti sa facem si sa incepem cu cele mici, marunte, usurele, ci tintim la maretie din prima .
Adica, nu ne intereseaza sa incepem cu smerenia imbracamintei, cu renuntarea la machiaj, la parfumuri la bijuterii, la nunti, la excursii, cu smerenia limbajului, a bunatatii dezinteresate, a linistii, a pacii, a postului adevarat, a prezentei continue in biserica si la cit mai multe slujbe, nu ! Ca astea sunt nimicuri, adica nu, nimicuri nu, dar sunt asaaaa, mai putin importante, ca de, nu in asta sta credinta tare ! Pai ce, nu s-au vazut sfinti cu cercei in urechi si basma pe cap, ori cu tatuajul Preacuratei pe tot spatele ?
Noi vrem ca din primele zile sa fim niste rugatori puternici, cu forta in cuvintul rugaciunii,sa ne spovedim pina la puritanism, sa dobindim niste harisme deosebite ca sa vada lumea ca ne pricepem intr-ale bisericii si putem da si sfaturi, sa fim un punct de reper in comunitatea noastra si cit de repede sa ajungem niste povatuitori respectati . Sa cunoastem si sa avem in curiculum vitae nume de duhovnici tari de tot si minastiri vizitate din cit mai indepartata Siberie , s.a.m.d.
Acestea sunt stari care "musca" pe multi, care ii situeaza intro lume a lor si care atunci cind sunt treziti la realitate se supara si in cele din urma iti raspund : pai povatuitor esti tu ? pai duhovnic esti tu de te porti asa ? Pai crestinul/duhovnicul adevarat trebuie sa fie asa si asa, sa te ia asa si asa, sa te invete cu rabdare asa si asa, cu tact, cu inima tavalita prin colb, si rabdator, daaaa, rabdator rau de tot cu toate prostiile si buruienile celuilalt .
Adica tu la inceput esti in starea de mielusel numai de miere dar daca cineva iti da peste nas, calumea, ca sa iti revii mai repede, deja incepi sa-ti arati cornitele de ...
Pai cum vine asta ? Cum sa rezolvam asta ?