intrebare

[Kronos]

În prealabil postat de AlinB

Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii la cel care sufera de o boala care ii da dureri cumplite, nu are analgezice si nici nu intrevede vreo scapare, nici spre vindecare, nici spre moarte.
Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii a unui om inchis si torturat groaznic.

Dar intr-o societate in care sinuciderea poate fi motivata de o indispozitie, omul neavand nici lipsuri nici dureri majore nu poate fi decat un gest de lasitate, o "evadare" dinspre rau (relativ) spre si mai rau (spiritual vorbind).

Nu pricep de ce atâția oameni au o problemă în a percepe creierul ca pe un organ ca oricare altul care se poate defecta. Un om cu un psihic sănătos nu se sinucide dintr-un moft, nu se sinucide de plăcere sau dintr-o supărare minoră, ci pentru că fiziologia creierului s-a schimbat. Dintr-un șoc, dintr-o suferință îndelungată.. Se schimbă felul în care gândești. Când se îmbolnăvește pancreasul și apare diabetul (deși nu numai o dereglare a acestuia poate provoca boala) luăm „bulina” și mergem mai departe. Creierul, însă, e învăluit într-o aură de misticism și perceput ca un organ cu forțe oculte.. Problema cred că apare în urma unei greșeli în stabilirea raportului cauză-efect. Tulburările psihice apar ca urmare a modificării exprimării genelor ce dictează sinteza proteică, a modificării sensibilității receptorilor și, deci, a modificării generării și propagării impulsului nervos.

Nu vă mai grăbiți să judecați atât sinuciderea că nu știți cum se simte un om care în pragul ei. Pe cei care o fac nu-i duce capul că dacă omul respectiv ar gândi și s-ar simți cum gândesc și simt ei, nu ar mai recurge la gest?