A fost Sfantul Apostol Petru episcop in Roma?

[Traditie1]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sunteţi de acord cu mine că Isus a întemeiat o Biserică al cărei scop este mântuirea şi că, înainte de plecarea Sa, a promis asistenţa Spiritului Sfânt ?
Dacă nu sunteţi de acord, înseamnă că trebuie să o luăm mai de departe.
Dacă sunteţi de acord: cum ne-ar putea minţi Isus şi Duhul Sfânt ? Cum ar putea Biserica să greşească în materie de credinţă şi de morală, când credinţa adevărată şi faptele bune sunt necesare mântuirii ? Altfel spus: cum ar putea Biserica lui Cristos să-şi rateze scopul pentru care a fost creată de Creatorul ei ?

Sunt de acord cu prima întrebare, dar cum am zis, adevărul a fost amestecat cu minciună, fiindcă Dumnezeu a lucrat prin oameni. Aceasta a fost prevăzut de Dumnezeu. Iar prin asta Biserica nu-și ratează scopul, acela de a oferi oamenilor cunoștințele necesare. Amestecul între adevăr și minciună reflectă natura divino-omenească a Bisericii și în același timp este o modalitate prin care Dumnezeu protejează libertatea omului. Dacă învățătura ar fi fost perfectă, omul s-ar fi transformat într-o mașină, s-ar fi dezumanizat.

Cum am zis de mai multe ori, cel mai important este să căutăm adevărul. Faptul că dvs. și alții nu puteți accepta asta se datorează probabil felului cum vă raportați la Dumnezeu și la viața proprie. Rațiunea sănătoasă și mesajul principal al evangheliei ne spune că dacă nu vom abandona totul pe lumea asta nu vom putea fi fii ascultători ai lui Dumnezeu. Nu se poate să slujim și lumii și lui Dumnezeu. Lepădarea lumii este ceva concret, înseamnă lepădarea oricărei activități lumești. Aceasta atrage după sine abandonarea preocupării pentru o situație materială, sacrificarea imaginii și mai apoi renunțarea la propria confesiune religioasă pentru a găsi adevărul pur. Acest pas e prea dureros pentru cei mai mulți și pare nebunie, datorită mentalităților pervertite de spiritul de turmă. Dar sunt cuvintele lui Hristos și felul cum au trăit Sfinții. Pustnicia, nebunia pentru Hristos, mucenicia nu sunt manifestări născute din ambiția lumească ci tocmai rezultatul conformării față de Dumnezeu și noi trebuie să fim toate trei, adică un ascet, un nebun pentru Hristos și un mucenic.

Atunci când un om lasă toate pentru Dumnezeu mintea lui se deschide lucrărilor harului divin, pentru că omul e întors spre El. Iar acest har, adică Duhul Sfânt îi schimbă mintea, îi însănătoșește judecata și-l inspiră la nesfârșit. În opoziție, omul care nu a luat decizia lepădării lumii, care respinge repetat chemarea divină, va căuta să-și asigure o existență confortabilă pe pământ. În domeniul spiritual, aceasta se va manifesta prin înscrierea într-un cult și urmarea unor reguli, ceea ce îi va oferi în același timp recunoaștere socială și siguranța iluzorie a mântuirii. Dar spiritual el nu va evolua, se va atrofia, deoarece mintea lui e permanent întoarsă spre pământ.

Deci preocuparea pentru adevăr corespunde unei atitudini ascetice față de viață. În căutarea adevărului, la un moment dat apare necesitatea părăsirii oricărei tradiții omenești pentru a ajunge la esența lucrurilor. Într-adevăr, tot ceea ce este preluat din exterior, din surse lumești nu poate reprezenta o cunoaștere reală. Cunoașterea reală se poate întemeia doar pe inspirație, pe experiența personală a realităților nevăzute. Această experiență directă este cea care trebuie să confirme sau să infirme învățăturile omenești primite din exterior. A urma astfel de învățături reprezintă o limitare la suprafață care nu ne poate asigura cunoașterea mântuitoare. Chiar presupunând că învățătura Bisericii sau altă învățătură omenească ar reprezenta adevărul, ea nu devine o valoare pentru noi dacă e acceptată dinspre minte spre inimă. Numai ceea ce experimentat direct, "sensibil" ne schimbă pentru veșnicie structura personalității. Aderarea la o doctrină este echivalent cu rămânerea la litera moartă, o închidere față de Dumnezeu.