Carti ortodoxe

[caminaris]

ÎN zorii unei dimineţi, nu mult după ce părinţii se mutaseră în pustie, a răsunat prin
toată mânăstirea cântatul unei păsări. Părinţii au sărit în sus doar ca să afle un cocoş
stând pe masă în mijlocul trapezei. Nu aveau nici o idee de unde venea şi cum ajunsese
înăuntru. Cocoşul a continuat să mai cânte de câteva ori.
Îndată s-a auzit un râs dincolo de poartă. Prietenul părinţilor, Diaconul Nicolae,
pe drum fusese atras de culorile vii ale cocoşului şi îl cumpărase ca să-l aducă părinţilor
în dar. A ajuns noaptea şi a pus cocoşul în trapeză.
Dimineaţa când a răsărit soarele, lumina a pus în privelişte o pasăre de o
frumuseţe neaşteptată, de o rasă exotică. Strălucea şi sclipea în soare, cu nuanţe aurii,
roşii, albastre şi verzi strălucitoare. Penele lui aurii îşi schimbau culorile când se privea
din locuri diferite. Părintele Gherman îşi aminteşte: „Nu mai văzusem niciodată înainte
o asemenea pasăre – ca o făptură din altă lume.”
Defilând cu vitejie pe pământ monahicesc, cocoşului păreau să-i placă
împrejurimile. El deveni „al treilea frate” al mânăstirii, a cărui ascultare călugărească
era să trezească monahii pentru rugăciune. El i-a învăţat pe părinţi să nu se bizuiască pe
ceasuri deşteptătoare, ci pe el. Imaginea oamneilor săi deşteptaţi pentru rugăciune slujea
ca ceva care aminteşte de pocăinţa Apostolului Petru la cântatul cocoşului. Pentru acest
motiv, toţi cocoşii din Rusia sunt numiţi „Petia”, un diminutiv de la Petru.
Părintele Serafim, a cărui familie avusese pui pe vremea când era copil, a
construit un coteţ pentru cocoş. Când s-a apropiat iarna, a mers la oraş şi a cumpărat
patru găini albe ca zăpada, aşa încât părinţii să aibă ouă. Deoarece coteţul era lângă
bucătărie, păsările puteau fi observate îndeaproape. Părinţii au observat rânduiala
obiceiurilor lor de somn: cum observau soarele coborând şi se cuibăreau pentru noapte,
numai atunci când soarele era complet apus şi cum îşi părăseau coteţul nici mai devreme
nici mai târziu decât răsăritul soarelui. Părintele Serafim a mai observat cum găinile
aveau personalităţi diferite. Ele umblau şi îşi luau hrană prin diferite locuri şi glasurile şi
comportarea lor erau foarte deosebite. Una dintre ele, care umbla şi cânta toată ziua, a
fost numită „Pasărea-cântec” de către Părintele Serafim; alta, care le lovea mereu cu
ciocul pe celelalte, a fost numită „Fata Rea”; şi principala victimă a acestui tratament a
fost numită „Cenuşăreasa”. Chiar şi cu creierul lor de găină ele aveau o evlavie
personală. Găina preferată a Părintelui Serafim se numea „Rumianeţ” (rusescul pentru
„Obraz Trandafiriu”), îl urma în toate părţile.
După prima iarnă, coteţul găinilor a fost mutat mai departe şi le-au luat locul alte
animale care să le ţină tovărăşie părinţilor. Dar cocoşul auriu a adus mângâiere
interioară în viaţa lor din pustie, pe care un vizitator ocazional nu putea să o înţeleagă
niciodată.
ANI de zile după mutarea lor, părinţii nu au avut nici câini nici pisici,
considerând în râvna lor că nu era călugăreşte să aibă la schit animale răsfăţate. Apoi
într-o zi Nina Seco le-a adus un dar. Când Nina stătea cu Părintele Gherman în tindă, ea
i-a spus să închidă ochii şi să întindă mâinile. Când i-a deschis s-a pomenit ţinând o
pisică gri. El a spus că nu vrea pisica, dar atunci Nina l-a întrebat dacă avea şoareci
sâcâitori. „Foarte bine”, a spus Părintele Gherman adresându-se pisicii. „Dacă prinzi un
şoarece într-o oră, poţi să rămâi. Dacă nu, trebuie să pleci.”
Atunci, pisica s-a furişat sub clădire. În cincisprezece minute, în timp ce
Părintele Gherman şi Nina mai stăteau de vorbă, pisica a adus un şoarece în tindă şi l-a
pus la picioarele Părintelui Gherman, împlinind de îndată prima sa ascultare
călugărească. Pisica a rămas şi au mai fost aduse şi altele mai târziu.
