Maica Domnului ajutorul nostru nemijlocit pe drumul Pocaintei !

În prealabil postat de Yasmina

Mie imi repugna aceste povesti"crestine" care par croite pe nefericirea altora!
Adica se face atata caz de rugaciune si credinta incat in mod misterios unii devin protejatii Lui Dumnezeu ca ai unui boss,in timp ce ceilalti care sunt zugraviti in antiteza sunt nenorocitii,ghinionistii in capul carora se sparg toate!
Cum sa nu-L iubesti pe Dumnezeu cand viata iti este una de huzur,de fericire,cu barbat bun,copiii frumosi? Toate sunt frumoase,il iubim pe Dumnezeu !
Vai ce milostiv a fost cu mine dar nu si cu altii!
Dar cine sunt altii? Nu sunt oameni ca si tine,colegi,prieteni,rude???

Scrie cineva povesti si despre cat de mult Il iubeste pe Dumnezeu pt ca nu are serviciu,nu are barbat bun,nu poate avea copiii,nu are unde locui sau are cancer??
Insa cum apare un miracolas in care ei sunt indreptatiti cu ceva iar altii palmuiti,sunt cei mai credinciosi din momentul acela!
Vai ce bine ca nu am fost eu,Doamne!

Observ de multa vreme fenomenul acesta printre oamenii"spiritualizati" si nu stiu cum sa-l manuies,ma depaseste.
Am fost cu o prietena la un voluntariat,am servit mancare saracilor. La sfarsit,ea mi-a spus ca a fost o activitate foarte placuta,deoarece vazandu-i pe altii cat sunt de saraci se simte mai bine,mai norocoasa,si-I multumea Domnului de zor!
M-a socat aceasta atitudine... Am intalnit-o si pe forum uneori... Ce se intampla?

Tot e bine să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru lucrurile bune care ni se întâmplă în viaţă. E într-adevăr greu să mulţumeşti pentru o boală sau un eşec sau ceva "rău". Eu pot totuşi să-I mulţumesc că m-a ajutat să mă întorc către El, acum mai mulţi ani, în urma unor întâmplări total nefericite de care m-am făcut vinovată prin viaţa mea de atunci. A fost foarte greu timp de 2-3 ani, dar apoi lucrurile au început să se aşeze. Şi acum ar mai fi ceva dorinţe pe listă, dar nădăjduiesc, cu răbdare, că se vor îndeplini, cu voia Sa.
Atunci când a fost greu, m-am rugat să-mi dea şansa să mă reabilitez. Nu ştiu dacă I-am mulţumit din suflet pentru dificultăţile respective, însă nici nu m-am gândit că ar fi ceva nedrept.

Referitor la atitudinea faţă de semenii noştri mai puţin "norocoşi" - nu ştiu ce să zic... Unii dintre ei este posibil să fie atât de înţelepţi încât să-şi accepte soarta cu mulţumire, având credinţă în Dumnezeu. Alţii, care se victimizează pe drept sau pe nedrept, cred că sunt încercaţi în credinţa lor... Mai e şi varianta cu păcatele care se moştenesc din neam... Până la urmă suntem chemaţi să ne rugăm pentru ei şi să îi ajutăm în măsura posibilităţilor. În fond ce putem face dacă o ducem mai bine decât ei?