Închisoarea copiilor

[adam000]

În prealabil postat de lore86

Si stii care e drama? Vorbeau zilele astea cu tatal meu, intrebandu-l cum erau acele timpuri. Apoi l-am intrebat de inchisoarea copiilor. A zis ca nu exista asa ceva, o confunda cu scolile de corectie. Respingea total ideea ca unii copii faceau inchisoare ptr ca faceau parte din fratiile de cruce.In conceptia lui, cat si a contemporanilor sai in acele locuri erau inchisi infractorii, pleava societatii, delincventii dintre cei mai periculosi.
Nici macar cand i-am pus un documentar realizat de tvr cu supravietuitorii inchisorii nu-i venea sa creada. Zicea ca astea e varianta lor, ca nu voiau sa recunoasca faradelegile facute.
Daca ar fi sa rascolim, se pare ca regimnul si-a lasat o puternica amprenta aupra contemporanilor lui. S-a reusit chiar o reeducare a multora.
o prietena tocmai mi-a confirmat lucrul acesta.In drumul ei spre iasi, mereu intalneste cate un comunist convins care apara cu indrajire regimul de trista amintire.

Exista in om, cred, diferite mecanisme psihologice (Ioan Cezar ne-ar putea lumina mai bine intelegerea aici), dar:
Pe de o parte omul are tendinta cumva sa se identifice cu mentalitatea mediului si societatii in care traieste, sau sa se identifice cu experientele traite in viata sa, incat aproape si le insuseste ca fiind a lui, ca facand parte din imaginea de sine (un fel de daca a trait ceva, inseamna ca e al lui, face parte din el).
Cred ca asta e o tendiinta pe care omul o foloseste din plin si in priviinta pacatelor.
Pe de alta parte omul are tendinta de a-si apara imaginea de sine ca fiind "buna", iar daca imagina de sine cuprinde alipita/ impropriata in ea si imaginea unei mentalitati a mediului si a societatii sau a vreunei experiente traite, omul are tendinta sa o apere si pe aceea ca fiind "buna" (posibil mergand pina intr-acolo incat ajunge sa nege evidentele sau realitatea, numai ca sa isi apere valenta aceasta "buna" a imaginii de sine/ a vietii traite si impropriate cumva la nivelul imaginii de sine) pt ca nu ar putea suporta ideea (oare chiar i-ar dauna in vreun fel? - aceasta ar fi o mica provocare pt Ioan sa ne explice), ca imaginea lui despre sine sa fie altfel decat "buna". Asa ajung unii sa apere comunismul ca fiind "bun" si minunat pt ca traindu-l l-au impropriat ca facand parte din imaginea lor despre sine pe care o apara.

Ma intreb de cate ori si in ce masura nu facem si noi exact asa si cu pacatele pina ajungem sa nu mai stiim ce e pacat si ce nu, pt ca le aparam pe toate ca facand parte din imaginea noastra de sine pe care ne-o aparam ca "buna" (in loc sa admitem despre noi o imagine de sine "pacatoasa"), pina ajungem sa nu mai stim a distinge binele de rau. Oare asta (al iubirii imaginii de sine / al iubirii de sine - desi oare acestea doua sint acelasi lucru? Ca nu par a fi chiar identice) este un nivel ce trebuie biruit in stradania de a urma porunca Mantuitorului: "Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui."
"Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică."