Nelamuriri din citate - "nu esti de-al Nostru"

În prealabil postat de leonte

Daca spun ca adevarata Biserica este sufletul omului care se roaga, tot de idei protestante se cheama ca sufar?

Părerea mea este că într-adevăr este protestantă ideea asta, chiar dacă te consideri liber de influenţe protestante. Un astfel de gând se poate naşte şi în mine, şi în tine, fără a avea neapărat legături cu cei care în istorie l-au enunţat primii.

În general, cred că protestantismul este, cel puţin la origine, anti-sistem. Şi eu cred că Biserica nu este un sistem al mântuirii. Pentru că Hristos-Dumnezeu nu este sistem, iar atunci când se încearcă sistematizarea se uită tocmai de El. Se caută obţinerea unei mântuiri viitoare prin împlinirea unor norme de viaţă, uitând că mântuirea este aici şi acum (nu spun începe întrucât transgresează timpul, e din veşnicie şi în veşnicie), că este a vieţui cu Hristos cel Înviat. Care a spus: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor”.

Şi nu ştim unde nu este, dar ştim că este în Biserică. Aceea care a început la Cincizecime, prin pogorârea Duhului Sfânt. Că Biserica este Trupul Său cel înviat, de care ne împărtăşim cu toţii.
Nu consider că împărtăşirea de El se face exclusiv prin Sfintele Taine, dar se face mai ales prin acestea. De acolo pornind, din Biserică, te poţi împărtăşi dumnezeieşte cu tot ce poartă, în lume, semnele Lui.

Însă dacă refuzi Biserica considerând că toată lumea e Biserică, sau „tot sufletul în rugăciune”, rişti să rătăceşti, rişti să nu-L cunoşti. De ce? Pentru că nici nu ştim să ne rugăm, nici nu ştim ce să cerem dacă nu ne învaţă El.

Iarăşi, zicerea asta a ta suferă de individualism. Iar adevărul nu poate fi aflat în izolare. Ne este dat să-l cunoaştem doar în comuniune. Dar nu orice comuniune, ci aceea în numele Său. Şi unde să ne adunăm în numele Său dacă nu acolo unde s-au adunat Apostolii?