Înainte de venirea pisicilor, părinţii văzuseră adesea şerpi cu clopoţei în zona
schitului. Părintele Gherman intra uneori în chilia lui şi găsea această reptilă
primejdioasă în interiorul sutanei lui ori lungită pe patul lui. Totuşi, odată cu sosirea
pisicilor, aceşti şerpi se mai vedeau rareori. Părinţii au dedus că şerpii fuseseră atraşi
spre clădiri de şoareci, dar acum, întrucât pisicile micşoraseră adunarea de şoareci,
şerpii nu mai aveau motiv să vină. Pisicile deveniseră astfel, nu jucăriile răsfăţate pe
care părinţii trebuiseră să le primească pe lângă mânăstire fără voia lor, ci lucrători de
neînlocuit pentru siguranţa publică.
Întrucât este „necanonic” să dai unui animal numele unui sfânt, părinţii numeau
pisicile după ceva – de obicei un loc – legat de un sfânt a cărui pomenire era în ziua
când sosise animalul. Astfel, o pisică venită în ziua de Sf. Gherman din Alaska a fost
numită „Alaska”, una venită în ziua de Sf. Teodor Tyro (Novicele) a fos tnumită
„Tyro”, etc. O pisică gri-cenuşie, cu căutătura tristă, s-a întâmplat să vină de sărbătoarea
Maicii Domnului „Bucuria Tuturor celor Necăjiţi”: a fost numită potrivit „Necăjita”.
Însoţitoarea personală a Părintelui Serafim era Tyro. Deşi mică, această pisică,
ca din pânză, era stăpâna clanului pisicesc şi nici o altă pisică nu îndrăznea să-i taie
calea. Până şi în căsuţa Părintelui Serafim, aceasta era ca o regină. I se aşeza liniştit în
poală când bătea la maşină vreun articol şi nu voia să se ridice ca să n-o deranjeze. Întro
zi, intrând într-una din camerele de lucru ale mânăstirii, a aflat că dăduse naştere la
pisoiaşi în mijlocul hârtiilor de pe masa editorială!
PĂRINTELE SERAFIM iubea câinii cel mai mult. Niciodată nu putuse fi
înlocuit mult îndrăgitul său câine din copilărie Ditto. Totuşi, într-o zi, un câine frumos,
portocaliu cu negru, corcitură de ciobănesc german, a venit alergând pe poarta
mânăstirii. S-a împrietenit îndată cu părinţii. „N-ar fi frumos să avem un câine?” a
îndrăznit să propună blând Părintele Serafim. Dar câinele avea zgardă şi evident un
stăpân, şi astfel părinţii au simţit că ar trebui să pună un anunţ la Magazinul Central din
Platina. La scurtă vreme, a venit un om cu o camionetă. Omul venise să-l ia pe
„Murphy” al lui. Câinele s-a ghemuit şi s-a uitat la stăpânul său cu ochi temători care
păreau să arate că în trecut fusese tratat prost. Omul era mânios şi evident avea puţină
dragoste pentru Murphy. Părintelui Serafim îi părea foarte rău să vadă că îi pleca
prietenul.
După câteva zile, Murphy se întoarse singur la mânăstire. Iarăşi a trebuit să vină
stăpânul să-l ia. „Treci în maşină!” a ţipat omul la câine, lovindu-l cu mâna. „Dacă mai
face aşa din nou”, a spus părinţilor, „va trebui să vi-l păstraţi!”
De data asta numai după cincisprezece minute s-a întors înapoi. Părintele
Serafim s-a bucurat în taină. Murphy fusese numele câinelui „în lume”, dar în mânăstire
se va numi de acum înainte „Svir”, întrucât venise prima dată în ziua Sf. Alexandru de
Svir. Părinţii au afirmat că nu aflaseră niciodată o făptură atât de minunată (poate că
suferinţa îl făcuse astfel!). Nu era în acest animal nici un fel de „încăpăţânare”
prostească! Se uita la oameni cu căutătură isteaţă şi cu o expresie atât de blândă, umilă.
Afecţiune, joacă, tovărăşie, ocrotire: toate se făceau în vremea lui. Ţinea departe urşii şi
pumele (dar fără lătrat neîncetat fără de folos), şi mai era cunoscut că era de ajutor
fraţilor care se rătăceau, ca să-şi afle calea înapoi spre mânăstire.
Părintele Serafim îl mângâia foarte rar pe Svir; între ei era un fel de comunicare
tăcută. Aşa cum făcuse cu Ditto, se înţelegea cu Svir privindu-l adânc în ochi ca pe un
om.